Relaţiile economice internaţionale

Economia de piaţă naţională a unei ţări, nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte ţări. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale, aflate în stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA, Germania, Japonia, Anglia, Franţa, Italia, Canada etc.), altele sunt ţări în curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate.

Situaţia lor într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori, concretizaţi în indicatori economici de bază. Ca urmare, gradul deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori dintre care cei mai importanţi sunt:

1) Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială. În acest sens, un rol deosebit îl are aparatul tehnic de producţie; în pragul secolului XXI, când societatea informatizată se află la ordinea zilei, cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe tehnologia microelectronică, pe robotizare şi automatizare. Producţia "de scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii economice şi al bogăţiei naţionale.

2) Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei ; numai ţările care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant inovativă, specifică noului mod tehnic de producţie; numai aceste ţări dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent "străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată.

Ca urmare, se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare.

3) Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii, cât şi costuri de producţie scăzute - acestea fiind condiţii esenţiale pentru o largă competitivitate internaţională a produselor. Sub impactul globalizării - proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane - s-a schimbat paradigma creşterii economice.

Toate modelele alternative de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.

4) Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică . În acest sens, are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern, concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul capitalului autohton. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine, dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. Depinde de capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica în interes naţional.

Pentru că, sublinia Fr. List, "forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute" .

Apelând la învăţămintele istoriei Fr. List arată că Germania a fost pustiită de ciumă, de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor ei, dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive".

Războiul pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de milioane, dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea independenţei naţionale, ceea ce i-a îngăduit ca, în decurs de numai câţiva ani de pace, să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese vreodată". În contrast cu aceste ţări, Fr. List dă şi alte exemple de ţări, care au fost bogate şi puternice, dar care, pierzându-şi încetul cu încetul forţa lor productivă, au ajns în sărăcie şi mizerie.

Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât aspecte pozitive, de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu Planul Marshall, care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din Europa Occidentală după al doilea război mondial), cât şi aspecte negative , de irosire a unor astfel de oportunităţi.

Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico - financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi schimbările din economia internaţională, iar pe de altaă parte de a influenţa (şi uneori, chiar determina), sub toate aspectele, economia mondială. Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia pentru Cooperare Economic şi Dezvoltare (OECD), Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii.

Crizele financiare din ultimii ani, care au avut loc în unele ţări din Asia, în Mexic, Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială; dintre acestea pot fi enumerate ca esenţiale:

Bazându-se pe o temeinică analiză, autorul ajunge la trei concluzii:

• Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor de licenţă, plăţilor pentru prestări de servicii, a drepturilor de autor), s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite.
• Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe "comerţul invizibil", care va juca un rol tot mai important; de asemenea, vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii.

Este posibil ca, foarte curând, costurile scăzute ale forţei de muncă să devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional, deoarece, în ţările dezvoltate, cheltuielile cu forţa de muncă vor reprezenta o parte mai mică a costurilor totale.

Până acum, rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a jucat "economia reală" (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). În ultima perioadă, s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital, schimburi de valută şi fluxuri de credite), care acum joacă rolul principal. Mişcările de capital nelegate de comerţ - şi, în bună parte, nelegate de activitatea comercială - depăşesc cu mult, ca volum, activitatea financiară legată de comerţ.

În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii este de circa 2,5 - 3 trilioane de dolari pe an. Tranzacţiile de capital de pe aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de dolari pe an, ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât comerţul mondial. În plus, tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi, sau circa 35 de trilioane de dolari pe an, adică o valoare de circa 12 ori mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii.

În ultimii 15 ani, fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat, în mare măsură, independent de comerţul internaţional şi uneori (ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii 1984 - 1985), în sens invers. Teoria economică postulează: factorii de avantaj comparativ ai economiei "reale" - costurile forţei de muncă şi productivitatea muncii, costurile materiilor prime, costurilor energetice, costurile de transport etc - , determină ratele schimbului valutar.

În realitate, însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină, într-o măsură tot mai mare, raporturile dintre costurile forţei de muncă din două ţări. Deci, ratele schimbului valutar funcţionează ca un "cost comparativ" de mare importanţă, care este independent de activitatea productivă.

De aici şi concluzia practică:

"Oricare firmă ce participă la activitatea economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii) şi sfera financiară ... Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern, dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone, vor trebui să înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi" .

Balanţa de plăţi externe

Între instrumentele economice, valutar-financiare folosite pentru evidenţierea analizei şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări, un rol deosebit îl are balanţa de plăţi externe. Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an.

Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, provenite din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.

În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar - valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu privire la transferul de proprietate ce să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.

Rezultă că balanţa de plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale, conferind monedei naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-financiare internaţionale. Astfel, acest instrument economico-statistic se află în legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale, în contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale.

De aceea, capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc imput-urile şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale, servicii internaţionale (transport, turism, asigurări, expediţii etc.), fluxul de capital, constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.a.

În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor, în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional, după cum urmează:

Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include:

• balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică, încasările din export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale;
• balanţa serviciilor , care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism. Tranzit, asigurări şi expediţii, operaţiuni bancare, financiar-valutare etc.;
• balanţa veniturilor , care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc.;
• balanţa transferurilor unilaterale , care reflectă transferurile economiile băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene, ajutoarele publice sau private etc.

Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de regulă un an.

Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări, sau parţială, dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări.

Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe, pe care le reflectă balanţa comercială, ea poate fi:activă (excedentară) dacă exportul depăşeşte importul, pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte exportul şi echilibrată (soldată) când acestea sunt egale. În ansamblu, balanţa comercială poate fi activă, dar pe ţări poate fi deficitară, acesta este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. Dar, trebuie precizat că o situaţie favorabilă nu presupune în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent excedentară, ci o balanţă comercială echilibrată în dinamică.

Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi externe.

Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include:

• balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un an, , repatrierea activelor şi altele;
• balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe, investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii etc., creditarea internaţională, exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional;
• balanţa rezervelor valutare internaţionale, care reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar Internaţional.

Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond, mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile internaţionale:

1. activitatea comercială, adică export-import de bunuri materiale şi servicii;
2. activitatea financiară, adică mişcarea de capitaluri pe termen lung;
3. activitatea de creditare, adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt;
4. activitatea monetară, adică mişcarea de masă monetară.

Balanţa de plăţi externe cuprinde, deci, încasările şi plăţile rezultate din:

• Schimburi de mărfuri;
• Schimburi de servicii (navlu, fracht, chirii, poştă, telecomunicaţii, televiziune, comisioane şi speze bancare, asigurări tehnice, medicale, brevete, drepturi de autor, reprezentanţe diplomatice şi comerciale etc.);
• Dobânzi, dividende, cupoane devenite exigibile;
• Turism;
• Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă;
• Donaţii;
• Încasări şi plăţi din reparaţii, în formă bănească;
• Împrumuturi, indiferent de durata lor;
• Aur.

În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile", care este cuprins într-o subdiviziune distinctă. Invizibile se referă la serviciile pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"), ca şi la cele prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"); primele constituie o sursă de încasări pentru o ţară, iar pentru celelalte o sursă de plăţi. Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu mişcarea "vizibilă" a mărfurilor, cuprinsă în balanţa comercială.

Din categoria schimburilor invizibile fac parte:

• transporturile navale, ariene şi terestre, indiferent dacă sunt de mărfuri sau de pasageri, inclusiv reparaţiile executate la mijloacele de transport străine;
• călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor în ţara respectivă, în scopuri turistice sau profesionale;
• veniturile din investiţii, indiferent dacă sunt investiţii directe sau investiţii în titluri de valoare;
• veniturile din brevete, patente, licenţe, drepturi de autor;
• alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile financiare, asigurările etc.

Analiza volumului, structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei economii naţionale. Pentru unele ţări, invizibile constituie o sursă principală de încasări din străinătate; este cazul acelor ţări care deţin o flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat. Anglia, de exemplu, a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor" datorită puternicei sale flotele comerciale. Alte ţări, printre care Italia, Spania, Elveţia, Grecia, au mari încasări valutare din turism.

Dar sunt şi ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de plăţi, deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. De exemplu, în Germania, deşi încasările din turismul internaţional se ridică la sume considerabile acestea sunt depăşite - aproape an de an - de cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani, îndeosebi pentru turism.

Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. De exemplu, până nu demult, încasările din invizibile în Franţa, Germania au crescut mai rapid decât în Anglia. Dar, în ultima vreme, au apărut şi alte ţări cu o dinamică accentuată. Se pare că există un efect de compensare, în sensul că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului exterior.

În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare, aceasta are în vedere rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe termen lung şi pe termen scurt. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe este negativ, aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării (sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). Dacă totalul soldurilor este pozitiv, aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea creanţelor ţării.

Privită în ansamblul ei, balanţa de plăţi a avut, în perioada postbelică, în numeroase ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială, în unele cazuri de cursa înarmărilor, dar cel mai adesea, ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. Un deficit prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională.

Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi externe astfel:

E - I - Sf = Sc + R

în care:

E reprezintă valoarea exportului;

I - valoarea importului;

Sf - soldul operaţiunilor financiare;

Sc - soldul operaţiunilor de credit;

R - modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.

Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia, astfel că balanţa, în totalitatea ei, reflectă situaţia posturilor care o compun. Poate fi:

• echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă;
• excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
• deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate.

O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe, concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări. S.U.A. au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale, în timp ce alte ţări dezvoltate ca Japonia şi Germania, au înregistrat excedente substanţiale. Trebuie precizat însă că S.U.A. au posibilităţi importante de a compensa această situaţie, având în vedere exportul lor de capital considerabil în străinătate, precum şi poziţia cheie a dolarului S.U.A. în relaţiile monetare şi financiar-valutare internaţionale.

În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin dezvoltate, se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor comerciale şi de plăţi. Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor economico-financiare interne, în consens cu schimbările fundamentale ale lumii contemporane.

Prin urmare, problemele economiei internaţionale sunt deosebit de complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale, cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. Ele poartă amprenta conjuncturii economice mondiale, ca şi a strategiilor economiilor naţionale, a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora. În acest context se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză şa economia concurenţială de piaţă.

Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia, în principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe. Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii naţionale, a structurii acesteia, precum şi a eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice internaţionale.

Competitivitatea şi eficienţa comerţului internaţional

Prin competitivitate se înţelege gradul de performanţă al unei economii naţionale. Competitivitatea se manifestă sub două forme:

• Competitivitatea prin preţuri
• Competitivitatea prin volum

Competitivitatea prin preţ este fundamentată pe raportul dintre preţul produsului pe piaţa internă şi preţul produsului pe piaţa mondială. Ea poate fi analizată din două puncte de vedere:

• competitivitatea externă sau dinamismul exporturilor
• competitivitatea internă sau rezistenţa la importuri.

Performanţele unei ţări pe plan internaţional pot fi reflectate pentru un produs sau pentru toate produsele exportate de agenţii economici ai ţării respective. Rezistenţa la importuri poate fi, de asemenea, calculată global sau pe produs.

Competitivitatea prin preţuri depinde de:

• costul producţiei, care reprezintă un punct de referinţă pentru stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului, astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul productiv sau de a creşte capacitatea de producţie);
• rata de schimb valutar; aceasta avantajează ţările a căror monedă naţională se depreciază în raport cu celelalte.

Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul respectiv.

Competitivitatea prin volum se obţine, de regulă utilizând politici de promovare a exporturilor cum ar fi:

• politica de strictă specializare - stricta specializare presupune concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru care cererea este în creştere;
• politica mărcii de calitate - specifică ţărilor care au reuşit să-şi impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional superioară mediei mondiale;
• politica instituţiilor de sprijine a exporturilor - se bazează pe principiul „ascultă şi observă”. Instituţiile studiază mişcările şi tendinţele pe piaţa bunului, reglând astfel cantitatea şi caracteristicile acestuia.

Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile) necesare obţinerii lor.

Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. Deci, cu cât creşte volumul produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea internaţională, cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului exterior. În acest sens acţionează mai mulţi factori:

• Structura comerţului exterior, cu cât este mai mare ponderea produselor bazate pe o înaltă tehnicitate, cu atât este mai eficient comerţul exterior.
• Specializarea întreprinderilor ; în acest fel creşte productivitatea muncii, scad cheltuielile de producţie, iar preţurile devin mai competitive şi, deci, creşte eficienţa comerţului exterior.
• Reducerea cheltuielilor de producţie , îndeosebi prin consumuri specifice mici, introducerea unor tehnologii de vârf, folosirea de forţă de muncă calificată.
• Îmbunătăţirea calităţii produselor , care constituie un factor esenţial în creşterea eficienţei comerţului exterior.
• Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie .
• Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut produsul, calităţile sale.

O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului exterior o constituie rentabilitatea acestuia, care reflectă efectele băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de import-export. Pentru aceasta trebuie ca, la export, preţul extern în valută să fie mai mare decât costurile interne, iar la import, preţul de desfacere pe piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele.

Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:

• cursul de revenire (brut şi net), care se calculează separat la export şi la import;
• aportul net valutar ;
• raportul de schimb .

Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială internă se obţine fiecare leu valută prin export. Cursul de revenire la export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Formula de calcul este:

C_re = (P_I +C_c ) / P_v

În care:

P_i = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);

C_c = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei);

P_v = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.

Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb, operaţiunea este eficientă.

Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel:

C_ri = (P_i -T_i ) / P_iv

În care:

P_i = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);

T_i = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei);

P_iv = preţul de import în valută, al mărfii respective, la frontieră.

Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb, operaţiunea este eficientă. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat separat pentru export şi import, ci în strânsa lor legătură.

Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut exporta).

Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import, în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior.

Acest raport se calculează, de regulă, sub forma de raportul de schimb net (R_sn) care reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export (I_e) şi indicele preţurilor de import (I_i):

R_sn = (I_e / I_i ) 100

O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o ameliorare a raportului de schimb net. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a raportului de schimb net.

Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului de export şi indicele volumului de import.

Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru evidenţierea fenomenelor de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor internaţionale. Se impune ca, la fiecare operaţiune de export, să de calculeze toţi indicatorii menţionaţi, iar analiza să se facă corelat. Pentru a obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior, ţările recurg la anumite politici comerciale externe.

Există două feluri de politici comerciale externe:

• liberul schimb
• protecţionismul

Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a comerţului este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor; ea constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state.

Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea între state, fiecare producând ceea ce poate face mai bine; ca urmare, ţara respectivă va putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările nespecializate, obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv.

Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri guvernamentale. Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului prin sistemul taxelor vamale, primelor de export, contingentărilor, licenţelor, restricţiilor vamale, etc. În România, prima lege de încurajare a industriei naţionale a fost votată în 1887, după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal protecţionist.

Protecţionismul are, pe lângă aspecte pozitive, şi unele inconveniente:

• suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa străină;
• pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii, care constituie un factor de progres;
• menţine un nivel ridicat al preţurilor, ceea ce este în detrimentul consumatorilor;
• provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite (sau respinse).

Protecţionismul este opusul liberului schimb.

Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor protecţioniste ale multor state, în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) , ca organism interguvernamental care îţi propune să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale externe. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări, printre care şi România. Obiectivul principal al G.A.T.T. a fost eliminarea discriminărilor din comerţul internaţional. Începând cu 1 ianuarie 1998, G.A.T.T. a fost înlocuită cu Organizaţia Comerţului Mondial (O.C.M) .

Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare

Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rata de schimb valutar, curs de schimb, raport de schimb sau curs valutar.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţionale cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective.

Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând cu modul de formare.

După ce s-a abandonat paritatea în aur, băncile naţionale au stabilit un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, înlocuindu-se cursul valutar oficial. Un astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau curs real. Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs nominal.

Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor care intră în relaţii de schimb, iar cursul valutar real reprezintă preţul relativ al bunurilor economice create în ţările respective, adică raportul în care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile economice create de altă ţară, numindu-se şi condiţiile schimbului.

Stabilirea cursului valutar, în practica financiară internaţională actuală, ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut, nivelul şi dinamica preţurilor bunurilor economice, masa monetară, creditul, dobânda.

Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă, iar acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective, precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. În acest context, cursul valutar nu este întotdeauna egal cu paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, ci oscilează în jurul acesteia.

Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile valutare, de politica valutară promovată de statele lumii, de psihologia partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie se relevă fie prin deprecierea unor valute, adică o pierdere a puterii de cumpărare, fie prin aprecierea unor valute, respectiv o creştere a puterii de cumpărare, ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice internaţionale.

Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute în regimul valutar al acelei ţări.

Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-valutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară, cu privire la proprietatea asupra valutei, la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare.

Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. Factorii interni includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ; factori monetari care privesc masa bănească, creditul, dobânda; factori de natură social-politică, precum şi cei care privesc stările psihologice ale oamenilor (mentalitatea, comportamentul, starea de spirit etc.).

Asemenea factori social- psihologici influenţează indirect cursul valutar. Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă; starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări; factori de natura economică, financiară, socială, politică, psihologică, caracteristici economiei mondiale.

Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură, impunându-se determinarea, în mod ştiinţific, a dimensiunilor, ponderilor şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea acestuia în timp şi spaţiu.

Exprimarea cursului valutar se face într-o manieră specifică denumită şi metodă de cotare. Acesta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede, în funcţie de variaţia cererii şi oferta de pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină, adică 1, 10, 100, 1000 etc., se exprimă în monedă naţională.

De exemplu, pe piaţa valutară de la Roma, cotarea se face: 1 dolar S.U.A. este egal cu x lire italiene. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. De exemplu, pe piaţa valutară de la Londra, cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x dolari S.U.A. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia, Canada, Austria.

În SUA, piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul valutelor europene, cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA.

Înţelegerea metodelor de cotare, care se practică zilnic pe piaţa valutară, facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor convertibile şi mai întâi a valutelor cotate, permiţând cunoaşterea sporirii (aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor, adică a puterii lor de cumpărare.

Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare, sub cele două forme ale ei, ia în calcul în mod specific, atât cursul de cumpărare, cât şi cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. Diferenţa dintre aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru agentul care cotează, în cazul când el realizează concomitent operaţiuni de cumpărare şi de vânzare.

În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de condiţiile specifice economico-sociale. Se practică două tipuri de cotaţie: una fixă şi alta variabilă, urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate obţine. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată durata unei zile. Totodată, între cursurile practicate de băncile comerciale există anumite diferenţe nesemnificative.

În funcţie de evoluţia pieţei, instituţiile bancare pot modifica cursul dolarului chiar în aceeaşi zi. La rândul său, clientul are posibilitatea să accepte sau nu oferta.

Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un curs propriu cu caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale.

Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde, nelimitat, de la bănci pentru clienţi.

Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral convertibile.

Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în număr mare şi într-o gamă diversificată. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională, pe care le aduc la cunoştinţa publicului, prin afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi, totodată, le fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare.

Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor sunt operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Acestea sunt cele mai numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice, astfel încât în teoria şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe, una la vedere alta la termen.

Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont.

Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax, de obicei între bănci, şi se validează ulterior în scris, precizându-se cantitatea de valută cumpărată sau vândută, cursul valutar, banca la care se va plăti valuta vândută şi contul de unde provine, banca şa care se va încasa valuta cumpărată şi contul în care intră, transmiţătorul ordinului către bancă, data decontării. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările efective.

Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-o afacere de import sau de export. De asemenea, operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu (titluri de valoare), anumite plasamente de capital pe termen scurt, schimbarea dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc.

Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul. Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că la data plăţii va dispune de suma în valută necesară.

Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Ca excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen, care urmăresc doar câştigul din diferenţa de curs. Cursul pentru operaţiunile la termen este în general, mai mare decât pentru operaţiunile la vedere.

Aceasta se explică prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă, în sens favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi, de asemenea, se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară, care este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit, până la scadenţa operaţiunii valutare.

Operaţiunile valutare la termen pot fi, la rândul lor, de două feluri: operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. Operaţiunile simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. Această operaţiune implică, deci, vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la vedere, astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de instabilitate valutară.

Operaţiunile complexe sunt cele gen " swap" , care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă cu care s-a efectuat schimbul (swap). Operaţiunile swap sunt o formă modernă a acordului de compensaţie, folosit în proporţii însemnate în prezent.

Aceste operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa valutară, între băncile centrale ale diverselor ţări, în cazuri de înlăturare temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. Totodată, băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap, îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe perioade de timp determinate.

Asemenea operaţiuni contribuie şi la deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între pieţe valutare diferite, fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile swap nu au în fond caracter speculativ. O operaţiune swap exprimă, deci o cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei.

Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante, băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie, lichiditatea la diferite niveluri, starea datoriei externe etc.

Cursurile valutare constituie un instrument important care influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. O asemenea influenţă se manifestă, în proporţii diferite, în toate momentele şi direcţiile specifice schimburilor externe. Astfel, cursurile valutare trebuie avute în vedere pentru procese cum ar fi:

• stabilirea şi compararea preţurilor mărfurilor care se exportă sau se importă;
• pentru reliefarea relaţiei dintre cursul valutar real şi cel nominal, în cazul mai multor seturi sau coşuri de mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior.

În situaţia în care cursul valutar real este ridicat, mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine, în timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. În situaţia când acest curs este mai mic, mărfurile partenerilor străini sunt relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. Astfel, cursurile valutare servesc la determinarea cantităţii , calităţii şi structurii mărfurilor de export sau import, la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe piaţa externă.

De asemenea, aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import, ca şi pentru oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii) monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe.

Totodată, cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare la folosirea valutelor sau devizelor, ca modalităţi de încasare sau de plată în schimburile externe. Astfel, cursurile valutare pot influenţa echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe.

În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa schimburilor externe, vom prezenta în continuare, în mod sintetic, doar interdependenţele dintre cursul valutar real, pe de o parte, exportul net;, şi pe de altă parte politica fiscală internă; cererea de investiţii; politica comercială externă.

Cursul valutar real şi exportul net . Explicaţia acestei relaţii porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. În general, exportul net reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri materiale şi servicii. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste bunuri. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic, populaţia ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine, iar străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă, în cantităţi mai mari.

Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru respectiva marfă, iar veniturile din export cresc. De aceea, exportul net este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care trebuie stimulată şi amplificată. În situaţia în care cursul valutar real va fi mai ridicat în ţara respectivă, procesul se va realiza invers.

Prin urmare, cu cât cursul de schimb se diminuează, cu atât preţurile externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe piaţa externă, mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de plăţi externe.

Politica fiscală internă şi cursul valutar real. Politica fiscală înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la impozite, se află în relaţie cu starea cursului valutar real. Aceasta înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura între randamentul ei, concretizat în veniturile statului pe de o parte, şi micşorarea cursului real, pe de altă parte.

Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii, precum şi a exportului net. Ca urmare, diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor contului operaţiunilor curente, din cadrul balanţei de plăţi externe.

Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca urmare a diminuării exportului net. În acest scop se manevrează, de exemplu, relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în străinătate, în sensul reducerii acestei oferte, ceea ce duce la creşterea cursului valutar real, adică la scumpirea dolarului. Astfel, mărfurile produse în ţara de referinţă devin mai scumpe, comparativ cu cele străine, generând diminuarea exportului şi creşterea importului.

În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele, atunci cursul valutar real al ţării de referinţă se va diminua.

Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan mondial şi, deci, la creşterea ratei mondiale a dobânzii, cu influenţă nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. De aceea, creşterea ratei dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe.

Cererea de investiţii şi cursul valutar real . Venitul realizat într-o perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri pentru investiţii, fie unei valori egale de venit, destinat consumului şi economiilor. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date, ceea ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente, din cadrul balanţei de plăţi externe.

Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie cu influenţe reciproce, în sensul că sporirea cererii de investiţii determină creşterea investiţiilor interne, iar aceasta duce la diminuarea cantităţii dolarilor pentru investiţii în străinătate, demonstrându-se, în cele din urmă, că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara de origine. Totodată, cursul valutar real se poate mări, având ca efect scumpirea mărfurilor indigene, faţă de mărfurile din import.

Politica comercială externă şi cursul valutar real . În general, politica comercială reprezintă obiectivele strategice, precum şi reglementările şi instrumentele de natură juridică, administrativă, fiscală, vamală, valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară. Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat într-un anumit orizont de timp.

Prin structura şi mecanismul specific, prin corelaţiile ei cu mişcarea cursului valutar real, politica comercială influenţează substanţial evoluţia macroeconomiei. Există mai multe forme de politică comercială delimitate după criterii specifice. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în domeniul fluxurilor comerciale externe, se dovedeşte a avea un rol important politica comercială promoţională şi de stimulare.

În cadrul acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime valutare, care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei dobândite de exportatori, folosindu-se cursuri avantajoase; deprecierea monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei naţionale are loc într-un ritm înalt, în raport cu reducerea puterii ei de cumpărare pe piaţa internă, în timp ce pe piaţa externă cererea pentru bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ, stimulând exportatorii.

În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste, vizând restricţionarea importului diverselor bunuri economice, exportul net creşte deoarece se diminuează drastic importul, modificându-se şi cursul valutar real.

Astfel, deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic, începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru exportul său al firmelor importatoare.

În acest cadru trebuie subliniată importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor economice internaţionale, ca ansamblu de metode şi instrumente necesare determinării necesităţii promovării, negocierii, contractării şi derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii.