Corelatia dreptului cu alti factori de structurare si reglare a relatiilor sociale

Esenta unui fenomen se dezvaluie în relatia lui cu alte fenomene. Esenta dreptului se evidentiaza în relatia sa structural-functionala cu alti factori de reglare a relatiilor sociale.

Nota specifica a relatiilor juridice din societate, în raport cu alte tipuri de relatii ale suprastructurii sociale (care mai cuprinde, pe lânga relatii, idei si institutii, fie ele politice, fie morale,religioase sau de alta natura), consta în faptul ca în aceste relatii oamenii apar ca purtatori de drepturi si obligatii care intra sub incidenta reglementarii juridice.

Raporturile juridice, precum raporturile de munca, acelea de familie, acelea de vânzare-cumparare s.a., sunt prin natura lor conditionate social, influentând, la rându-le, viata sociala. O expresie a acestei interactiuni este si impactul relatiilor juridice cu acelea politice, morale etc., ca si al constiintei juridice si institutiilor juridice cu celelalte elemente, corespunzatoare lor, din suprastructura sociala, în genere cu ansamblul vietii sociale.

Ne vom opri, pe scurt, la raportul, mai semnificativ, dintre drept si politica si dintre drept si morala.

 Dreptul si politica

Motivatiile, cele economice în primul rând, dar nu numai ele, iau forma scopurilor si aspiratiilor, a valorilor si idealurilor. Între acestea, cele cu caracter politic sunt cele mai sensibile, mai fierbinti, cu forta reactiva cea mai acuta, întrucât dau curs, cel mai adesea nemijlocit, trebuintelor economice ale indivizilor, trebuinte care, diferentiate prin natura lor, angajeaza diferente de optiune sociala, implicit, când nu explicit, de optiune politica între indivizi si între grupuri umane.

Relatiile politice dintre grupurile si categoriile sociale devin, inerent, relatii de putere; ele vizeaza, prioritar, obtinerea si detinerea puterii de stat. Daca nu arareori în istorie puterea grupului guvernant nu a fost expresia legitima a vointei colective si interesului general, se observa însa ca, pe masura impunerii statului de drept si a democratiei reale, puterea guvernantilor, aflata sub controlul electoratului, este obligata sa rezoneze cu vointa colectiva si interesul general al comunitatii.

Aceasta directie evolutiva caracterizeaza deopotriva si dreptul care, prin continutul si formele adecvate acestuia, devine instrumentul juridic al consacrarii si garantarii optiunii politice a partidelor ce întrunesc sufragiul colectiv într-un moment sau altul.

Dreptul nu poate fi apolitic, asa cum politica nu poate fi ajuridica. Desigur, dreptul nu acopera normativ întreaga sfera a puterii, a politicului în genere. Nu orice masura politica este susceptibila de a fi transpusa în norme de drept. Unele organizatii politice - partide, formatiuni politice - desfasoara o intensa activitate politica fara ca ea sa se traduca în norme sau institutii juridice.

Totodata, organele de stat pot emite acte cu caracter politic care sa nu îmbrace însa forma actelor normative (de exemplu, o declaratie de politica externa). Dar puterea politica, prin ceea ce dobândeste acoperire juridic-normativa, devine putere de stat.

Chiar daca elaborarea dreptului se datoreaza initiativelor cu substrat politic, cu toate acestea forma reglementarii juridice si aplicarea normelor se degreveaza de impulsul interesului politic, inevitabil partizan într-o masura sau alta, pentru a dobândi acea impersonalitate fara de care norma nu se poate impune ca îndatorire generala, dincolo de optiunea celor care au initiat-o ori s-au opus adoptarii ei.

Strâns legata de autoritatea politica, autoritatea juridica nu este totusi o simpla prelungire a celei dintâi. Întâlnim norme de drept instituite fara apelul autoritatii politice, desi autoritatea lor juridica trebuie, în ultima instanta, sanctionata politic. Cutumele, de pilda, sunt creatia traditiei, nu a puterii institutionalizate în putere de stat. (Faptul ca aplicabilitatea cutumelor tine de acceptul puterii de stat ori recunoasterea valabilitatii lor de catre o instanta judecatoreasca nu contrazice ideea ca acest izvor al dreptului - cutuma - nu se instituie revendicându-se puterii politice.)

Conexiunea putere politica - drept evidentiaza ca dreptul joaca si el un rol activ. Relatiile sociale de putere, generatoare ale puterii politice, nu se manifesta arbitrar; ele sunt dirijate (si) de valorile juridice intrate în constiinta comunitatii. Autoritatea principiilor juridice asigura ordinea de drept în societate. Sprijinindu-se pe aceasta autoritate, puterea politica ocoleste arbitrariul, întemmeindu-se motivational; ea este folosita, nu se abuzeaza de ea.

Exercitiul puterii trebuie sa aiba validitate juridica. Altfel, el aluneca într-o normativitate voluntarista, pentru care este tipic enuntul: "Asa trebuie pentru ca asa ordon". Prin forta dreptului se asigura dreptul fortei politice; puterea politica nu este atât rationala prin suportul ei psihosocial, cât devine prin normele de drept care o institutionalizeaza, cum am afirmat, ca putere de stat. Normele de drept, depozitarul în ordine juridica al valorilor moral-spirituale, fac din însasi exprimarea puterii politice o manifestare a rationalitatiisociale.

Investirea juridica a puterii politice, sporind asadar raţionalitatea ei, da un răspuns practic la întrebarea metafizica a naturii puterii, raspuns care, operând pe terenul ferm al tablei de valori sociale, ocoleste falsele probleme cu privire la asa-zisul rau originar al puterii, la anistoricitatea si irationalitatea ei funciara. Pesimismul dizolvant al unei atari conceptii despre pretinsa irationalitate a puterii pierde din vedere ca puterea, în sine, nu este nici "rea" , nici "buna" ; ca fenomen social ea tine de ansamblul conditiilor în care se manifesta; "bun" sau " rau" este modul în care, într-un moment determinat, se exercita puterea.

Este semnificativ faptul ca puterea nu s-a redus la forta bruta, la irational, nici chiar în procesul ei de geneza, în care, macar pentru a se conserva, nu putea sa nu dea curs fortei regulilor impuse întru exercitarea sa. Însasi legitimarea puterii, caracteristica intrinseca puterii politice dintotdeauna si de oriunde, nu este un simplu demers justificativ, ci un efort de rationalizare sprijinit de fiecare data si pe suportul normativitatii juridice.

La limita, si nevoia, uneori disperata, de a legitima puterea dictatoriala în statele totalitare prin apelul obsesiv, dar formal, la lege si la autoritatea ei juridica, reprezinta un elogiu, paradoxal, adus de puterea politica sistemului de drept si valorilor sale.

Relaţia drept - morala

Morala constituie ansamblul deprinderilor, sentimentelor si convingerilor, atitudinilor si mentalitatilor, principiilor, normelor si preceptelor, valorilor si idealurilor care privesc raporturile dintre individ si colectivitate si care se manifesta în fapte si actiuni, în modul de comportare. Sfera conceptului de morala cuprinde constiinta morala (convingeri, conceptii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale si relatii morale; acestea din urma se obiectiveaza în fapte si actiuni eficiente social. Atât faptele morale, cât si atitudinile sau normele se apreciaza plecând de la categoriile fundamentale ale eticii ca stiinta a moralei: binele si raul, datoria, responsabilitatea s.a.

Normele de morala implica un model al conduitei necesare, cât si sancţiunile cu caracter moral în caz de nerespectare a exigentelor valorice ale modelului. Sanctiunile se diferentiaza dupa faptul daca sunt reactia mediului social la comportamentul imoral sau a cugetului moral al subiectului care constientizeaza vinovatia sa. Mediul social sanctioneaza prin oprobiul public, prin dispret etc., iar subiectul vinovat, constient de fapta sa, se autopedepseste prin mustrări de cuget, prin pareri de rau. Pentru normele morale, constrângerea fizica se aplica numai cu rol de adaos la sanctiunea propriu-zis morala a opiniei publice si doar în cazurile în care respectiva fapta imorala este interzisa si de normele de drept.

Interactiunea complexa dintre morala si drept a preocupat gândirea juridica înca din Antichitate. Legiuirile cele mai vechi invoca expres principiile morale, lasând chiar impresia identitatii lor cu regulile juridice. Faptul ca atare nu denota un neajuns teoretic (care poate fi reprosat, eventual, cunoasterii juridice ulterioare, în situatia în care confunda dreptul cu morala), ci situatia caracteristica stadiului initial al dreptului, aflat în relatie sincretica ( de nediferentiere) cu morala.

De pilda, regele Hammurabi centra codul sau pe "normele juridice de echitate" , daruite poporului "pentru a calauzi cu dreptate pe cei asupriti"; ansamblul îndatoririlor concrete care revin persoanei pentru împlinirea virtutii reprezinta în dreptul traditional hindus dharma; principiul lui "li" , în dreptul traditional chinez, constituie comandamentul moral, caruia i se atribuie întâietate asupra lui "fa" -comandamentul juridic.

Pentru grecii antici, etica (de la ethos = morav, obicei, caracter), ca parte a conceptiei filosofice, are a defini notiunea de bine, cu corelativele datorie, virtute, fericire etc., care, cum se observa, apartin într-o masura data si dreptului. Ei aveau o viziune etica asupra dreptului; desi dreptatea era dedusa din conformarea la lege, legea însasi era extrasa din principiul moral al echitatii.

Spiritul practic roman, atasat regulilor tradiţionale, aseza, de asemenea, dreptul sub semnul moralei. Pentru Cicero, dreptul nu deriva din vointa cuiva, ci de la natura; justitia e naturala si, ca atare, imuabila si necesara.

Daca dreptul a fost, în conceptia anticilor, topit în etica (întrucât el s-a originat în morala), în Evul Mediu i s-a atribuit un statut prioritar fata de etica. Astfel, ideologia religioasa, dominanta, deducea din vointa divina însasi natura dreptului ca vointa divina revelata omului. "Lex humana" este legea facuta de oameni dupa poruncile sfinte, încât ea trebuie respectata nu prin continutul ei concret, ci prin natura vointei ce o comunica oamenilor. Pe aceasta baza, conditia moralei se legitima ea însasi în drept. Morala lua forma unor dispozitii de factura universala si eterna.

Urmare a deplasarii de accent realizate de filosofia si cultura Renasterii, prin care valorilor umane li se restituie, pe un plan mai complex, grandoarea si îndreptatirea axiologica proprii Antichitatii, în Epoca moderna se produce o reactie puternica la conceptia dogmatica. Pentru Hugo Grotius (De jure belli ac pacis - 1625), dreptul rezida în natura rationala a omului. Salbaticia razboiului, jaful si cruzimea care îl însotesc nu pot fi înlaturate decât prin adeziunea tuturor la un fond de principii ale dreptului, universal valabile.

El formuleaza patru astfel de principii:

  • respectarea angajamentelor asumate;
  • respectarea a tot ce este al altuia (bunuri, viata cinste s.a.);
  • repararea pagubelor pricinuite cuiva;
  • pedepse echitabile pentru infractori.

Asa cum se observa, conceptia lui Hugo Grotius probeaza puternica penetrare a principiilor morale în majoritatea materiilor dreptului.

Progresul cunoasterii în domeniul juridic a facut sa nu întârzie sesizarea diferentelor reale dintre drept si morala. Astfel, Christian Thomasius (Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu comuni deducta - 1705) distingea între misiunea dreptului, constând în asigurarea raporturilor exterioare dintre oameni prin reglementari ce formeaza obligatii perfecte, sanctionabile, si misiunea moralei, legata de viata interioara a constiintei si care formuleaza obligatii imperfecte, negarantate.

Aceasta teza, care si-a pastrat autoritatea pâna în secolul nostru, a fost apreciata ca "adevarata distinctiune între drept si morala" . Daca în morala, prin alegerea efectuata, se confrunta o actiune cu alta a aceluiasi subiect, în drept se confrunta actiuni diferite ale unor subiecti diferiti. De aceea, morala ar fi unilaterala, iar dreptul, bilateral.

Desigur, nu putem gândi sintagma "viata interioara" fara sa o legam prioritar de morala si de constiinta morala. În actul moral norma si valoarea morala, sociale prin natura lor, nu se impun individului ca un dat exterior, ci sunt asimilate si interiorizate în forma moralitatii; subiectul moral se raporteaza creator la normativitatea morala.

Totodata, nici dreptul nu eludeaza viata interioara; în materie penala ori civila, argumentarile din practica judiciara relative la elementul intentional, la viciile de consimtamânt ori buna sau reaua-credinta nu ar dobândi semnificatie reala daca nu ar pleca de la conceptul de "viata interioara" , de constiinta. Raspunderea juridica nu poate opera dincolo de întemeierea subiectuala a actiunii. Este adevarat însa ca, în timp ce dreptul pleaca de la ideea raspunderii constituite, morala se preocupa de constituirea (interioara) a raspunderii, de ansamblul determinarilor subiectuale care conduc la nasterea constiintei de sine morale în acest "cosmos al subiectivitatii" care este omul.

Atât dreptul, cât si morala sunt discipline normative; ele orienteaza si reglementeaza comportamentul uman. Dreptul mizeaza pe reglementarea institutionala, spre deosebire de morala, careia îi este specfica reglementarea neinstitutionala; daca enunturile juridice sunt elaborate de anumite organe de stat, cu respectarea anumitor proceduri ce confera normei de drept o conditie formala prin care ea se recunoaste, norma morala se prefigureaza spontan si neformal, deci neinstitutionalizat, în procesul convietuirii sociale.

Sfera moralei este mai cuprinzatoare decât aceea a dreptului, întrucât normeaza comportarea oamenilor în cele mai diverse relatii sociale. De aici nu trebuie sa rezulte ca toate normele de drept ar fi incluse în sfera moralei. Normele procesuale civile si penale, numeroase alte norme juridice cu caracter tehnic-organizatoric nu cuprind în sine, nemijlocit, si o apreciere de ordin moral .

Dar dacaexigentele morale nu-si gasesc în toate cazurile corespondentul normativ în regulile de drept, nu rezulta de aici ca normele juridice cu caracter tehnic nu ar avea, implicit, în subsidiar, o semnificatie si o finalitate care, daca nu sunt de esenta morala propriu-zisa, sa nu fie, în ultima instanta, concordante, prin functia lor sociala, de utilitate publica, cu aspiratiile si normele morale.

De buna seama, se întâlnesc situatii în care unele norme de drept sunt în dezacord cu principiile moralei, dar acest dezacord poarta asupra unei anumite morale, cu care un anumit drept nu mai rezoneaza istoric-evolutiv. Astfel, normativitatea juridica este o parte a normativitatii sociale, care implica, între altele, si normativitatea morala. Oricâte disfunctii ori contradictii ar fi între aceste doua elemente ale normativitatii sociale, ele, ca parti integrante ale sistemului global al normativitatii sociale, nu pot sa nu aiba aceeasi esenta ca totalitatea organica din care fac parte. De aceea, problema respectarii sau încalcarii dreptului nu poate sa ramâna indiferenta moralei.

De regula, forta coercitiva a statului nu garanteaza respectarea normelor morale; pe acest teren actioneaza alti factori, cu eficienta specifica: opinia publica, nivelul de cultura si civilizatie si, nu în ultimul rând, constiinta umana.

Un sistem de drept cuprinde atât norme rigid construite dupa modelul da - nu, care nu permit actiunilor umane interpretari privind sensul si modul lor de aplicare, cât si norme care se sprijina pe criterii deschise spre normativitatea sociala, fluenta si neformala, în care justul, legalul, licitul se configureaza pe motivatii mai mult de factura etica. Pentru al doilea caz, enunturile juridice se impregneaza etic, desi ele nu-si modifica structura rationamentului si nici nu afecteaza adevarul juridic al solutiei adoptate.

Aceasta perspectiva de întelegere a raportului, valoric si functional, dintre drept si morala impune delimitarea critic-necesara fata de viziunea pozitivista si tehnicista în teoria-dreptului, care atribuie factorului moral un rol subsidiar, limitând astfel sansele dreptului de a se întâlni cu valorile generale, consacrate moral, si de a le transforma în valori juridice autentice, recunoscute ca atare.

Rezumat

Sistemul juridic-normativ reprezinta acel tip de normativitate sociala care nu s-a putut forma odata cu sociogeneza si antropogeneza, deoarece normele de drept, spre deosebire de acelea morale, religioase ori de convietuire sociala care au precedat aparitia dreptului, reclama interventia fortei publice, a autoritatii de stat abilitate sa le restabileasca autoritatea în cazul nesocotirii lor. Aceasta este o trasatura specifica normelor de drept în raport cu celelalte norme sociale.

Esenta dreptului se configureaza din perspective diferite, dar complementare:

  • din perspectiva relatiei dreptului obiectiv (înteles ca norme si acte normative elaborate de catre legiuitor) cu dreptul subiectiv (înteles ca sistem al prerogativelor recunoscute de lege subiectului de drept), relatie care evidentiaza ca, în masura în care scopul dreptului obiectiv este fixarea cadrului juridic al realizarii drepturilor si libertatilor, în aceeasi masura dreptul subiectiv se întemeiaza în ideea de lege;
  • din perspectiva istoricitatii dreptului, adica a ideii determinarii sale social-istorice, în baza careia întâlnim, în istoria etatica a societatii, diferite tipuri istorice de drept;
  • din perspectiva relatiei dintre continutul si forma dreptului, din care rezuilta ca tine de esenta dreptului sa conjuge functional dimensiunea sa de continut (valorile sociale care sunt preluate si sustinute prin normarea juridica) cu aceea privind forma dreptului (care asigura rigoarea tehnico-formala a elaborarii si aplicarii dreptului, menita a garanta ierarhia izvoarelor de drept si respectarea vointei legiuitorului;
  • din perspectiva interactiunii dreptului cu morala, politica etc., care evidentiaza determinarile extrajuridice, cu rol modelator, pe care le primeste dreptul ca fenomen social si, în acelasi timp, raspunsul sau activ la aceste influente.

În esenta sa, dreptul reprezinta forma normativa de exprimare a libertatii noastre. Creând un cadru juridic rationalizat al actiunii umane libere, dreptul a devenit o componenta a civilizatiei omenesti.

Întrebari pentru autoevaluare si control

  • În ce consta finalitatea dreptului obiectiv?
  • Poate exista libertate individuala fara norme si îndatoriri uneori constrângatoare?
  • Istoricitatea dreptului contrazice sau, dimpotriva, sustine si exprima esenta sa?
  • Identificati particularitatile tipului contemporan de drept.
  • De ce rationalismul juridic, pe de o parte, si teoriile de factura normativista, pe de alta, rezolva unilateral întelegerea relatiei dintre continut si forma în drept?
  • Poate fi dreptul dincolo de morala si chiar opus acesteia? În ce conditii dreptul devanseaza, eventual, stadiul evolutiei morale a societatii?

Back to Top