Conceptul de sistem al dreptului

Viata sociala implica o diversitate de norme juridice; exista norme de drept constitutional (privind organizarea statala si conducerea politica a societatii), norme de drept administrativ (vizând procesul aplicarii legilor), norme de drept civil (reglementând mai ales relatiile patrimoniale între partile egale în drepturi), norme de dreptul familiei (referind la complexul relatiilor bio-psiho-sociale din cadrul acesteia) s.a. Continutul specific al normelor nu exclude însa o seama de trasaturi comune, rezultate din calitatea lor de elemente componente ale unui sistem.

Sistemul dreptului are un caracter integrativ, exprimat în unitatea normelor sale. La baza acestei unitati stau urmatorii factori:

  • vointa unica, obiectivata prin actiunea legislativa a Parlamentului si asigurata în forme riguros precizate prin regulamentele de functionare a Camerelor Parlamentului;

  • scopul unic al normelor de drept, tinând, în principiu, de îndeplinirea intereselor generale ale societatii;

  • unitatea "câmpului juridic", derivând din faptul ca normele, fiind generale si impersonale prin natura lor, nu se aplica doar într-un singur caz si într-un singur moment, ci în mod repetat într-un spatiu si un timp dat, care intra sub incidenta unui sistem determinat de drept;

  • unitatea modului de realizare a normelor juridice, rezultând din interventia, la nevoie, a fortei publice, ceea ce le diferentiaza de celelalte tipuri de norme sociale (politice, morale, religioase etc.).

Orice sistem de drept implica atât unitatea, cât si diversitatea normelor juridice. Aceasta din urma rezulta atât din marea varietate de relatii sociale ce constituie obiectul reglementarii, cât si din necesitatea folosirii unor forme diferentiate de realizare a vointei legiuitorului.

Totodata, orice ansamblu de norme se ridica la calitatea de sistem de drept numai în masura în care se structureaza prin interrelatii necesare între elementele componente (normele de drept), adica relatii reciproce care sa fie relativ stabile. O norma juridica se defineste si se realizeaza prin raportare la celelalte norme ale sistemului. De pilda, o norma de drept civil, care priveste exercitarea dreptului de proprietate, se interpreteaza si se aplica prin corelarea necesara cu normele constitutionale, în masura sa consacre si sa ocroteasca acest drept, cu normele de procedura civila, apte sa precizeze modul de materializare a dreptului subiectiv.

Relatiile functionale dintre normele juridice deriva din caracterul integrativ al sistemului de drept.

Sistemul dreptului nu reprezinta o totalitate aditiva, cantitativa de norme, ci un ansamblu imanent structurat, având o coerenta organica si un echilibru dinamic, ansamblu care se prezinta ca un invariant calitativ, în functie de care orice norma se defineste prin raportare la întreg.

Sistemul dreptului se deosebeste de sistematizarea legislatiei. în timp ce sistemul dreptului se origineaza într-un tip istoric de drept, coeziunea interna a normelor sale juridice exprimându-se, în consecinta, ca o unitate obiectiv- determinata de viata sociala si evolutia ei, sistematizarealegislatiei nu este decât organizarea legislatiei dintr-o perspectiva subiectuala, în baza unor criterii propuse de legiuitor.

De la un sistem de drept la altul, în functie de conditionarile social-politice, opereaza modalitati specifice de structurare a normelor. Cu toate acestea, exista si modalitati comune, cum vom desprinde în continuare.

Dreptul public si dreptul privat

De la Ulpian (170-228 d.Chr.) ne-a ramas prima structurare a normelor unui sistem de drept: se distingea în cadrul dreptului roman "jus publicum" (dreptul public) si "jus privatum" (dreptul privat), în sensul ca cel dintâi are în vedere interesele statului, iar cel de-al doilea - interesele indivizilor.

Mai târziu, Savigny si Stahl au folosit aceeasi distinctie plecând însa de la scopurile urmarite.În functie de acestea, dreptul public este acela în care statul este scop, iar dreptul privat -în care statul ramâne doar mijloc, în timp ce individul este declarat scop. Folosirea scopului urmarit ca un criteriu al delimitarii dreptului în public si privat a produs consecinta ca unele norme si institutii, apartinând în conceptia ulpiana dreptului privat, au fost considerate ca fiind proprii dreptului public (de exemplu, normele privind obligatia de contractare, dreptul instantelor de a modifica contractele, reglementarea preturilor etc.).

Ulterior, Bahre si apoi Gierke si Jellinek opereaza distinctia între dreptul privat si dreptul societatii pe considerentul ca primul cuprinde norme ce privesc raporturile dintre oamenii priviti ca indivizi, iar al doilea - norme ce exprima raporturile oamenilor în ipostaza de membri ai unui organism social.

Aparitia unor conceptii noi a grevat teoria clasica a dihotomiei dreptului în public si privat. Astfel, s-a admis ca, pe lânga acele ramuri de drept care tin de dreptul public ori de acela privat, se legitimeaza si o grupa de ramuri de drept având un caracter mixt. De pilda, Paul Roubier acredita pe de o parte un drept mixt concret, cuprinzând dreptul comercial, legislatia muncitoreasca, legislatia rurala, si, pe de alta parte, un drept mixt abstract, din care ar face parte dreptul penal si procedural.

Unii autori, între care H.Kelsen, n-au mai considerat îndreptatita deosebirea dintre dreptul public si dreptul privat, retinând în acest sens sporirea componentei publice a dreptului, accentuarea "publicizarii" lui. S-a afirmat, chiar, ca totul apartine dreptului public.

Cu toate acestea, doctrina contemporana cunoaste pozitii teoretice care opteaza în continuare pentru pastrarea diferentierii între dreptul public si acela privat. Trebuie însa precizat ca se invoca alte criterii decât cele clasice. Se porneste nu atât de la caracterul general sau individual al interesului aparat, ci îndeosebi de la modul în care se garanteaza drepturile subiective. Daca aceste drepturi se apara din oficiu, atunci opereaza dreptul public, iar daca se asigura prin interventie, la cererea partilor, atunci aavem de-a face cu dreptul privat. Se mai întâlneste si argumentarea dupa care cele doua ramuri vizeaza subiecte diferite: particularii în raporturile dintre ei în cazul dreptului privat, statul, puterile publice si relatiile cu indivizii în cazul dreptului public. Se poate observa ca aici este implicat si un alt criteriu al diferentierii: scopul. Statul este preocupat de scopul general, iar individul de acela personal.

În gândirea juridica româneasca interbelica se accepta distinctia drept public - drept privat, mizându-se în esenta, dincolo de culoarea argumentarii, pe ideile conceptiei clasice. Dupa importarea fortata a regimului comunist si sub presiunea conceptiei marxiste sociologizante, distinctia în cauza a fost abandonata, supralicitându-se opinia ca nimic nu poate fi privat în societatea "noua" .

Dupa decembrie 1989 se reabiliteaza la noi pozitia teoretica antebelica. Reorientarea produsa se însoteste cert cu distinctia între:

  • ramurile de drept prin care se reglementeaza raporturile dintre stat, organele statului si indivizi, raporturi urmarind apararea si conservarea unor interese de ordin social general, interese ale statului ca exponent al societatii

  • ramurile de drept prin care se reglementeaza raporturile dintre persoanele fizice, astfel încât sa se garanteze, printr-un minimum de securitate, exercitiul libertatii individuale, al împlinirii intereselor personale, prin rezonanta cu cele generale.

Dreptul public cuprinde ramuri precum dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul financiar s.a.; dreptul privat cuprinde dreptul civil, dreptul comercial s.a.

Structurarea dreptului în ramuri de drept, institutii juridice si alte elemente componente

Literatura juridica româneasca defineste ramura de drept ca ansamblu distinct de institutii si norme juridice, între care exista legaturi organic-functionale, structurale si care reglementeaza relatii sociale ce prezinta caracteristici comune, folosind aceleasi metode. Între ramurile de drept de-sine-statatoare, amintim: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul civil, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, dreptul organizarii instantelor judecatoresti etc.

Institutia juridica consta în ansamblul normativ organic articulat care reglementeza un sector concret si durabil al vietii sociale, ansamblu alcatuit dintr-o tesatura de reguli juridice dirijate spre un scop comun.

Constituie institutii juridice dreptul de proprietate, contractul, cetatenia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, casatoria s.a.

Dupa cum se poate constata, criteriul principal folosit în delimitarea ramurii de drept si a institutiei juridice îl constituie obiectul reglementarii normelor de drept. Acesta vizeaza relatiile sociale. Varietatii relatiilor dintre oameni îi corespunde în mod necesar o varietate de norme juridice. Astfel, relatiilor prin care se instituie puterea fortelor politice ca putere de stat, relatiilor prin care se aplica legile sau acelora de familie ori din procesul muncii le sunt proprii anumite categorii de norme care, fiecare dintre ele, are un element comun, determinat de specificul relatiilor sociale pe care le reglementeaza. Din aceasta cauza ele se coreleaza într-un ansamblu dat de norme - ramura de drept.

Din punct de vedere practic este însa insuficienta folosirea obiectului reglementarii juridice drept criteriu al stabilirii apartenentei unor norme la o ramura de drept sau alta. De pilda, acceptând ca relatiile patrimoniale constituie obiectul dreptului civil, nu putem totusi explica pe baza criteriului amintit de ce unele relatii patrimoniale (de exemplu, cele dintre un organ al administratiei de stat si un contribuabil) nu apartin dreptului civil, ci aceluia administrativ. Din acest motiv, criteriului privind obiectul reglementarii juridice i se asociaza altele, cu rol complementar, cum ar fi: metoda de reglementare, calitatea subiectelor, principiile fundamentale care guverneaza un grup de norme, caracterul sanctiunii normei, interesul statului la un moment dat etc.

Modul în care statul actioneaza asupra unei categorii date de relatii sociale, modalitatea în care legiuitorul, pornind de la interesul statului, ghideaza aceste relatii reprezinta metoda de reglementare. Una este, de pilda, metoda reglementarii autonome, specifica dreptului civil si care se caracterizeaza prin egalitatea juridica a subiectelor, si alta este metoda autoritara, proprie dreptului penal.

In orice caz, în raport cu criteriul obiectului de reglementare, metoda ramâne un criteriu auxiliar si subordonat. Aceeasi metoda poate fi prezentata în diverse ramuri de drept sau aceeasi ramura poate uzita diferite metode. Rezulta ca delimitarea normelor juridice pe ramuri diferite de drept numai dupa acest criteriu nu este operationala.

Avându-se în vedere manifestarea plurivalenta a unor relatii sociale susceptibile de reglementare juridica si, în consecinta, sporirea complexitatii câmpului normativ, în literatura noastra juridica s-a admis ca celor doua criterii amintite - obiectul si metoda de reglementare - trebuie sa li se adauge si altele, enumerate supra .

Este important de retinut ca sistemul dreptului, privit ca element fundamental al sistemului juridic, se manifesta ca sistem deschis, dinamic, cunoscând permanente modificari, înnoiri, restructurari.

Unicitatea sistemului de drept

Prin însasi natura sa de ansamblu coerent de norme juridice, cuprinzând structural o constelatie de raporturi relativ stabile între elementele sale componente, sistemul de drept al unui stat este unitar. Se pune însa întrebarea - tot mai presanta astazi, când s-au constituit puternice organisme internationale, cu forta de decizie inclusiv juridica - daca sistemul de drept al unui stat suveran este totodata si unic. Altfel spus: pe plan national exista un singur sistem de drept sau pot fiinta mai multe?

În lucrarea sa, aparuta în 1935, L'Experience juridique et la philosophie pluraliste du droit, Gurvitch preciza ca situatia politica a crearii marilor state moderne, specifica secolelor XVI-XIX, a condus, în plan teoretic, la o conceptie monista, dupa care dreptul este unul si numai unul, întrucât într-un mediu social dat exista un singur stat, unicul în masura sa consacre norme juridice. În epoca noastra însa, continua Gurvitch, conceptia monista despre sistemul dreptului trebuie pusa în discutie.

Societatea hiperindustrializata genereaza nenumarate focare autonome de drept, altele decât acela etatic, cu care concureaza. Pe plan intern, atât sindicatele, cât si asociatiile, societatile anonime îsi elaboreaza reguli speciale de grup, care nu pot sa nu apartina dreptului. La fel, bisericile sau alte entitati sociale nestatale sunt în masura sa-si constituie dreptul lor. Am avea de-a face în aceste situatii cu "drepturile infra-etatice" . Totodata, deasupra statelor, cu rol supraetatic, organizatiile internationale creeaza norme juridice ce se aplica în diferite state odata cu sistemele etatice de drept. Cum rezulta, Gurvitch opta pentru ideea pluralismului juridic.

Aceasta conceptie este astazi acreditata tot mai mult în Occident. Substratul ei politic este legat, evident, de crearea structurilor suprastatale ale numeroaselor organisme internationale, structuri ce au la baza interese care intra, nu o data, în contradictie cu cele nationale. Se stie, de pilda, ce framântari sociale, culminând cu marsuri de masa sau cu greve nationale, au stârnit în Franta în 1992 deciziile organismelor Comunitatii Economice Europene în politica agrara, nemultumind agricultorii francezi si nu numai pe ei. Numeroase exemple asemanatoare probeaza formarea unor grupuri de interese supranationale care vin în conflict cu interesele si, uneori, cu valorile nationale. Aceste interese supranationale au generat conceptia despre pluralismul juridic.

Nu dorim sa oferim o explicatie simplificatoare; nimeni nu contesta astazi legitimitatea organismelor internationale, a structurilor suprastatale, în masura în care acestea exprima consensual apropierea dintre comunitati si popoare, adâncirea integrarii - în ultima instanta mondiale - pe plan economic, politic, spiritual. Aceasta este o tendinta obiectiva a dezvoltarii istorice prezente si viitoare. Totul este ca sa se respecte vointa natiunilor si suveranitatea statelor, fara de care organismele internationale îsi altereaza ratiunea de a fi, asa cum constatam ca se întâmpla în unele situatii.

De aceea, conceptia care admite existenta a doua sisteme de drept, a doua categorii de norme aplicabile pe teritoriul unui stat (normele nationale si normele internationale) este abordata mai nuantat de catre unii teoreticieni occidentali sau chiar este respinsa. Jean Carbonnier, de pilda, admite doar fenomene de pluralism juridic, nu un pluralism juridic propriu-zis.

Reprezentantii şcolii italiene de drept international privat militeaza pentru teoria monista. Pentru ei, legile straine, chiar daca se aplica pe un teritoriu national, ramân cu acelasi statut de legi straine. Pentru ca o lege straina sa poata fi aplicata într-un teritoriu national, ea trebuie sa se integreze în ordinea juridica interna a statului. Si aceasta, pentru ca dreptul este prin natura lui exclusiv: un sistem de drept, pentru a exista ca atare,trebuie sa refuze oricarui alt sistem de reguli titlul de drept; afirmarea de sine, legitimarea pozitiva a unui sistem de drept înseamna cu necesitate negarea oricarei alte entitati normativ-juridice într-un spatiu etatic dat.

În tara noastra, pâna în decembrie 1989, ideea pluralismului juridic nu a fost admisa din considerente tinând de ideologia comunista; teoria monista se revendica conceptiei despre caracterul de clasa al statului si dreptului, potrivit careia vointa politica a clasei conducatoare a societatii, care este în acelasi timp si detinatoarea principalelor mijloace de productie, se exprima nemijlocit si nealterat ca vointa exprimata în unicitatea sistemului de drept.

În raport cu exigentele cunoasterii teoretice actuale, altele trebuie sa fie argumentele cu care sa se justifice teoria monista. Este o realitate care nu poate fi contestata, anume aceea a îndreptatirii istorice a natiunilor si valorilor nationale; nici un popor nu poate sa se întâlneasca cu universalul, sa dureze o cultura si o civilizatie cu semnificatie general-umana, perena, daca nu cultiva propriile valori; universalul nu este o abstractie, subzistând în sine si prin sine, ci fiinteaza în si prin valorile nationale. Numai cultivându-le pe acestea din urma, în ce au ele autentic, o natiune se poate afirma demn în concertul universal al creatiei. Slujind valorile nationale reusesti cu adevarat sa contribui la afirmarea spiritului universal al umanitatii.

Acest principiu general de filosofie politica, probat de catre realitatile istorice, nu o data vitrege, ale românilor, dar si ale altor popoare, este întru totul valabil si pentru lumea dreptului, care este o parte integranta a sistemului national de valori.

Normele juridice "supraetatice" pot avea justificare numai în masura în care exercitiul lor nu atenteaza la vointa libera a statului ca subiect suveran de drept. Chiar în situatiile în care ele, venind în conflict cu normele interne, au prioritate de aplicare, aceasta prioritate se legitimeaza tocmai prin vointa statului care concede, în situatii bine precizate, la aceasta prioritate. Încât, forta unei norme "supraetatice" nu are de fapt un izvor suprastatal, ci rezida în însasi vointa statului, expres manifestata prin acorduri etc., de a da curs prioritar unei norme elaborate de un organism integrativ.

Ca expresie a vointei solemn exprimate de legiuitorul national de a-i da prioritate în situatii bine determinate, norma" supraetatica" face parte genetic din sistemul de drept etatic; ea se origineaza, ca izvor autentic de autoritate, în aceasta vointa, chiar daca sub aspectul formei, al procedurilor de elaborare, al ariei jurisdictionale s.a. ea nu mai rezoneaza cu sistemul national de drept.

Atunci când în planul relatiilor politice dintre state se produc inechitati si manifestari de forta, normele "supraetatice" pot deveni un instrument antinational. Ceea ce se explica, asadar, prin factori exteriori, extrajuridici, nu prin ceea ce consacra autoritate juridica acestor norme.

Pe baza celor afirmate, rezulta ca într-un stat suveran nu poate exista realmente decât un unic sistem de drept, cuprinzând si acele norme "supraetatice" (de fapt, transetatice), care prelungesc exercitiul vointei de stat în organismele comunitare de integrare transstatala ( nu suprastatala, cum obisnuit se afirma!). Normele transetatice formeaza un subsistem în cadrul sistemului dreptului. De buna seama, ideea unui sistem de drept unic nu refuza, ci tocmai presupune cu necesitate operarea acelor delimitari în interiorul sistemului care sa faciliteze cunoasterea si aplicarea cât mai eficienta a diferitelor categorii de norme.

Rezumat

Normele de drept sunt elemente structurale ale sistemului normativ. Acesta din urma nu reprezinta o însumare cantitativa a normelor, ci o integrare unitara, o corelare structural-functionala a normelor care, astfel, se presupun reciproc, se interconditioneaza, completându-se, pentru a exprima mai adecvat vointa legiuitorului. Sistemul de drept este un invariant calitativ, cu un echilibru totusi dinamic. Orice norma juridica se defineste prin raportare la întreg.

În functie de diferitele criterii operante, dreptul ca sistem normativ se structureaza în drept public si drept privat (diferentiere de mare importanta principiala, dar si metodologica, în abordarea problematicii finalitatilor sociale ale dreptului, dar si a drepturilor subiective), în ramuri de drept, institutii juridice si alte elemente componente (diferentiere care evidentiaza nivelurile structurale ale sistemului juridic-normativ si interfunctionalitatea lor).

Ideea organizării sistemice a dreptului conduce inerent la concluzia unicităţii sistemului de drept, cu consecinţe discutate si disputate în literatura problemei. Fata de teoria pluralismului juridic care, în ultima instanta, de dragul justificarii integrarii supranationale a sistemelor nationale de drept, minimalizeaza sau chiar ignora cauzalitatea interna a autoorganizarii national-etatice a dreptului, exista, în opinia noastra, o perspectiva - atât teoretica, dar si de politica a legislatiei - care sa accepte ca apropierea si, treptat, integrarea sistemelor nationale de drept într-un suprasistem comunitar are a se produce nu prin anularea, valorilor juridice nationale într-o totalitate normativa mondializatoare si depersonalizatoare, ci printr-o constructie juridica comunitar-integrativa, în care sistemele juridice nationale sa rezoneze prin valorile colective, asimilate în normativitatea sistemelor nationale de drept.

Întrebări pentru autoevaluare si control

  • Cum definiti conceptul de sistem în general? Dar pe acela de sistem al dreptului?

  • Invocati factorii care asigura unitatea câmpului juridic.

  • Care sunt consecintele normative ale organizarii sistemice a dreptului?

  • Explicati importanta metodologica a structurarii dreptului în drept public si drept privat.

  • Ce este institutia juridica si care este relatia ei functionala cu ramura de drept?

  • În ce consta unicitatea dreptului si care sunt consecintele legislative, dar si de ordin politic ale integrarii europene? În fond, unicitarea este compatibila cu integrarea? Daca da, în ce conditii si în ce limite?

Back to Top