Conceptul raportului juridic

Ca sistem al normelor juridice, dreptul nu este un scop în sine. El are menirea de a reglementa conduita oamenilor în relatiile interindividuale si în planul vietii sociale, în conformitate cu interesul general si valorile admise. În relatiile lor reciproce, normate juridic, oamenii trebuie sa se comporte dupa prescriptiile normelor juridice. Aceasta comportare se concretizeaza în stabilirea si îndeplinirea unor drepturi subiective si a obligatiilor anexate acestor drepturi, astfel încât relatiile dintre oameni iau forma specifica a raporturilor sau relatiilor juridice.

Daca raporturile politice si morale îsi extrag continutul din impactul normelor politice ori etice asupra conduitei umane, raporturile juridice iau fiinta prin actiunea dreptului. Prescriptiile normative, exprimate în mod generic, ipotetic, impersonal, se materializeaza în raporturi juridice determinate: participantii devin purtatori sau titulari ai unor drepturi si, corelativ, ai unor obligatii juridice.

Se pune problema daca formarea si desfasurarea raporturilor juridice concrete epuizeaza modalitatile de realizare a functiei sociale a dreptului în cazul tuturor categoriilor de norme juridice. S­a avansat punctul de vedere ca raportuile juridice acopera ansamblul modului de transpunere a dreptului în viata sociala, ca norma juridica ar fi litera moarta în afara raportului juridic în care se manifesta concret drepturile si obligatiile juridice.

Exista însa, asa cum s-a remarcat cu îndreptatire, si norme care îsi realizeaza menirea de a reglementa relatii sociale fara sa creeze raporturi juridice. Este cazul, mai ales, al normelor prohibitive care, cerând abtinerea de la producerea faptelor interzise, se realizeaza, daca sunt respectate, fara sa se creeze raporturi juridice. Situatia este valabila si pentru normele de drept care consacra drepturi absolute si universale (opozabile erga omnes), precum normele dreptului constitutional care statueaza drepturi si libertati fundamentale (libertatea constiintei, dreptul la siguranta individuala s.a.).

Deoarece acestor drepturi le corespunde obligatia ce revine tuturor celorlale subiecte de a se abtine de la actiuni care sa împiedice realizarea lor de catre titulari, si acest tip de norme se realizeaza fara producerea ca atare a unor raporturi juridice. Si aici, raportul juridic este provocat doar prin încalcarea normei.

În cele mai multe cazuri, raportul juridic ia nastere, se modifica ori înceteaza numai daca intervine un fapt juridic care sa provoace actiunea normei, fapt care împreuna cu norma însasi reprezinta conditiile raportului juridic.

Asadar, raporturile juridice constituie o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice, raporturi a caror formare, modificare si încetare are loc, de regula, prin prezenta unui fapt juridic (actiune omeneasca sau eveniment) si în care partile se manifesta ca titulare de drepturi si obligatii ce se realizeaza, daca este necesar, prin interventia fortei publice.

Trasaturile raportului juridic

Spre deosebire de normele de drept, care promoveaza valori juridice ce trebuie sau urmeaza sa se realizeze în relatiile umane, raporturile juridice tin de sfera relationala, faptica, a juridicului. Raporturile juridice comporta anumite caracteristici:

a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale; ele iau nastere ca relatii între oameni, fie ca indivizi, fie organizati în diferite colective. Daca nu orice relatie sociala este un raport juridic (pentru ca acesta din urma are un continut conferit de normele juridice), totusi orice raport juridic este cu necesitate o relatie sociala (fiind o relatie între oameni). Desi are un continut social, raportul de drept, prin forma sa juridica de manifestare, se deosebeste de relatiile sociale cu caracter economic, politic, moral, religios etc.

Chiar si în situatia în care unele raporturi juridice se refera la lucruri, ele nu înceteaza sa fie relatii între oameni. În raporturile juridice de proprietate, de exemplu, nu stau fata în fata oamenii ca proprietari si obiectele asupra carora poarta proprietatea; aici este un raport juridic între oameni, cu privire însa la lucruri.

Si raporturile procesuale sau procedurale, desi au un caracter exclusiv formal si nu vizeaza, în consecinta, un continut nemijlocit social, îsi pastreaza, cu toate acestea, caracterul social, deoarece, cuprinzând aspecte de tehnica aplicarii dreptului, împlinesc o functie de interes social.

b.Raportul juridic are un caracter ideologic. În timp ce ralatiile economice, ca relatii
materiale, se formeaza între oameni, dar independent de vointa lor, având un caracter obiectiv, raporturile juridice se integreaza în aceeasi categorie cu relatiile politice, morale sau religioase, a caror formare este conditionata de momentul subiectual, al exprimarii vointei. Ele sunt raporturi care, formate constient, au un caracter subiectiv, manifestându-se ca raporturi nemateriale, ideologice.

Dimensiunea ideologica specifica raporturilor juridice rezida în faptul ca ele sunt reglementate prin intermediul normelor de drept care exprima vointa legiuitorului, ea însasi expresie juridiceste adecvata a vointei sociale generale, inevitabil determinata de optiunea ideologica (de interese si idei) majoritara.

În comparatie cu norma de drept, care poate pastra aparentele caracterului democratic chiar atunci când exprima o vointa de stat antidemocratica, raportul juridic reflecta mai adecvat continutul si caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic ce functioneaza în societate la un moment dat; în relatia juridica concreta si în modul de realizare a dreptului se evidentiaza contradictia dintre continut si forma, dintre spiritul si litera legii.

c. Raportul juridic se manifesta ca raport de vointa . Participantii la raporturile juridice îsi exprima, mai mult sau mai putin activ, si vointa lor proprie, în conformitate cu limitele si conditiile precizate în norma de drept, care exprima vointa legiuitorului. În cele mai multe situatii rezulta din însasi norma de drept ca raportul juridic ia nastere prin manifestarea unor acte de vointa din partea subiectelor de drept.

Când aparitia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice are loc ca urmare a unor evenimente, deci independent de vointa subiectelor, totusi realizarea obligatiilor si a drepturilor subiective reclama manifestarea vointei partilor. În consecinta, se poate admite dublul caracter
volitional
al raporturilor juridice, decurgând atât din norma juridica, precum si din vointa subiectelor raportului juridic concret.

Dublul caracter volitional al raporturilor juridice nu se confunda cu caracterul bilateral sau contractual al unor tipuri de raporturi juridice concrete, caracterizate prin existenta celor doua parti cu interese deosebite (vânzarea-cumpararea, împrumutul, închirierea etc.). Tot dublului caracter volitional se revendica si raportul juridic produs în mod unilateral, fara consimtamântul celeilalte parti (în cazul testamentului, de exemplu) sau chiar împotriva vointei acesteia (în cazul actelor de impozitare, de pilda).

Structura raportului juridic

Raportul juridic are o structura cuprinzând elemente care îl conditioneaza: subiectele (partile), continutul si obiectul.

Subiectele raportului juridic

Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte oamenii, consideraţi individual sau ca participanţi la anumite organizatii.

La încheierea unui raport juridic sunt necesare cel putin doua persoane, care se numesc subiecte ale raportului juridic. Unele dintre subiecte sunt, în cadrul aceluiasi raport, titulari de drepturi, altele de obligatii sau, în mod corelativ, si de drepturi si de obligatii. Într-un raport juridic de drept financiar, de pilda, organele administrative obliga contribuabilii la plata impozitelor, iar acestia au obligatia sa plateasca impozitele. În acest raport una dintre parti este titular de drepturi (organul administrativ), iar cealalta (contribuabilul) este titularul unei obligatii.

Dar în alte raporturi juridice fiecare subiect este deopotriva titular de drepturi si obligatii. De pilda, în domeniul dreptului civil, unde întâlnim numeroase astfel de cazuri, într-un contract de vânzare-cumparare se creeaza un raport juridic în care vânzatorul are dreptul sa primeasca pretul obiectului vândut, revenindu-i corelativ obligatia de a preda obiectul; cumparatorul este îndreptatit sa primeasca obiectul cumparat, revenindu-i corelativ obligatia de a achita pretul obiectului.

Natura unui raport juridic îsi pune pecetea pe determinarea concreta, individuala a subiectelor sale. În cele mai multe raporturi juridice sunt precizate în mod concret si individual atât titularii de drepturi, cât si titularii de obligatii (asa cum este cazul raporturilor juridice de munca, de vânzare-cumparare, de plata a impozitelor etc.).

Sunt însa si raporturi în care doar unul dintre subiecte este precizat, anume titularul drepturilor, iar toate celelalte persoane ramân titulare de obligatie.Astfel, într-un raport juridic de proprietate, stapânirea unei case este dreptul proprietarului, iar respectarea acestei proprietati revine ca obligatie tuturor celorlalte persoane. Cum se observa, subiectul titular al obligatiei nu este individualizat. Numai când se nesocoteste aceasta obligatie se produce individualizarea, situatie în care se creeaza însa un alt raport juridic, în care este sanctionat cel ce a savârsit fapta ilicita.

La fel stau lucrurile si în dreptul penal. Legea ocroteste o seama de valori, garantând dreptul tuturor cetatenilor la viata, la libertate individuala, la sanatate s.a. Toate persoanele sunt titulare ai acestor drepturi; titularii obligatiilor nu sunt individualizati, ei fiind, de asemenea, toate celelalte persoane. Individualizarea titularului de obligatie opereaza numai atunci când o persoana pune în pericol unul dintre drepturile aparate de lege, situatie în care apare un raport juridic de drept penal.

Persoanele fizice - subiecte ale raportului juridic.

Subiecte ale raportului juridc sunt, în cazurile cele mai frecvente, cetatenii statului. În relatiile lor reciproce ei produc cele mai diferite raporturi juridice: de familie, de proprietate etc. Se pot naste si raporturi de drept între cetatenii unui stat si straini ori apatrizi (persoane fara nici o cetatenie).

Participarea unei persoane la un raport juridic este conditionata de aptitudinea generala si abstarcta, stabilita de lege dupa criteriul vârstei si al discernamântului. Numim capacitate juridica tocmai aceasta aptitudine generala si abstracta de a participa la un raport juridic cu anumite drepturi si obligatii. Astfel, în raporturile privind exercitarea drepturilor electorale (raporturi de drept constitutional), capacitatea se manifesta la împlinirea vârstei de 18 ani; în dreptul civil, capacitatea opereaza odata cu nasterea etc.

Teoria dreptului legitimeaza distinctiacapacitate generala - capacitate speciala. Prima consta în posibilitatea generala a cetatenilor de a fi titulari de drepturi si obligatii; cea de-a doua înseamna posibilitatea unor categorii de persoane de a crea anumite raporturi juridice prin calitatea pe care o au (de pilda, deputatii, militarii, functionarii de stat etc.).

Se poate face, de asemenea, distinctie (în dreptul civil, în dreptul procesual civil) între capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Aptitudinea de a avea drepturi si obligatii în cadrul unor raporturi juridice constituie capacitatea de folosinta. Aceasta revine tuturor persoanelor fizice, indiferent de gradul de constientizare sau de afirmare a vointei lor. Aptitudinea persoanei de a-si exercita si de a-si asuma obligatii producând acte juridice reprezinta capacitatea de exercitiu.

În stabilirea capacitatii de exercitiu, legiuitorul ia în considerare o seama de date obiective privind posibilitatea persoanei de a evalua în cunostinta de cauza însemnatatea si consecintele actiunii sale. Din acest motiv nu dispun de capacitate de exercitiu, presupunându-se ca nu au discernamânt, alienatii sau debilii mintali, persoanele puse sub interdictie legala sau judiciara, minorii sub 14 ani; minorilor de peste 14 ani le este recunoscuta o capacitate de exercitiu restrânsa. Daca o persoana, având capacitate de folosinta, poate sa fie lipsita de capacitatea de exercitiu, ea nu poate totusi, având capacitate de exercitiu, sa nu beneficieze de aceea de folosinta.

Distinctia între cele doua ipostaze ale capacitatii este operanta numai pentru acele drepturi al caror exercitiu nu este obligat sa-l realizeze titularul lor. Ea nu mai este posibila în cazul drepturilor a caror exercitare revine exclusiv titularului. De pilda, capacitatea de folosinta de casatorie nu are sens fara aceea de exercitiu.

Calitatea de subiect de drept a cunoscut o evolutie social-istorica. În Antichitate, sclavilor nu li se atribuia aceasta calitate, iar între oamenii liberi erau unele categorii (de exemplu, strainii, plebeii în Roma antica) cu o capacitate juridica restrânsa. În Evul mediu, capacitatea subiectelor de drept depindea de pozitia persoanei în ierarhia feudala, astfel încât iobagilor li se recunostea o capacitate limitata în comparatie cu nobilii. Abia revolutiile burgheze au asigurat din punct de vedere politic egalitatea formala (juridica) a cetatenilor, inclusiv în ceea ce priveste capacitatea subiectelor de drept.

Subiectele colective ale raportului juridic

Constituirea raportului juridic are loc nu numai prin participarea persoanelor fizice (membri ai societatii, care apar în raporturile juridice ca entitati de-sine-statatoare), ci si a subiectelor colective sau organizate. Din aceasta a doua categorie fac parte:

  • statul ca subiect de drept, în mod direct si în nume propriu, îndeosebi în raporturile de drept international public si în acelea de drept constitutional. În raporturile civile el se manifesta ca subiect de drept prin intermediul Ministerului Finantelor si prin organele sale financiare teritoriale:
  • organele de stat, care se manifesta ca subiect de drept în nume propriu, distingându-se de stat, îndeosebi în relatiile de putere sau de autoritate, ca institutii ale puterii legislative, executive si judecatoresti;
  • persoanele juridice. Ca subiecte distincte în raporturile de drept civil ori în acelea de drept comercial, persoanele juridice au o organizare de-sine-statatoare, un patrimoniu propriu, deosebit de al membrilor ce le compun, si urmaresc scopuri care trebuie sa fie rezonante cu interesele generale, cu bunele moravuri si ordinea publica.

Din categoria persoanelor juridice fac parte în primul rând organele statului, dar nu în ipostaza invocata mai sus, ci în cadrul acelor raporturi care nu sunt legate direct de realizarea competentei lor (cum ar fi raporturile unei instante judcatoresti cu o firma, încheiate în scopul repararii mobilierului).

Au, de asemenea, personalitate juridica unitatile administrativ-teritoriale (judetul, municipiul, orasul si comuna). Prefecturile si primariile exercita drepturi si îndeplinesc obligatiile care revin judetelor si, respectiv, celorlalte unitati administrativ-teritoriale.

Ca persoane juridice, institutiile de stat desfasoara o activitate fara caracter economic, fiind finantate, de regula, de la bugetul de stat (unitatile din reteaua învatamântului de stat, muzeele, teatrele si alte unitati culturale, spitalele, caminele etc.).

Sunt persoane juridice si organizatiile cu caracter economic nestatal (cooperatiste), precum acelea mestesugaresti, de consum si de credit, constituite de catre membrii lor prin punerea în comun, în baza liberului consimtamânt, a activitatii si mijloacelor de productie, în scopul atingerii unor obiective economice si al satisfacerii intereselor acestora.

Dispun totodata de personalitate juridica celelalte organizatii nestatale - sindicale, de tineret, asociatii, uniuni de creatie s.a. Ele au în principiu un caracter nepatrimonial si actioneaza în baza legii, urmarind o finalitate politica, sociala, culturala ori religioasa.

Întrunesc calitatea de persoane juridice si subiectele colective atipice (fundatiile, barourile de avocati etc.).

Din enumerarea subiectelor colective ale raportului juridic deducem ca nu se poate extrapola clasificarea subiectelor de drept în persoane fizice si persoane juridice, care este proprie dreptului civil, la sfera, mai cuprinzatoare, a întregului sistem de drept, unde opereaza, din perspectiva Teoriei generale a dreptului, clasificarea în subiecte individuale si colective. Întrucât exista subiecte colective care nu au calitatea de persoane juridice (precum instantel juridica nu epuizeaza calitatea de subiect de drept)

Continutul raportului juridic

Participantilor la raportul juridic le revin, pe de o parte, drepturi si, pe de alta parte, obligatii. Drepturile si obligatiile sunt acelea care leaga între ele subiectele raportului juridic si care formeaza continutul acestuia.

Unele raporturi juridice sunt simple, întrucât aici o parte se prezinta ca titular al dreptului, iar cealalta ca titular al obligatiei (cum este cazul contractului de împrumut); alte raporturi juridice sunt complexe, deoarece fiecare parte este deopotriva titular de drepturi si obligatii (în vânzare-cumparare, de exemplu).

Dreptul subiectiv

Acesta consta în facultatea subiectului unui raport juridic de a actiona într-un anumit fel, de a pretinde celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare, iar când este cazul, de a recurge la sprijinul fortei publice pentru realizarea dreptului sau. De pilda, proprietarul, într-un raport juridic de proprietate, are dreptul, în limitele stabilite prin lege, de a poseda, de a folosi, de a dispune de lucrul la care trimite dreptul sau de proprietate si , în acelasi timp, de a pretinde celor ce au legatura cu lucrul respectiv sa-i respecte dreptul ce-l are.

Dreptul subiectiv ia nastere prin realizarea dreptului obiectiv în cadrul unui raport juridic. Fara normele juridice care alcatuiesc dreptul obiectiv nu sunt posibile drepturile subiective; drepturile si obligatiile persoanelor fizice si ale subiectelor colective îsi afla temeiul în dreptul obiectiv.

Dreptul este subiectiv, nu însa subiectivist, caci titularul sau nu-l poate exercita în mod arbitrar. Dreptul subiectiv are ca scop legitim satisfacerea intereselor personale, materiale si spirituale, însa pe baza respectarii interesului general. Depasirea limitelor legii sau încalcarea scopului ei reprezinta abuzul de drept, sanctionat de lege.

Pentru ca dreptul subiectiv este, conform definitiei, o facultate ori o posibilitate, titularul sau nu poate fi constrâns sa-l realizeze, spre deosebire de titularul obligatiei care poate fi tinut sa-si îndeplineasca îndatoririle. Cu toate acestea, unele drepturi nu pot forma obiectul unor întelegeri de modificare sau renuntare (de pilda, drepturile fundamentale ale cetateanului ori cele nepatrimoniale rezultând din statutul persoanei fizice etc.).

Trebuie adaugat ca sunt drepturi care compar totodata ca veritabile îndatoriri fata de lege, asa cum este dreptul autoritatii publice de a sanctiona pe cel care a comis o abatere sau dreptul la învatatura în cadrul învatamântului general si obligatoriu.

Existenta si exercitiul dreptului subiectiv nu înseamna acelasi lucru cu apararea lui juridica, unde intervine, daca e cazul, forta coercitiva a statului, garantând exercitarea prerogativelor recunoscute de lege.

Obligatia

În acceptiune juridica, obligatia reprezinta îndatorirea pe care subiectul raportului juridic trebuie sa o îndeplineasca si pe care cealalta parte o poate pretinde în baza legii. Ea consta în a face, a nu face ceva sau a da ceva. De exemplu, vânzatorul este obligat sa predea obiectul vândut, cumparatorul are obligatia sa plateasca obiectul cumparat, carausul are obligatia sa faca serviciul de transport pentru care s-a angajat etc.

În raportul juridic, obligatia este un element corelativ dreptului subiectiv. De asemenea, ea nu este o simpla posibilitate sau facultate, titularul ei putând fi presat sa o îndeplineasca.

Fiind reglementata juridic, obligatia are sens numai daca este în acord cu legea si realizata conform ei. Nu poate fi nici conceputa si nici îndeplinita o îndatorire asumata ilegal sau imoral.

Clasificarea drepturilor subiective si a obligatiilor se întemeiaza în urmatoarele criterii:

a) conform importantei si modului lor de consacrare, drepturile si îndatoririle sunt fundamentale (de exemplu, cele electorale), inserate în Constitutie, si nefundamentale sau ordinare, prevazute în diferite acte normative si în consonanta cu primele;

b) dupa natura lor juridica, drepturile si obligatiile sunt materiale (de continut) si procedurale (de forma). Fata de primele, cele secunde constituie cadrul lor juridic de realizare. Drepturile de continut sunt, pe de alta parte, patrimoniale (economice sau evaluabile pecuniar, precum suntdrepturile de creanta) si, pe de alta parte, drepturi nepatrimoniale care, neevaluabile material, sunt strâns legate de persoana umana, servind individualizarii si ocrotirii ei si care nu pot fi exercitate decât de titularul lor (de exemplu, dreptul la nume, onoare, integritate fizica etc.).

Cât priveste drepturile patrimoniale, acestea se diferentiaza în drepturi reale (de pilda, amintitul drept de proprietate) si drepturile de creanta (de exemplu, acela care rezulta din contractul de împrumut).

Exercitarea drepturilor reale nu implica concursul altora, în timp ce pentru drepturile de creanta e necesara existenta a doua parti determinate, care, în raportul juridic, au obligatia de a da, de a face sau nu ceva concret;

c) dupa gradul de opozabilitate, drepturile subiective se diferentiaza în drepturi absolute si drepturi relative. Sunt absolute acelea carora le corespund obligatii generale si nediferentiate pentru toate subiectele de drept (dreptul de proprietate, de exemplu) si care deci sunt drepturi opozabile tuturor (erga omnes). Sunt relative acele drepturi care produc efecte doar între partile unui raport juridic; de aceea, ele sunt opozabile în mod limitat (inter partes): titularul dreptului poate pretinde numai titularului obligatiei o anumita conduita (de pilda, dreptul de creanta).

Drepturile absolute si cele relative se afla într-o strânsa legatura: încalcarea unui drept absolut (a celui de proprietate, conform exemplului anterior) determina formarea unui drept relativ (de creanta), reclamând despagubirea (restituirea, repararea, dezdaunarea).

Dreptul subiectiv nu este acelasi lucru cu capacitatea juridica. În timp ce primul semnifica o facultate recunoscuta, concreta si actuala, cealalta este o aptitudine, si ea recunoscuta, dar abstracta, de a avea anumite drepturi si obligatii; ea este premisa formarii subiectului de drept. Drepturile si obligatiile, implicate potential si abstract în capacitatea juridica, se concretizeaza numai prin intrarea subiectului în raporturi juridice.

Dreptul subiectiv se deosebeste si destatutul juridic al cetateanului, numit si situatie juridica, care reprezinta ansamblul drepturilor si obligatiilor recunoscute persoanelor fizice prin normele în vigoare. Statutul juridic al persoanei influenteaza hotarâtor însasi capacitatea juridica, deoarece îi fixeaza sfera de cuprindere, mai larga sau mai restrânsa, în functie de ceea ce valideaza ca drepturi si obligatii recunoscute persoanei fizice. Statutul juridic al cetateanului sintetizeaza conditia sa juridica într-un sistem de drept.

Obiectul raportului juridic

Creând raporturi juridice, subiectii urmaresc realizarea unor scopuri. Drepturile si obligatiile, care tin de continutul raporturilor juridice, vizeaza un fenomen exterior acestora: obtinerea de bunuri materiale, prestarea unui serviciu etc. Obiectul raportului juridic nu se reduce la conduita partilor, desi o implica; actiunea ori inactiunea, rezultând din conduita, se leaga de drepturile si obligatiile partilor.

Reducerea obiectului la conduita partilor duce la confundarea continutului raportului juridic cu obiectul sau. De asemenea, obiect al raportului juridic nu pot fi numai lucrurile, pentru ca, pe lânga lucruri, obiectul raportului juridic cuprinde, într-o sfera mai larga, si alte elemente structurante; apoi, absenta lucrurilor nu înseamna în toate cazurile absenta raportului juridic.

Definim obiectul raportului juridic prin ceea ce se urmareste sa se produca în actul sau fapta generatoare de raport juridic; obiectul sau este scopul materializat în actiuni sau lucruri. Obiectul raportului juridic cuprinde:

  • lucruri;
  • conduita umana exteriorizata (actiuni sau inactiuni);
  • ezultatul creatiei intelectuale, opera ca unitate de idei, imagini si forme de exprimare obiectiva (opera literara, artistica, stiintifica, dar si inventia, marca de fabrica si de comert, desenul si modelul industrial).

Raporturile juridice de constrângere, în care se pune problema stabilirii raspunderii juridice pentru faptele ilicite savârsite, au ca obiect însasi sanctiunea ce urmeaza sa se aplice.

Diferite ramuri de drept circumscriu trasaturile specifice ale obiectului raportului juridic. În dreptul civil, de exemplu, se cere ca obiectul sa fie determinat sau determinabil, posibil, moral, licit.

Sunt situatii în care raportul juridic are un singur obiect, ca în actele civile unilaterale (testamentul) sau în actele de autoritate (administrative, procesuale); acestea din urma sunt emise nu numai fara consimtamântul celeilalte parti, ci chiar împotriva vointei ei. Contractele sinalagmatice (de pilda, cele de vânzare- cumparare) au un dublu obiect, deoarece conduita sau prestatia unei parti este cauza determinanta a contraprestatiei celeilalte parti si invers (vând pentru ca se cumpara, cumpar pentru ca se vinde etc.).

Descifrarea obiectului raportului juridic nu este un act gratuit; ea faciliteaza întelegerea naturii juridice si a specificului raportului în cauza.Totodata, din punct de vedere practic contureaza conduita ce trebuie realizata de parti în derularea raportului juridic, permite precizarea modului în care partile îsi îndeplinesc obligatiile si îsi realizeaza drepturile.

Actele si faptele juridice, conditii ale raportului juridic

Conceptul de fapt juridic

Fiecare moment al vietii sociale este marcat de o paleta complexa de acte si fapte. In sens general, orice schimbare sociala, indiferent de natura factorilor de determinare, este rezultatul unei actiuni.

Actiunea sociala, tinând de praxis, implica, între altele, si urmatoarele elemente: un agent dominat de o aspiratie sau un scop, o energie care se declanseaza în directia scopului si rezultatului. O parte dintre actiunile sale sunt "actiuni juridice" . Nu exista individ care sa nu fie implicat, în cadrul relatiilor interumane, în situatii cu caracter juridic. Incât, praxis-ul juridic este o dimensiune, obiectiva si specifica, a vietii sociale.

Asa cum actiunea în general este o conduita teleologica (guvernata de scop, care presupune o angajare axiologica, politica, morala etc.), la fel se întâmpla si în domeniul juridic, unde scopul este realizarea unui drept sau a unei obligatii.

In câmpul realitatilor dreptului însa, nu numai actiunile pot produce efecte juridice, ci si evenimentele. Unele dintre ele, precum nasterea sau moartea persoanei, induc ca efecte juridice obligatii de întretinere si educare pentru copil, respectiv drepturi de mostenire pentru urmasi s.a. Aceste efecte nu decurg din vointa vreunei persoane si din ideea de scop, cu toate ca si ele creeaza, modifica sau sting raporturi juridice. Din aceasta cauza, doctrina juridica admite ca prin fapte juridice trebuie sa întelegem atât actiunile decurgând din libera vointa de manifestare a omului, cât si evenimentele aparute independent de vointa umana.

Alaturi de actiuni sau evenimente, mai dobândesc caracter juridic si acele acte (vezi infra) care poarta, prin esenta lor, denumirea de acte juridice, destinate modificarilor în statutul juridic al persoanelor. Aceste modificari se fac fie pe cale generala (prin legi si statute cu caracter normativ), fie pe calea unor acte individuale (cum sunt conventiile sau alte genuri de contracte).

Asadar, în sensul larg de izvor al raporturilor juridice concrete, faptul juridic încadreza actele juridice, evenimentele si actiunile juridice, acestea din urma luate ca fapte care produc consecinte licite sau ilicite.

Conceptul de fapt juridic vizeaza acele fapte de a caror existenta legea leaga efecte juridice, dând astfel nastere unor raporturi juridice ori modificându-le sau stingându-le, fara sa conteze daca faptele în cauza s-au produs cu intentia sau fara intentia de a crea efecte juridice corespunzatoare.

Dupa ramura de drept ce le normeaza, faptele juridice se diferentiaza în fapte civile (de exemplu, delictele civile), fapte penale (infractiunile), fapte administrative (contraventiile) etc.

In functie de influenta lor asupra raportului juridic, deosebimfapte constitutive, fapte modificatoare si fapte extinctive (de încetare) de drepturi si obligatii. De exemplu, comiterea uneiinfractiuni creeaza raportul juridic penal cu obligatii pentru autorul faptei ilicite. Sau: decesul este constitutiv în materie succesorala, producând drepturi si obligatii pentru mostenitori, dar si extinctiv în plan familial, determinând încetarea unor raporturi specifice, precum acelea de casatorie, de întretinere etc. Joaca rol de fapte modificatoare ale raporturilor juridice circumstantele care în dreptul penal pot agrava sau, dimpotriva, atenua raspunderea penala.

Faptele juridice se mai deosebesc si dupa gradul de complexitate. Faptele juridice simple sunt acelea din a caror producere decurg nemijlocit consecintele juridice (de pilda, din faptul ca atare al nasterii rezulta dobândirea capacitatii juridice si a calitatii de subiect de drept). Faptele juridice complexe reclama întrunirea cumulativa a mai multor conditii pentru producerea integrala a efectelor juridice (mostenirea testamentara este operanta atunci când, între altele, exista un testament, intervine decesul testatorului si are loc acceptarea succesiunii).

Actele juridice

Actul juridic consta în manifestarea de vointa care are ca intentie producerea, prin respectarea legii, a efectelor juridice scontate. Prin aceeasi notiune se mai întelege înscrisul constatator al actului juridic, deci materialul care încorporeaza manifestarea de vointa sau elementul de proba materiala.

Indiferent de ramura de care apartin, actele juridice cuprind o seama de elemente esentiale, care conditioneza însasi constituirea lor: subiectul de la care provine actul; vointa exprimata în actul juridic, având caracter intentionat prin efectele urmarite si caracter manifest prin necesitatea cunoasterii ei de catre subiectele interesate; obiectul actului juridic (obiectul reglementarii în cazul actelor normative si acela al raportului juridic în cazul actelor individuale); motivatia actului juridic.

La nivelul fiecarei ramuri de drept, elementele enuntate dobândesc particularizari. De pilda, în majoritatea actelor civile, unde opereaza acordul de vointa al partilor, vointa devine consimtamânt; în dreptul administrativ, unde, în temeiul si pentru realizarea puterii de stat, actul juridic este un act de autoritate sau de putere, vointa se manifesta unilateral, fara un acord.

Pe lânga elementele de fond, actele juridice trebuie sa respecte si anumite conditii de forma, privitoare, de exemplu, la redactarea si aducerea la cunostinta publica (prin publicare) ori a partilor interesate (prin comunicare sau notificare). În dreptul civil exista si asa-numitele modalitati ale actelor civile, conditia si termenul, care influenteaza existenta si executarea lor.

Actele juridice se clasifica dupa diferite criterii.

Pornind de la natura raporturilor juridice create si de la ramura de drept de care apartin, se deosebesc acte de drept constitutional, acte civile, administrative, financiare s.a. Pe baza acestei clasificari se poate identifica mai adecvat regimul juridic al actelor în cauza si efectele speciale ce le produc.

În functie de amploarea efectelor juridice produse, actele juridice apar ca acte normative sau individuale. Având aplicabilitate repetata, actele normative nu-si epuizeaza continutul; cele individuale, bazate pe norma, înceteaza prin aplicarea sau executarea în cazul dat. Daca unele acte juridice sunt exclusiv normative (legea, regulamentul) sau exclusiv individuale (actele civile, hotarârile judecatoresti), altele apartin ambelor categorii (decizii si dispozitii administrative).

Actul juridic individual este valabil numai daca respecta actul normativ dupa care se desfasoara. Primul este dependent de-al doilea, în timp ce acesta nu-si conditioneaza existenta prin celalalt. Diferentele dintre cele doua categorii de manifestari de vointa producatoare de efecte juridice explica de ce acelasi act juridic nu poate întruni, în principiu, atât prevederi normative cât si dispozitii individuale.

Având în vedere situatia juridica creata, actele juridice sunt fie constitutive de drepturi si obligatii (atunci când acte precum autorizarea administrativa, hotarârea judecatoreasca de condamnare, actul de constituire a unei ipoteci etc. sunt ele însele izvor al unei situatii juridice noi), fie acte translative (care transfera drepturi si obligatii, cum ar fi contractul de vânzare-cumparare) ori acte declarative (adica acelea care recunosc drepturi si obligatii anterioare actului juridic, cum este cazul actului de partajare a bunului între coproprietari la iesirea din indiviziune, a hotarârii judecatoresti de solutionare a unui litigiu contractual).

Actele juridice care, dupa continutul lor, exprima drepturile si obligatiile ce revin partilor unui raport juridic se numesc acte de drept material (autorizatia administrativa, testamentul, contractul). Acele acte care dupa continutul lor constituie manifestari juridice de vointa cu caracter formal si care garanteaza, de cele mai multe ori, realizarea raportului juridic material de regula în cadrul raspunderii juridice se numesc acte de drept procedural sau procesual (hotarârea judecatoreasca, procesul verbal de sanctionare contraventionala). Cea mai importanta categorie a actelor de drept procedural o reprezinta actele jurisdictionale, acte emise în solutionarea unui conflict.

Rezumat

Sistemul juridic nu se reduce la sistemul normativ al dreptului, ci include structural, între altele, si ansamblul raporturilor juridice, raporturi întelese ca acea parte a relatiilor sociale reglementate juridic.

Desi, uneori, scopul dreptului este de a reglementa relatii sociale ocolind producerea, prin intermediul faptelor juridice, a raporturilor de drept (cum e cazul normelor prohibitive), totusi, pe ansamblu, functia sociala a dreptului se realizeaza prin reglementarea producerii acestor raporturi.

Raportul juridic se particularizeaza prin caracteristicile sale de raport social, ideologic si volitiv, ceea ce îsi pune pecetea pe structura sa, cuprinzând subiecte (persoane fizice si subiecte colective), un continut (vizând drepturi si obligatii) si un obiect (diversificat în functie de natura raportului juridic si care nu se reduce la conduita partilor).

Daca norma de drept reglementeaza producerea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, totusi actele si faptele juridice sunt conditiile efective ale manifestarii raportului de drept. Deci, faptul juridic este acel fapt de a carui existenta legea leaga efecte juridice, indiferent daca el a fost produs cu intentie sau fara intentia crearii unor efecte juridice corespunzatoare. Actul juridic consta în manifestarea de vointa care are ca intentie producerea, prin respectarea legii, a efectelor juridice scontate. Prin act juridic întelegem si înscrisul constatator al actului juridic, încorporând manifestarea de vointa sau elementul de proba materiala.

Actele juridice cuprind o seama de elemente esentiale (subiectul de la care provine actul si vointa exprimata în acesta, obiectul si motivatia actului juridic) ce conditioneaza însasi constituirea lor, indiferent de ramura de drept de care apartin. Actele juridice se diferentiaza dupa criterii care evidentiaza diversitatea lor obiectiva ca acte de drept individuale.

Întrebari pentru autoevaluare si control

  • Care este semnificatia raportului juridic sub aspectul sferei relationale a dreptului, dar si al scopului reglementarilor juridice?
  • Desfasurarea raporturilor juridice concrete epuizeaza modalitatile de realizare a functiei sociale a dreptului?
  • Identificati acele trasaturi care particularizeaza raporturile juridice în cadrul raporturilor sociale.
  • Ce deosebire exista între capacitatea juridica si statutul juridic al persoanei?
  • Ce relatie exista între notiunile de subiect colectiv de drept si persoana juridica?
  • Examinati deosebirea dintre continutul si obiectul raportului juridic.
  • Enuntati criteriile de diferentiere a faptelor juridice.
  • Care sunt sensurile notiunii de act juridic?

Back to Top