Globalizare şi integrare

O problemă de cea mai mare actualitate, care prezintă interes, pentru cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială, în fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani.

Pentru că în acest deceniu au avut loc mutaţii - economice şi politice - de o profunzime fără precedent, fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F. Drucker să afirme că :

"Economia mondială nu este - în curs de transformare -, ci s-a transformat deja, atât în privinţa fundamentului, cât şi în cea a structurii ei, iar această transformare este foarte posibil ireversibilă"

El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale:

• Economia produselor primare s-a "decuplat", s-a separat de economia industrială;
• În cadrul economiei industriale, producţia s-a "decuplat", a devenit relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă;
• Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii) şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale.

Declinul cererii de materii prime se explică, în principal, prin faptul că producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi procesele ce necesită un consum mare de materiale, ceea ce face ca preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Una din cauzele acestui fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia avansată.

Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. În plus, acest declin include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Ca urmare, în sfera comerţului internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor accentua - vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime (de exemplu Japonia). Aceste ţări, ca şi multe altele, îşi pun tot mai mult întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte, respectiv să importe, materii prime, ceea ce va influenţa, evident, fluxul internaţional de mărfuri.

În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă, în ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. Totodată, se manifestă tendinţa - care s-ar putea să fie şi mai importantă - de mutare a ponderii de la ramurile industriale, bazate de multă vreme pe folosirea unui volum mare de forţă de muncă, la industrii care, de la bun început, folosesc un mare volum de ştiinţă. Ca urmare, se cristalizează două tipuri distincte de industrie producătoare de bunuri finite.

Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului nostru.

A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria farmaceutică, telecomunicaţii, producţia de instrumente analitice şi industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor, precum şi calculatoarelor electronice. În prezent, dezvoltarea se petrece în cea mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă.

Aceste două categorii, arată Peter F. Drucker, se deosebesc nu numai în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice, ci mai ales în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială. "Produsele industriilor bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>. Ele apar în termeni concreţi în balanţa comercială. Produsele industriilor bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca produse, cât şi ca servicii, caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu".

Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului, după cum urmează:

Adâncirea integrării creează probleme care cer management colectiv. Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea instituţii la nivel regional decât la nivel global. În acest context, comunitatea de cultură, istorie, omogenitatea sistemelor sociale şi de valori, convergenţa intereselor politice şi de securitate, precum şi caracterul coaliţiilor interne, facilitează enorm identificarea formei adecvate de management, atât în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia.

Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. Deşi există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea climatului, probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme (problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de importanţă globală, efectele acestora se simt mai direct la nivelul unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal decât la nivel global. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor pentru a găsi un răspuns politic în cauză.

Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre globalizare şi integrare, pe de o parte şi tendinţa vizibilă către fragmentare, pe de altă parte.

Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice. Schimbările din tehnologie, din comunicaţii, din funcţionarea pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit cele două obiective fundamentale ale politicii externe – dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui raport între ele. Pe de o parte, globalizarea înseamnă că statele se confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor tehnologii.

Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a liberalizării comerţului atât la nivel global, cat si la nivel regional. Pe de altă parte, natura competiţiei presează spre formarea unor „unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării instituţiilor care guvernează economia mondială. În cadrul acestui tablou, statele încetează să mai reprezinte singurii actori importanţi.

Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de liberalizare globală a acestuia.

În practică, însă, că acordurile regionale de liber schimb au devenit un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea comerţului. Explicaţia este relativ simplă, şi anume, este mult mai uşor să se procedeze la o liberalizare, în prima etapă, a comerţului la nivel regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul OMC, la care participă ca ţări membre peste 140 de state.

Totodată, interesele comune în plan regional ale ţărilor participante facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. În final, proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului global de liberalizare a comerţului internaţional.

Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, asociate cu schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale.

Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează noile tehnologii, coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice „deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri, reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale.

În contextul acestor procese deosebit de dinamice, numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele comercializabile de cele necomercializabile se estompează, liniile de demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze, structura produselor se schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi, nu în ultimul rând, se produc schimbări in structura relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global.

În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale, creşterea importanţei schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale, amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea şi respectiv, relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul rând, creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită.

Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice, au implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. Toate părţile lumii sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării - respectiv, prin comerţul internaţional, fluxurile de capital, migraţia forţei de muncă, noile tehnologii şi internetul, difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri ridicate şi medii.

Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în sistemul global, fiind astfel împiedicată să valorifice resursele, energiile şi ideile inerente globalizării. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns interconectate prin intermediul comerţului, al mişcărilor de capital şi al reţelelor de comunicaţii. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei, care, sub aspectul venitului pe locuitor, converg în ritm susţinut cu nivelurile naţiunilor industrializate.

Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă, iar decalajul în termeni de venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se mărească. În urmă cu 40 de ani, veniturile pe locuitor ale primelor 20 dintre cele mai bogate ţări din lume, erau de 15 ori mai mari decât nivelul respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Acest raport s-a dublat acum la 30.

Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului.

Atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia. Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic), din septembrie 2003, sunt doar câteva exemple.

În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea economică mai mare, aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât şi în interiorul ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

Numeroase temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale, care a acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării, din cauza concurenţei din partea forţei de muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare, precum şi costul acestora.

Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică, de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin emigrarea în ţările mai avansate. La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale.

Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, sociale, economice şi gestionarea problemelor naţionale. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări, forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca Mondială -, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi, nu în ultimul rând de corporaţiile transnaţionale.

În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţă economică, rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici, cum ar fi cele vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări.

Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin erodarea bazei de impozitare, ca urmare a mobilităţii nelimitate a factorilor de producţie indusă de globalizare.

În spaţiul Uniunii Europene (UE), introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere în continuare a mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescut de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne, mai ales în domeniul securităţii sociale.

Ca reacţie la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi impozitelor, cântărind inclusiv posibilitatea creării în perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a capitalului. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente ( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970) arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale individuale.

Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia, cât mai ales pe organizaţiile internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru utilizarea unor reguli „nedemocratice”, care ar avea drept scop reducerea barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi bariere.

Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale, cărora le revine o fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital, în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii (precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC.

Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o ca un fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor şi mediului, mai ales din ţările sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate părţile lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi, în cele din urmă, asupra suveranităţii naţionale.

Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMB, FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare.

Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate, este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă, globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică, care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi, ca atare, acceptată sau respinsă.

Desigur, o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală, fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la confruntări, acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile.

De aceea, pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative pentru atingerea acestor obiective, dar, ca acestea ridică în acelaşi timp şi numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în tranziţie.

După cum, la fel de pertinentă pare a fi şi opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei varietăţi de fluxuri între ţări şi, nu în ultimul rând, de politicile de natură să pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare.