Parlamentul

 Caracterizarea parlamentului

Parlamentul a apărut ca o instituție politică și juridică formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau camere, fiecare alcătuită dintru-un număr de membri ( deputați, senatori), dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie.

Funcțiile parlamentului

Generalității privind funcțiile parlamentului

Deoarece reprezintă voința poporului și are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului, funcțiile parlamentului sunt funcții de conducere, sunt funcții deliberative.

Funcțiile parlamentului sunt multiple și importante . Este în afara oricărei îndoieli că parlamentul are - și trebuie să aibă -funcții legislative precum și funcții de control.

Se pune întrebarea dacă parlamentul poate să aibă și funcția de constituantă precum și funcția jurisdicțională.

Referitor la funcția constituantă în practica constituțională dar și în doctrină s-a demonstrat că poate fi realizată și de către parlament. Acest lucru se poate însă realiza numai prin dispoziții exprese cu caracter constituțional. De asemenea, procedura după care se realizează funcția constituantă trebuie să fie diferită de cea după care se realizează funcția legislativă.

Are parlamentul o funcție jurisdicțională ? Vom observa că parlamentul nu are și nu trebuie să aibă funcții privind jurisdicția ca atare. Deci parlamentul nu poate da, controla și nici nu poate anula hotărâri judecătorești.

Parlamentul sancționa cum ar fi suspendarea sau demiterea din funcție a șefului statului, dar aceste măsuri luate de parlament acolo unde constituțiile reglementează această posibilitate, sunt măsuri care au prin excelență un caracter jurisdicțional.

Clasificarea funcțiilor parlamentului

Studierea funcțiilor parlamentului pe criteriul conținutului acestora permite să distingem următoarele funcții:

• legislativă ( adoptarea legilor);
• stabilirea direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice;
• alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor atribuții statale;
• controlul parlamentar;
• conducerea în politica externă;
• rganizarea și funcționarea proprie.

Funcția legislativă a parlamentului

Funcția legislativă este cea mai importantă funcție a parlamentului. Într-o viziune simplă funcția legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii și pentru puterea jurisdicțională.

Pentru înțelegerea corectă a funcției legislative a parlamentului trebuie să precizăm că ne referim lalege ca act juridic al parlamentului și nu la lege ca act normativ. În această accepțiune adoptarea legilor aparține numai parlamentului și în acest sens trebuie interpretat și art. 61 alin. 1) din Constituția României potrivit căruia parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În ceea ce privește determinarea domeniului rezervat legii precizăm că acesta nu este determinat în mod rigid tocmai pentru a nu fi afectate prerogativele reprezentării naționale.

Examinând dispozițiile Constituției României se poate reține că stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizat prin art. 73, care stabilește că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi: legi constituționale, legi organice și legi ordinare.

Legile constituționale sunt numai cele de revizuire a constituției.

Legile organice sunt cele care se adoptă reglementarea categoriilor de relații sociale expres menționate în art. 73 din Constituție cum ar fi:

• sistemul electoral și Autoritatea Electorală Permanentă;
• organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;
• statutul deputaților și senatorilor și drepturile acestora;
• organizarea și desfășurarea referendumului;
• organizarea Guvernului și a Consiliului de apărare a țării; etc.

Legile ordinare sunt cele prin care se reglementează toate celelalte relații sociale, deci cele care nu fac obiectul legilor constituționale și organice.

Stabilirea direcțiilor principale ale activității sociale - economice, culturale, statale și juridice.

Deoarece exercită conducerea statală ce-i este încredințată de către popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai importante.

Aceste domenii în care parlamentul poate legifera sunt prevăzute în mai multe articole ale constituție. În încercarea de determinare a acestor domenii putem exemplifica următoarele atribuții: adoptarea bugetului, aprobarea programului guvernamental; declararea mobilizării generale sau parțiale; reglementarea alegerilor; organizarea forțelor armate și a apărării naționale; stabilirea regimului juridic al stării de asediu și al celei de urgență; acordarea amnistie; stabilirea regimului proprietății și al moștenirii; stabilirea procedurilor jurisdicționale, etc.

Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorității

Este o funcție complexă iar exercitarea unor asemenea atribuții diferă de la un sistem constituțional la altul.

Această funcție exprimă o anumită preeminență a parlamentului față de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu instituționalizarea celorlalte autorității statale.

Dacă ne referim doar la Parlamentul României observăm că acesta potrivit Constituției poate suspenda din funcție Președintele României ( art. 95), acordă votul de încredere Programului și întregii liste a Guvernului ( art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului ( art. 113), numește trei judecători la Curtea Constituțională ( art. 142) etc.

Controlul parlamentar

Controlul parlamentar cuprinde activități, organe de stat, acte normative, etc. Controlul parlamentar este caracterizat a fiind un control necesar, deplin și diferențiat.

Este control necesar deoarece parlamentul ca organ de stat căruia poporul i-a delegat funcția deliberativă, trebuie să constate, direct, cum sunt respectate și aplicate Constituția și legile, cum autoritățile statale î-și realizează rolul ce-l au în mecanismul statal.

Este un control deplin deoarece, de principiu, el se întinde asupra întregii activități desfășurate potrivit Constituției și legilor.

Este un control diferențiat atât față de natura activității controlate, cât și de poziția în sistem statal a autorității.

Controlul parlamentar se exercită fie direct de către întregul Parlament, fie de către una dintre camerele sale, fie prin alte mijloace și forme de control.

Formele și mijloacele specifice prin care se realizează controlul parlamentar sunt:

1. Control parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe

Este un control direct asupra activității autorităților statale. Potrivit Constituției unele organe de stat au obligația de a prezenta parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.

De exemplu Parlamentul României ascultă anual mesajul Președintelui României cu privire la principalele probleme politice ale națiunii ( art. 88 din Constituție); ascultă și aprobă programul Guvernului ( art. 103 din Constituție); ascultă anual raportul Curții de Conturi ( art. 140 din Constituție) etc.

2. Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

Este o formă a controlului parlamentar care se exercită prin intermediul unor comisii de anchetă sau comisii speciale care deseori au puteri cvasijudiciare. În Constituția României această formă de control este reglementată în art. 64 alin. 4).

3. Controlul exercitat prin întrebări și interpelări

Întrebările sunt cereri adresate de către deputați și senatori organelor de stat ( îndeosebi guvernului și miniștrilor) în legătură cu activitatea analizată în parlament sau cu orice alte probele economice, sociale, culturale, juridice. Prin întrebări se ce anumite informații precizări, etc.

Ea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul înțelege să comunice informațiile și documentele cerute, etc.

Întrebările pot fi formulate oral sau în scris, nu pot privi probleme de interes personal sau particular, nu pot urmări obținerea unor consultații juridice, nu se pot referi la procese aflat pe rolul instanțelor judecătorești, nu trebuie să afecteze activitatea unor persoane care îndeplinesc funcții publice.

Interpelările sunt cereri făcute de un grup parlamentar, de unul sau mai mulții deputați, de un senator Guvernului pentru a da explicații asupra politicii sale în probleme importante ale activității sale interne și externe.

Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nici o dezvoltare sau motivare. În regulamentele celor două camere sunt stabilite reguli procedurale cu privire la exercitarea acestei activități de control.

Potrivit Constituției ( art. 112) Guvernul și fiecare din membrii săi sunt obligați să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau de senatori.

4. Dreptul deputaților și senatorilor de a cere și obține informațiile necesare

Ca regulă generală membrii parlamentului pot cere la orice autorități publice informații sau documente în copie certificată dacă acestea le sunt utile sau necesare pentru activitatea lor. Constituția stabilește în art. 111 că în cadrul controlului parlamentar Guvernul și celelalte organe ale administrației publice sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților și de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora.

2. Controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor

Regulamentele Camerelor Parlamentului cuprind reguli referitoare la primirea, examinarea și rezolvarea petițiilor. Petițiile trebuie să fie scrise și semnate să conțină datele de identificare ale făptuitorului. Ele se înscriu într- un registru și se transmit spre soluționare comisiilor competente. În toate cazurile petiționarul este încunoștințat cu soluția dată.

5. Controlul exercitat prin avocatul poporului

Avocatul poporului își găsește reglementarea în Constituția României în art. 58-50

Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenești, în general în raport cu autoritățile publice și în special în raport cu cele executive.

Avocatul poporului răspunde numai în fața Parlamentului având obligația de a prezenta acestuia rapoarte. În aceste rapoarte avocatul poporului poate face și recomandări privind legislația sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăților publice.

Conducerea în politica externă

Cele mai importante atribuții în acest domeniu sunt: ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale; declararea stării de război; decizia de suspendare sau de încetare a ostilităților militare ( a se vedea și art. 65 din Constituție).

Atribuțiile parlamentului privind organizarea internă și funcționarea sa

În cadrul acestor atribuții menționăm:

1. Validarea sau anularea alegerilor parlamentare

În prima ședință după alegeri separat, Camera Deputaților și Senatul prin intermediul comisiilor de validare verifică legalitatea alegerilor fiecărui membru hotărând validarea sau după caz, anularea alegeri. Camera Deputaților Senatul sunt legal constituite numai după validarea a două treimi din mandate.

2. Adoptarea regulamentului de funcționare

Adoptarea regulamentului de funcționare exprimă autonomia reglementară a parlamentului. Cele două camere ale Parlamentului își stabilesc organizarea și funcționarea prin regulamente proprii.

3. Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului

În cadrul acestei atribuții, care exprimă autonomia organizatorică a Camerelor sunt incluse: alegerea birourilor Camerelor, a comitetului (biroului) parlamentului pentru situația în care Camerele lucrează reunite, formarea comisiilor parlamentare, etc.

4. Stabilirea bugetului propriu

Această atribuție exprimă autonomia bugetară a Camerelor parlamentului. Astfel potrivit art. 64 alin. 1 din Constituție resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

5. Unele atribuții privind statutul deputaților sau senatorilor

Dacă statutul senatorilor și deputaților, precum și salarizarea acestora face obiectul unei legi organice ( art. 73 alin 3 lit. c din Constituție) există și unele atribuții legate de statutul parlamentar care țin exclusiv de competența fiecărei Camere cum este spre exemplu ridicarea imunității parlamentare - art. 72 din Constituție.

Structura parlamentului

Structura parlamentelor arată forma de organizare a acestora, organizare care este în strânsă legătură cu structura de stat.

Parlamentele pot fi formate dintr-o singură cameră ( adunare) - parlamente unicamerale - din două sau mai multe camere - parlamente bicamerale sau multicamerale - situație pe care o întâlnim de regulă în statele federale.

Într-un sistem bicameral, camerele pot avea aceiași legitimitate precum și aceiași competență sau competențe diferite. Analiza sistemelor bicamerale arată că cea de a doua cameră se poate prezenta în trei ipostaze:

• Camera aristocratică - specifică perioadei de tranziție între regimurile vechi, aristocratice și regimurile democratice moderne și constau în reuniuni feudale ale vasalilor regilor.
• Camera federală - care corespunde structurii federale a statului, reflectă dublul caracter al acestuia de stat unitar de drept, dar compus din mai multe formațiunii statale. De aceea în statul federativ ( compus, unional) parlamentul are două camere: o cameră reprezintă interesele federației, iar a doua reprezintă interesele statelor membre, popoarelor, națiunilor.
• Camera democratică - reprezintă cea de a doua cameră a parlamentelor din statele unitare și s-a impus în aceste state ca utilitate pentru echilibrul puterilor, pentru că un sistem unicameral care prezintă riscul de a conduce la un sistem de regim de adunare nu este totdeauna un sistem de garanție pentru democrație și pluralism.

Mai nou, semnalăm existența și apariția unei camere economice cu rol de adunări consultative, formate din electori grupați pe profesii sau pe categorii sociale și care au rolul de adunări consultative.

Bicameralismul în statele unitare este justificat cu următoarele argumente:

• Ingeniozitatea constituțională;
• A doua cameră - camera înaltă prin care sunt reprezentante colectivitățile locale aleasă prin vot indirect - aduce ponderea în activitatea legislativă aduce pondere în activitatea legislativă pentru că temperează avântul camerei joase - prima cameră aleasă prin vot universal, direct;
• Asigură înlăturarea despotismului;
• Asigură o mai bună chibzuință în alcătuirea legii;
• Reduce conflictele dintre parlament și guvern.

Bicameralismul în statele unitare comportă următoarele critici:

• Structura bicamerală este ilogică față de unitatea națiunii, față de faptul că voința națională este una și indivizibilă;
• Bicameralismul în statele unitare poate spori conflictele constituționale atunci când cele două camere sunt în dezacord;
• Acest sistem aduce încetineală în opera legislativă.

Organizarea internă a parlamentului

• Generalități

Camerele parlamentului sunt organisme colegiale, cu o compoziție numeroasă, care lucrează și decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară să se desfășoare în bune condiții parlamentele au structuri interne de lucru formate din grupuri politice parlamentare, birouri, comite, comisii. Aceste structuri interne ale parlamentelor sunt organizate potrivit regulamentelor fiecărei camere astfel încât să exprime proporțional configurația politică a parlamentului.

• Grupurile politice parlamentare

Grupurile politice parlamentare asigură gruparea parlamentarilor în interiorul parlamentelor pe criteriul afinității politice.

Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o obligație, și este lăsată la alegerea deputatului sau senatorului facultatea de a se înscrie sau nu într-un anumit grup parlamentar.

Aceste grupuri parlamentare sunt denumite politice pentru a se deosebi de alte grupuri parlamentare cum sunt cele lingvistice, de prietenie cu alte parlamente etc.

Ele se formează imediat după ce deputății și senatori sau întrunit în prima lor ședință iar după alcătuire fiecare grup parlamentar își alege liderul și, după caz, unul sau mai mulții locțiitori ( vicepreședinți). Liderul grupului comunică respectivei camere numărul membrilor și compoziția nominală a grupului său parlamentar.

În ceea ce privește numărul membrilor grupurilor parlamentare acesta diferă de la o țară la alta. Potrivit regulamentelor celor două camere ale Parlamentului României grupurile parlamentare politice sunt alcătuite din cel puțin 10 membri la deputații și 7 membrii la senat. Dacă deputații unui partid sunt mai puțin decât 10, respectiv 7 membrii în vederea formării grupurilor parlamentare, fie se pot reuni între ei, fie se pot afilia la grupurile parlamentare constituite potrivit regulilor de bază.

Recunoașterea grupurilor parlamentare implică și acordarea de drepturi sau înlesnirii pentru membrii acestora precum: de a participa la lucrările celor mai importante organisme parlamentare; dreptul la o durată mai mare a luărilor de cuvânt pentru președinții grupurilor; punerea la dispoziția lor de birouri și de personal administrativ în palatul parlamentului.

Grupurile parlamentare funcționează pe baza unor reguli care pot fi cutumiare, stabilite prin statute sau prin regulamentele proprii.

Atribuțiile grupurilor parlamentare sunt multiple și pot consta în: efectuarea de propuneri pentru componența comisiei de validare; propunerea de candidații pentru alegerea președinților celor două camere, a vicepreședinților, a secretarilor, a chestorilor; prin președinții lor își dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor parlamentare; pot propune membrii în comisiile de mediere; pot prezenta amendamente; pot cere încheierea dezbaterilor în problemele puse în discuție, etc.

• Opoziția parlamentară

Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament ce funcționează într-un sistem democratic se identifică majoritatea parlamentară ( care susține guvernul ) și opoziția ( minoritatea parlamentară).

Această schemă - majoritate - opoziție - identificată în organizarea și funcționarea parlamentelor implică în sistemele parlamentare democratice reguli prin care minoritatea parlamentară să fie protejată, iar intervențiile sale să fie exprimate în conținutul deciziilor luate de către parlament.

• Birourile și comitetele

Birourile sunt organisme interne ale camerelor parlamentare a căror organizare, atribuții și funcții sunt stabilite prin constituții și regulamentele camerelor.

Biroul permanent este format din deputați, respectiv senatori, se alege pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni și cuprinde, de regulă, un președinte, vicepreședinți, secretari și chestori. Biroul permanent are o serie de atribuții cum ar fi buna organizare și desfășurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activității deputaților și senatorilor, etc.

În România fiecare cameră a parlamentului își alege câte un birou permanent. Constituția stabilește principalele reguli în acest domeniu prin art. 65 alin. 2. Astfel, potrivit Constituției președinții birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii. De asemenea, constituția permite revocarea membrilor birourilor permanente înainte de expirarea mandatelor. Regulamentele camerei deputaților și senatului stabilesc în detaliu organizarea și atribuțiile birourilor permanente. Aceste regulamente disting între președintele Camerei cât privește alegerea și atribuțiile.

Atât Președintele Camerei cât și biroul permanent ale acesteia se aleg după constituirea legală a Camerei. Președintele Camerei este și președintele biroului permanent, din care mai face parte 4 vicepreședinți, 4 secretari de stat și patru chestori. În constituirea birourilor permanente se are în vedre ca ele să reflecte, pe cât posibil, configurația politică a Camerei, așa cum rezultă aceasta din constituirea grupurilor parlamentare.

Comitetul parlamentului se constituie în cazul parlamentelor cu structură bicamerală atunci când cele două Camere lucrează în ședințe comune.

Acest comitet funcționează pe baza unui regulament propriu și se produce atunci când parlamentul îndeplinește și funcția de adunare constituantă sau când unele atribuții revin parlamentului în întregul său ( de exemplu ascultarea mesajului șefului statului, ratificarea unor tratate internaționale, etc.).

Pentru organizarea unei activități eficiente și, mai ales, a operativității în viața parlamentară, la unele parlamente este organizat comitetul președinților care cuprinde președintele Camerei și președinții grupurilor parlamentare. Aceste comitete ale președinților au atribuții în stabilirea ordinei de zi, evitându-se discuțiile, uneori interminabile, din plenul camerei.

Comisiile parlamentare

Definiție și funcțiile comisiei parlamentare

Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru cu rol în pregătirea și exercitarea funcțiilor parlamentului cu deosebire a celor legislative și de control.

Clasificări

După criteriul durate comisiile parlamentare se clasifică încomisii Permanente, alese pe durata mandatului parlamentar și comisii temporare, alese pe durata determinată de problemele ce li se repartizează spre studiu, avizare sau control.

Există apoi comisii parlamentare comune pentru ambele camere, și comisii proprii fiecărei camere; comisii speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere.

Componență și desemnarea membrilor

În activitatea parlamentară sunt remarcate trei moduri de desemnare a membrilor comisiilor parlamentare:

• desemnarea lor de către organul director al parlamentului;
• desemnarea lor de către o comisie anume constituită,
• desemnarea lor de către cameră - metodă folosită și în România.

Cât privește posibilitatea parlamentarilor de a fi desemnați într-o comisie se poate constata că în unele țări este prevăzută obligația de a face parte dintr-o comisie, țări în care parlamentarii pot face parte numai dintr-o comisie, țări în care pot face parte din cel mult două comisii. De asemenea, în unele țării există și membrii supleanți.

În sistemul parlamentar românesc potrivit Constituției camerele își pot constitui comisii permanente, comisii de anchetă, comisii speciale.

Comisiile permanente sunt organisme interne ale parlamentului de studiere, de avizare precum și de control.

Numărul comisiilor permanente, denumirea, gradul lor de specializare diferă de la un sistem constituțional la altul.

În Parlamentul României, după alegerile din 2000 Camera deputaților are un număr de 17 comisii permanente iar senatul un număr de 14 comisii permanente.

Organizarea comisiilor permanente rezultă din regulamentele Camerei deputaților și senatului iar membrii comisiilor permanente sunt aleși de către fiecare Cameră pe principiul reprezentării proporționale a grupurilor parlamentare sau prin negociere între reprezentanți acestora.

După desemnarea lor în prima ședință comisiile permanente își aleg birourile format din președinte, vicepreședinții și secretari în numărul prevăzut de regulamentele parlamentelor.

Comisiile temporare ( ad - hoc) sunt alese pentru o problemă sau domeniu de activitate ( redactarea unor proiecte de legi, exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii, etc.), și există până când și-au îndeplinit misiunea pentru care au fost alese.

Comisiile speciale sunt alese pentru a examina o problemă aparte, specială și pentru a face recomandări parlamentare pentru o durată de timp necesară rezolvării acestei probleme. Ele examinează foarte rar proiecte de legi. La noi, Constituția prin art. 64 alin. 4 prevede posibilitatea înființării de comisii speciale, iar regulamentele Camerei deputaților și Senatului detaliază aceste prevederi.

Comisiile fără specialitate, specifice sistemului britanic, nu au domeniu asupra căruia acționează, ele sunt însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de legi determinate.

Comisia întregii camere, se găsește în țările cu regim de inspirație britanică, cuprinde pe toți membrii camerei și intervine numai în anumite cazuri precum proiecte cu caractere constituțional sau în probleme fiscale.

Comisii comune (mixte), pot fi permanente sau temporare, și sunt alese pentru domenii de interes comune pentru ambele Camere - spre ex. comisia de redactare a proiectului Constituției.

Comisiile de anchetă, sunt comisii temporare și desigur speciale create de către adunările parlamentare în scopul efectuării unor anchete. Pentru ca activitatea acestor comisii să se poată desfășura în bune condiții regulamentele stabilesc dispoziții legale privind citarea, prezentarea și ascultarea martorilor, precum și cele privitoare la prezentarea și predarea obiectelor sau înscrisurilor, ori desfășurarea de expertize.

Comisiile de mediere, sunt constituite atunci când între cele două camere apar soluții legislative diferite situații în care acestea încearcă medierea între cele două camere.

Funcționarea comisiilor permanente este supusă unor reguli detaliate înscrise de regulă în regulamentele parlamentare. Acestea lucrează în ședințe convocate de președinți sau vicepreședinți la care deputații, respectiv senatori sunt obligații să participe. Aceste ședințe nu sun publice. La lucrările comisiei participă miniștri, specialiști și alte persoane invitate.

Comisia hotărăște cu votul a cel puțin jumătate plus unul din membrii săi, iar votul ca regulă estre vot deschis.

Comisiile pot ține ședințe comune. Trebuie adăugat că și alte reguli de detaliu sunt prevăzute în regulamente care să permită o bună funcționare și o eficiență sporită a acestor comisii parlamentare.

Funcționarea parlamentului

Mandatul sau legislatura

Înțelegerea funcționării parlamentului implică explicarea noțiunilor de mandat, sesiune și ședință parlamentară, precum și corelațiile ce există între acestea.

Prin mandat sau legislatură se înțelege perioada de timp pentru care este ales parlamentul (sau camerele) și își exercită împuternicirile sale.

În general, mandatul parlamentar începe de la data când au loc alegerile de deputați și senatori și încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament, în afară de cazurile în care camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă. De asemenea, unele constituții prevăd posibilitatea prelungirii mandatului în cazul în care se constată existența unor împrejurării care fac imposibilă efectuarea alegerilor ( stare de război, stare de asediu, calamității naturale, etc.).

Cât privește parlamentul României, art. 63 din Constituție prevede că mandatul Camerei Deputaților și Senatului este de 4 ani și că acest mandat se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență, până la încetarea acestora.

Sesiunea

1. Categorii de sesiuni

Sesiunea este principala formă de lucru a Camerelor parlamentare. Acestea sunt sesiuni ordinare și sesiuni extraordinare.

Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camerele parlamentului sunt obligate să se întrunească, numărul lor fiind expres prevăzut de lege. Potrivit art. 66 alin. 1 din Constituția României Camera deputaților și senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an.

Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ține ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Potrivit art. 66 alin 2 din constituția României, Camera deputaților și senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare.

2. Convocarea sesiunilor parlamentare

La început dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparținut Guvernului. Pe măsura dezvoltării principiului autonomiei parlamentare și din verificarea dispozițiilor parlamentare actuale vom observa că adunările pot fi convocate în sesiune de către șefii de state, fie de către președinții camerelor, fie de către alte organisme ( birouri, comitete).

Cât privește instituția convocării în sesiune ea este diferită după cum este vorba de sesiune ordinară sau extraordinară. Există de asemenea reguli privind perioada de timp în care se pot desfășura sesiune precum și termenul în care trebuie convocate. Sunt și reguli privind convocarea primei sesiuni, sesiunea de constituire.

În actualul sistem constituțional românesc întâlnim următoarele ipoteze:

• Conform art. 66 alin. 3 din Constituție convocarea în orice tip de sesiune revine președinților camerelor și se realizează prin decizie;
• Conform art. 63 alin 3 din Constituție Parlamentul nou ales se întrunește la convocarea Președintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri;
• Conform art. 92 alin 3 din Constituție Parlamentul se convocă de drept în 24 de ore în cazul declanșării unei agresiuni armate îndreptate împotriva României;
• Conform art. 93 alin 2 convocarea de drept se realizează în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență;
• Conform art. 115 alin 5 din Constituție Parlamentul se convocă obligatoriu în sesiune în situația adoptării ordonanțelor de urgență, prevăzute de art. 115 alin. 5 din Constituție.
• Durata sesiunilor

Durata sesiunilor este stabilită fie expres prin lege, fie, de regulă, durează până la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situațiilor când se hotărăște închiderea sau suspendarea lor.

În România, sesiunile ordinare sunt două pe an. Prima sesiune începe în luna februarie și nu poate depășii sfârșitul lunii iunie. Cea de a doua începe în luna septembrie și nu poate depășii sfârșitul lunii decembrie.

Cât privește sesiunile extraordinare aceste pot fi convocate la inițiativa Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori cel puțin o treime din numărul deputaților sau senatorilor.

Ședințele

Ședințele reprezintă forma principală de lucru a Camerelor în perioada sesiunilor parlamentare. Camerele parlamentului lucrează înședințe separate și în anumite situații în ședințe comune ( Constituția României nominalizează în art. 65 alin. 2 situațiile în care ședințele sunt comune).

Ședințele sunt publice, se țin la sediul Camerei și sunt conduse de președintele Camerei asistat de doi secretari, câte unul la fiecare Cameră.

Camerele parlamentului lucrează valabil dacă în sala de ședințe sunt prezenți cel puțin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi, adică dacă este întrunit cvorumul de ședință.

În ceea ce privește ordinea de zi a ședințelor parlamentului Constituția și nici legile nu stabilesc un inventar al problemelor ce pot figura pe ordinea de zi, numai parlamentul poate să hotărască asupra problemelor pe care dorește să le discute.

Sistemul de vot

Asupra problemelor discutate Camerele Parlamentului hotărăsc prin vot care poate fi deschis sau secret. Constituția și Regulamentele Parlamentului stabilesc cazurile în care poate fi utilizat votul secret sau deschis și elemente de procedură a votului.

Analiza sistemului de vot în Parlament permite a se observa că acesta a cunoscut o anumită evoluție și care exprimă desigur autonomia parlamentului. Mai întâi guvernanți au preferat votul secret pentru că acesta permite parlamentarilor să susțină guvernul fără ca electoratul să observe. Această viziune se justifică prin teoria mandatului reprezentativ și suveranitatea parlamentară. Pe parcurs s-a impus și votul deschis, sub presiunea cetățenilor, votul secret subzistând în cazul în cazul alegerilor în funcții. Concomitent cu dezvoltarea partidelor politice, tendința este de a se prefera votul deschis, care permite un control clar asupra opțiunilor, iar guvernul un control deschis asupra majorității parlamentare care trebuie să-l susțină.

Deputați și senatori

• Generalități

Membri parlamentului poartă, de regulă, denumirea de deputați sau senatori, denumire care provine de la denumirea Camerelor parlamentare în care sunt aleși.

În ceea ce privește modalitatea de alegere a deputaților și senatorilor, de regulă, aceștia sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Această modalitate de alegere a deputaților și senatorilor este justificată pe următoarele argumente:

• parlamentul a apărut nu numai pentru a fi o contrapondere față de executiv, ci mai ales pentru reprezentarea cetățenilor;
• alegerea parlamentarilor le conferă o mai mare independență față de executiv, eu nu depind de executiv și nici de investitura sa ci de electorat;
• alegerea parlamentarilor le conferă un prestigiu aparte într-un sistem politic bazat pe suveranitatea națiunii, a poporului;
• prin alegere parlamentarii sunt mai aproape de sursa puterii decât miniștri, au o legitimitate, și deci o importanță mai mare decât aceștia;

Prin excepție la regula mai sus precizată, sunt și sisteme constituționale în care deputații sunt numiți, sau sunt rezultatul unor dispoziții legale care să permită reprezentarea unor categorii sociale minoritare ( vezi art. 62 din Constituția României care stabile;te că organizațiile care aparțin minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale).

Senatori pot fi aleși, de drept sau numiți.

Senatorii de drept se găsesc în acele țări în care constituțiile stabilesc că anumite persoane ( de regulă foști prim- miniștri, șefii cultelor religioase, președinții academiilor etc.) fac parte de drept din senat în temeiul calității lor.

Senatorii numiți sunt persoane care datorită unor merite deosebite în domeniile sociale, științific, artistic, literal, etc. sunt numite de către Președintele Republici senatorii pe viață ( art. 59 din Constituția Italiei, art. 87 din Constituția Egiptului).

Deputații și senatorii sunt aleși pe durata mandatului. În unele sisteme constituționale se prevede posibilitatea reînnoirii mandatului lor, dar durata mandatului se păstrează aceeași, dar că mandatul fiecăruia începe la date diferite.

De regulă deputații și senatorii intră în deplinătatea drepturilor și îndatoririlor de la data alegerii, confirmată prin certificate doveditoare ale alegerii, sub rezerva validării alegerii, conform prevederilor constituționale (vezi art. 70 alin. 1 din Constituția României).

Drepturi și obligații

În realizarea mandatului lor deputații și senatorii au o serie de drepturi și îndatoririi stabilite prin Constituție și prin regulamentele camerelor.

Drepturi și obligații deputaților și senatorilor, pentru o cunoaștere și evidențiere mai clară a lor pot fi clasificate după mai multe criterii cum ar fi:

• În raport cu conținutul lor drepturile și obligațiile deputaților și senatorilor pot fi grupate în drepturi și obligații care privesc organizarea internă a adunărilor și cele care le revin în cadrul raportului de reprezentare și a responsabilității față de alegători;
• În funcție de timpul în care pot fi exercitate acestea pot fi clasificate în drepturi și îndatoriri pe care deputații le exercită în timpul ședințelor și cele care le exercită între ședințe;
• În raport cu actul normativ în care sunt cuprinse pot fi drepturi și îndatoririi prevăzute în constituție și cele prevăzute în legi.

Incompatibilități și imunități

Incompatibilitățile asigură ca exercițiul mandatului de deputat sau senator să nu se realizeze concomitent cu exercițiul altor funcții, de regulă publice. Aceste incompatibilități au mai multe explicații precum: imposibilitatea exercitării concomitente a unor funcții; parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activității parlamentare; evită corupția prin acordarea de posturi avantajoase de către guvern, etc.

Potrivit art. 71 din Constituția României nimeni nu poate fi, în același timp deputat și senator. Calitatea de deputat și senator este incompatibilă cu exercițiul oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al guvernului. Alte incompatibilității se stabilesc prin lege organică.

Imunitatea parlamentară este o garanție juridică a exercitării nestingherite de către deputați și senatori a activității lor.

Există două categorii de imunități:

• Inexistența răspunderii care pune parlamentarul la adăpost pentru tot ceea ce privește activitatea legată de exercițiul mandatului său ( discursuri, opinii, vot);
• Inviolabilitățile care cuprind reguli speciale privind reținerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputații sau senatori sunt învinuiții de crime sau delicte ( vezi regulile cuprinse în art. 72 din Constituția României).

În Elveția se face distincția între iresponsabilitatea absolută și cea relativă.

Iresponsabilitatea absolută are ca scop asigurarea libertății intelectuale și morale a deputaților. Ea este absolută cât privește opiniile exprimate în sesiune și în comisii. Deputatul este în afara oricărei sancțiunii penale sau civile.

Iresponsabilitatea relativă intervine în cazul infracțiunilor comise de un deputat în legătură cu activitatea sau situația sa oficială. Acest privilegiu privește doar responsabilitatea penală. Sunt vizate comportamente abuzive ( abuz de autoritate), de gestiune neloială, de corupție pasivă. Deputatul poate fi urmărit numai cu aprobarea celor două Camere. Acestea pot decide să-l trimită în fața Tribunalului Federal, caz în care Adunarea desemnează un procuror general extraordinar.

Răspundere și sancțiuni

În cazul încălcării normelor regulamentare deputații și senatorii pot fi sancționați. Sancțiunile care li se aplică sunt:

• a) avertisment;
• b) chemarea la ordine;
• c) retragerea cuvântului;
• d) eliminarea din sala de ședință;
• e) interzicerea de a participa la lucrările adunării timp de maximum 15 zile;
• f) excluderea temporară. Regulamentul Senatului prevede doar primele patru sancțiuni, iar sancțiune de la lit.
• e) durata este de 30 de zile. Sancțiunile pot fi aplicate de către președintele Camerei sau de către Cameră în condițiile prevăzute de regulament, și desigur, în raport de gravitatea abaterii.

Actele Parlamentului. Considerații generale.

Parlamentul în rațiunea lui de a fi adoptă legi, dar și alte acte pe care le găsim sub diverse denumiri specifice precum regulamentele, hotărârile, declarațiile, moțiuni, mesaje, apeluri.

O privire de ansamblu asupra actelor parlamentului permite observarea aspectului că prin activitatea sa parlamentul emite două categorii de acte;

Acte juridice care în funcție de conținutul lor normativ pot fi clasificate în două categorii și anume:

• acte cu caracter normativ în care intră legile și regulamentele Camerelor fără excepție, precum și unele hotărâri;
• acte cu caracter individual care cuprind manifestării de voință în scopul stabilirii de drepturi și obligații în sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate, precum și moțiunile.

Acte cu caracter exclusiv politic, declarația, mesajul și apelul, care cuprind numai afirmații de principiu sau luări de atitudini lipsite de efecte juridice imediate, efectele acestora sunt numai de natură socială și politică.