Popor, națiune, putere de stat, puteri politice

Așa cum am arătat în primul volum, în sens restrâns, în drept, prin instituție se înțelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitate și permanență.

Prin instituție politică înțelegem organele însărcinate să realizeze puterea politică și normele privitoare la această realizare.

Pentru disciplina noastră prezintă interes instituțiile referitoare la putere, dar nu cu privire la orice formă de putere, ci numai cele referitoare la puterea de stat.

Puterea de stat este una din manifestările fenomenului mai larg de putere ( autoritate), fenomen caracteristic oricărei societăți.

O analiză completă a acestui fenomen, fie și numai din perspectiva dreptului constituțional, nu se poate limita doar la aspecte de ordin eminamente juridice ( teoria raportului juridic de drept constituțional, teoria constituției, teoria drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor), ci trebuie să includă, cu necesitate și aspectele prin care aceste instituții juridice se manifestă în concret, în viața de zi cu zi.

Categoria cea mai des întâlnită în teoria și practica sistemelor constituționale este categoria putere.

Categoria putere are mai multe exprimări constituționale cum ar fi ; putere politică, putere de stat, puteri politice, sau pur și simplu putere.

Uneori categoria putere este exprimată prin cea de suveranitate.

Toate aceste exprimări pe fond exprimă aceiași categorie și anume categoria putere.

Această categorie este exprimată în mod diferit și în textele constituționale.

Astfel Constituția Franței ( art. 3), Constituția Spaniei ( art. 1 pct. 2), Constituția Suediei ( art. 1) folosesc expresiile suveranitate ( unele adaugă națională) sau puterea ( puterile) aparțin ( rezidă) poporului.

Alte constituții folosesc expresia de suveranitate care aparține sau emană de la națiune. În acest fel sunt redactate constituțiile Marocului ( art. 2), Belgiei ( art. 25).

Articolul 2 din Constituția actuală a României stabilește că „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum ”.

Relația stat - putere de stat (puteri publice)

În dreptul constituțional se pune întrebarea dacă statul, în accepțiunea sa strict juridică este altceva decât puterea ( puterile de stat) ?

Răspunsul la această întrebare este acela că statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este instituționalizarea acestei puteri.

Deci dacă vorbim de stat sau de putere (puteri) de stat vorbim despre unul și același lucru.

Exprimările putere politică și putere de stat deși evocă aceiași noțiune, sunt folosite și pentru a evoca noțiuni ce se află într-o strânsă legătură, dar neconfundambile, și care privesc fenomenul general ( complex) putere.

Astfel termenul politic desemnează caracterul social al puterii iar exprimarea putere politică desemnează puterea poporului națiunii dar și caracterul puterii unor formațiuni, a unor asociații, al puterii partidelor.

Sintagma putere politică desemnează puterea poporului (națiunii) care are un conținut mai larg decât organizarea statală, altfel spus decât puterea (puterile) de stat. Puterea ( puterile) de stat este parte instituțională a puterii politice, sau altfel spus este forma de organizare statală a puterii poporului (politice).

În ceea ce privește modalitatea de organizare statală a puterii poporului aceasta poate fi democratică, atunci când este organizată în mai multe grupe ( categorii, autorități, puteri) de organe de stat cu funcții și trăsături clar definite și caracterizate prin autonomie organizatorică și funcțională - suntem în prezența separației/echilibrului puterilor - sau totalitară, atunci când organizarea și funcționarea acestor organe de stat se caracterizează prin centralism și concentrare - suntem în prezența unicității puterii.

Funcția fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima ca voință general obligatorie ( voință de stat) voința poporului. De la această funcție trebuie să se pornească pentru a identifica funcțiile puterii, instituțiile și formele organizatorice necesare realizării acestor funcții, raporturile dintre autoritățile statale și popor, raporturile dintre autoritățile statale.

Trăsăturile generale ale puterii organizate statal. Deosebiri de alte puteri.

Înțelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esențiale și comune tuturor tipurilor de putere de sta, care permit gruparea lor într-o noțiune generală și care diferențiază în același timp puterea de stat de orice alt fenomen.

În doctrină sunt identificate următoarele trăsături generale ale puterii de stat: 1) caracterul de putere; 2) puterea de constrângere; 3) puterea socială; 4) puterea de a exprima și realiza voința cu voință de stat; 5) caracterul organizat; 6) suveranitate.

  1. Caracterul de putere, constă în aceea că puterea este o putință efectivă de a exprima și realiza voința ca voință obligatorie pentru întreaga societate.
  2. Puterea de stat este o putere de constrângere, și constă în folosirea de către guvernanți a unui întreg arsenal de mijloace atunci când voința de stat nu este respectată de bună voie. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere de stat deoarece, în momentul în care dispare constrângerea dispare chiar statul.
  3. Caracterul social al puterii, explică apariția sa, conținutul și funcțiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca putere a unor forțe sociale ( grupuri, clase) și a fost folosită la consacrarea și protejarea intereselor acestora.
  4. Puterea de stat este puterea de a exprima și realiza voința guvernanților ca voință general - obligatorie, trăsătură care exprimă rațiunea de a fi a puterii organizate statal. Trebuie subliniat că voința indivizilor, grupurilor sociale, poporului, națiunii, exprimată prin lege nu este o sumă aritmetică, în lege sunt exprimate interesele fundamentale ale categoriei guvernanților. Raportul lege - voință este în directă legătură cu caracterul democratic al statului.
  5. Caracterul organizat al puterii statale, asigură ca puterea de stat să existe numai ca putere organizată sub forma unui aparat, mecanisme, autorității, „puteri”.
  6. Suveranitatea puterii de stat, este o trăsătură a puterii organizate statal, ea fiind supremația și independența puterii în exprimarea și realizarea voinței guvernanților ca voință de stat. Această trăsătură se analizează sub denumirea de suveranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului și suveranitatea națională.

Separația puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor

Originile teoriei separației puterilor

Teoria separației puterilor este o teorie celebră, de largă audiență, frecvent invocată, care evocă diverse modalități de exercitare a puterii.

A apărut în secolul Luminilor, alături de alte teorii, ca o reacție împotriva obscurantismului feudal și a închistării medievale, împotriva monarhiei absolute, formă de guvernare în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă.

Rolul apariției acestei teorii a constatat în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii ( poporul, națiunea) și organizarea statală a puterii politice, și în garantarea exercitării drepturilor omului și cetățeanului.

A fost enunțată de John Loke ( Traité du gouvernement civil, 1960), și definită și explicată pe larg de către Montesquieu ( Charles -Luis de Secondat, baron de la Bréde et de Montesquieu, născut la 1689) în celebra lucrare „Despre spiritul legilor” (17489.

Teoria clasică a separației puterilor

Sintetizând teoria clasică a separației puterilor observăm principalele ideii ce se desprind din aceasta.

Astfel, în orice societate organizată în stat există trei funcții: de edictare de reguli juridice sau funcția legislativă; de executare a acestor reguli sau funcția executivă; de judecare a litigiilor sau funcția jurisdicțională.

Fiecare funcție este conferită unor organe distincte: puterea legislativă, adunării reprezentative; puterea executivă, șefului statului; puterea judecătorească, organelor judiciare.

La început, teoria separației puterilor în stat interzicea doar ca cele trei funcții să fie exercitate de același organ. Pentru a înlătura pericolul despotismului trebuia ca cele trei funcții statale să fie divizate și distribuite între mai multe autorității, indiferent cum ar fi realizată această separație.

Aceiași funcție putea fi exercitată de mai multe organe, important era ca același organ să nu poată exercita mai multe funcții.

În conformitate cu teoria separației puterilor în stat independența funcțiilor nu trebuia neapărat conjugată cu specializarea organelor.

Specializarea a câte unui organ pentru exercitarea doar a uneia din funcțiile statului nu a intervenit decât mai târziu și reprezintă doar una din posibilitățile de exercitare a puterii de stat. Specializarea presupune exercitarea de către un organ al statului a unei singure funcții și numai a aceleia, în întregime, fără a lăsa atribuții proprii acelei funcții în competența altor organe de stat.

Independența în exercitarea funcțiilor, adică exercitarea lor complet separată, fără nici o influență din exterior, este una din limitele teoriei separației puterilor în stat care conduce la imposibilitatea funcționării statului.

De altfel, transpunerile practice ulterioare ale principiului separației puterilor în stat au relevat numeroase dificultăți în funcționarea unui model pur, al separației rigide, dovedind necesitatea unei colaborări a diferitelor organe la statului în realizarea funcțiilor atribuite lor.

Teoria separației puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui scop politic foarte concret: slăbirea puterii guvernanților în ansamblu, limitându-i uni pe alți. Se consideră că separația puterilor comportă două aspecte bine cunoscute: a) separația Parlamentului vizavi de guvern; b) separația jurisdicțiilor în raport cu guvernanții, fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenți.

Evoluția explicațiilor privind separația/echilibrul puterilor în stat

Evoluția separației puterilor în stat, ca teorie și realitate constituțională, cuprinde trei mari aspecte și anume: definirea conținutului și a sensurilor teoriei; critica teoriei clasice; continuitatea importanței și rezonanței sale și politice.

Cât privește conținutul și sensurile separației puterilor tot mai de s-a afirmat și se afirmă că este vorba mai puțin de separare decât de echilibrul puterilor. Importantă în organizarea statală este independența autorităților statale, care nu poate fi totală, dar trebuie să fie foarte largă. Organele de stat trebuie să depindă unele de altele numai atât cât este necesar formării sau desemnării lor și eventual exercitării unor atribuții. Apoi se consideră că, de fapt, există numai două puteri și anume puterea legislativă și puterea executivă.

Critica teoriei clasice a puterilor a mers până acolo încât se afirmă că teoria clasică nu mai exprimă realitatea politică, deoarece ea a fost înlăturată de regimurile totalitare și apare învechită și depășită în regimurile pluraliste.

Înlăturarea separației puterilor în regimurile totalitare, a avut ca bază teza unicității puterii de stat, teză simplist exprimată și primitiv aplicată, permițând concentrarea puterii și desființarea democrației.

Inadaptarea teoriei separației puterilor în regimurile pluraliste a avut mai multe cauze și explicații între care este de menționat realitatea acelor regimuri democratice, unde se manifestă o anumită concentrare a puteri. Ca exemplu un cabinet poate concentra în mare măsură puterea pentru că el dispune, în principiu, de majoritatea absolută a Camerelor.

Îmbătrânirea teoriei separației puterilor este explicată și prin aceea că a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înființaseră încă partidele politice și când principalele probleme puse de putere erau de ordin industrial.

Apariția partidelor politice determină ca separarea sau echilibrul să nu se realizeze între Parlament și Guvern, ci între o majoritate, formată dintre un partid sau partide învingătoare în alegeri și o opoziție care așteaptă alegerile pentru a-și lua revanșa.

Continuarea importanței și rezonanței politice a teoriei separației puterilor, constă în rezonanța sa socială, politică și morală, în recepționarea sa de către opinia publică dar și de către clasa politică care persistă în a o invoca.

Organizarea statală contemporană a puterii politice

În ceea ce privește organizarea statală a puterii două constatării rezultă azi din teoria și practica statală.

În primul rând se constată continuarea unor structuri tradiționale. Astfel, se poate observa că și astăzi se menține distincția dintre legislativ și executiv ca o trăsătură fundamentală a regimurilor politice.

În al doilea rând se observă transformare a funcțiilor acestor structuri tradiționale.

Aceste transformări se datorează următoarelor cauze:

Tendinței de a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentul rezervându-și rolul de reflecție și de control al Guvernului.

Se impune tot mai mult un echilibru al puterilor și nu o separație a acestora, echilibru care este impus de faptul că Guvernul dispune de o majoritate parlamentară ce impune o conlucrare strânsă cu Parlamentul;

Astăzi se vorbește tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea executivului. De altfel, separația și echilibrul își schimbă treptat parametri, aceștia devenind majoritatea și opoziția.

Consacrarea separației puterilor în stat în Constituția României

În constituția României principiul separației și echilibrului puterilor este consacrat expres în art. 1 alin. (4) care dispune: „ Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

Examinarea dispozițiilor constituției permite a se observa că principiul separației și echilibrului puterilor se regăsește și în conținutul său, sens în care pot fi invocate următoarele argumente:

Cele trei puteri clasice se regăsesc exprimate în Constituție: legislativă în normele privitoare la Parlament ( art. 61 și urm.); executivul în normele privitoare la Președintele României și Guvern ( art. 80 și urm.); justiția în normele privitoare la autoritatea judecătorească ( art. 124 și urm.).

Ordinea reglementării în Constituție a puterilor este ordinea clasică, firească, anume puterea legiuitoare, puterea executivă și în final puterea judecătorească;

Constituția asigură Parlamentului o anumită preeminență în raport cu celelalte autorității statale. Astfel, potrivit art. 61 din Constituție Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, însărcinat cu funcții de formare, alegere, numire, investire a altor autorității statale și cu funcții de control. De asemenea, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român.

Pin It

Back to Top