Metoda normativă

Metoda normativă de calculaţie a costurilor vizează stabilirea cu anticipaţie a costurilor de producţie, ţinand seama de normele existente, urmărirea periodică a abaterilor şi modificărilor de la norme şi calculul costului efectiv al produselor. Antecalculaţiile pe produse sunt denumite, potrivit acestei metode, costuri normative (sau costuri etalon).

Purtătorul de costuri in cazul metodei normative diferă de la o organizaţie economică la alta şi este influenţat de o serie de factori care depind de modul de organizare şi de caracteristicile tehnologiei producţiei. Astfel, calculaţiile pot fi pe fiecare piesă, subansamble şi produse (in industria constructoare de maşini); direct pe produs (in industria uşoară şi alimentară), pe semifabricate sau produs finit (in industria chimică).

De asemenea, sunt situaţii cand purtătorul de costuri poate fi „comanda” sau „faza” de fabricaţie. Determinarea apriorică a costurilor normate ţine seama de gruparea elementelor de fundamentare a acestora pe articole de calculaţie.

Metoda normativă se poate aplica integral sau parţial in secţiile de producţie, la toate costurile sau numai la anumite categorii de costuri de producţie. In aplicarea metodei normative se parcurg următoarele etape:

Etapa I:

Stabilirea calculaţiilor privind costul normat

In cadrul acestei etape costul etalon, numit şi cost normativ, se determină diferit, după cum cheltuielile de producţie au caracter direct sau indirect. Astfel, in cazul cheltuielilor normative directe, se ţine seama de caracteristicile procesului tehnologic, de normele cantitative (de consum şi de muncă) şi de preţurile sau tarifele existente in documentaţia tehnicoeconomică a organizaţiei. Cheltuielile normative directe se fundamentează la purtătorii de costuri pe baza normelor de consum şi de muncă, a preţurilor de aprovizionare şi tarifelor de salarizare.

Faptul că normele, preţurile şi tarifele se pot modifica frecvent face ca această metodă să aibă un caracter dinamic. Repartizarea cheltuielilor normative indirecte necesită in primul rand stabilirea lor ca sume absolute (din planurile sau programele lunare sau trimestriale) şi apoi defalcarea, prin diferite procedee, pe purtători de costuri. In acest caz se pot folosi cotele inscrise in calculaţiile normative pe produs, subansamblu, fază, comandă sau includerea cheltuielilor in bugete de costuri comune, pe diferite nivele de activităţi realizabile (numite şi centre de responsabilitate). Calculaţiile normative şi cheltuielile directe sau indirecte stau la baza determinării costului normativ pe unitate de produs.

Forma cea mai uzuală in stabilirea costurilor normative o constituie utilizarea cheltuielilor grupate pe articole de calculaţie. Pentru simplificarea volumului de prelucrări, se pot avea in vedere numai cheltuielile directe pe produs sau cel mult pe ansamblu, evitand calculaţia pe repere.

Etapa a II-a:

Stabilirea abaterilor de la costurile normative

Această etapă işi propune să determine abaterile (depăşiri sau economii) pe elemente de cost faţă de normele stabilite. Pe baza lor se poate face o analiză a cauzelor care le-au produs, deci condiţiile in care se realizează costul normativ. In acest fel, se pot stabili măsurile corrective necesare. Abaterile se determină pe elemente de cost şi pe total. Pe elementele de cost sunt abateri la materiale şi abateri la manoperă.

Abaterile la materiale se calculează după formulele:

Abaterea totală sau globală de la cheltuielile normative (At)

pentru o materie primă:

At = Che - Chn

unde:

Che = cheltuieli efective;

Chn = cheltuieli normative.

Abaterea valorică de la normele de consum cantitative (Anc):

Anc = Ce - Cn

unde:

Ce = cantitatea efectivă;

Cn = cantitatea normată

Abaterile din diferenţe de preţ la materia primă respectivă (Ap):

Ap = (Pe- Pn) x Ce

unde: Pe, Pn sunt preţurile unitare efective şi normative pe unitatea de produs, iar Ce cantitatea efectivă.

Prin insumarea abaterilor la toate materiile prime din componenţa produsului se determină abaterile la cheltuielile cu materiile prime şi materiale directe pe produs.

Abaterile de la cheltuielile normative la manoperă se calculeazăpentru toate reperele din componenţa produsului. In cadrul acestor abateri se pot identifica abateri totale, abateri de la normele de muncă, abateri de la tarife de salarizare. Formulele de calcul sunt similare cu cele stabilite la materiale, insă in locul normelor de consum se vor folosi normele de timp, iar in locul preţurilor vor fi utilizate tarifele pe operaţii, produse etc. Abaterile de la cheltuielile normative indirecte se determină la sfarşitul unei perioade de timp (de obicei o lună) pe baza comparaţiei intre cheltuielile efective şi cele cuprinse in programele de cheltuieli.

Etapa a III-a:

Stabilirea modificărilor de norme

Modificările de norme sunt determinate, in general, de activitatea de invenţii şi inovaţii, de introducerea unor noi procese tehnologice, de modificarea unor acte cu caracter normativ, a preţurilor şi tarifelor. Toate aceste modificări stau la baza calculaţiei costurilor normative. In cazul materialelor, modificările de norme se calculează diferenţiat pe norme de consum specific (cantitativ şi valoric) şi pe diferenţe de preţ. Astfel, pentru modificarea valorică a normelor de consum se foloseşte relaţia:

Mcm = (Ncm - Ncc) x Q x Pnc

unde:

Mcm = modificarea valorică a normelor de consum;

Ncm = norma de consum modificată;

Ncc = norma de consum curentă;

Q = producţia fabricată;

Pnc = preţul normativ curent.

Modificarea din diferenţa de preţ are ca formulă de calcul:

Mp = (Pnm - Pnc) x Q x Ncm

unde:

Mp = modificarea din diferenţa de preţ;

Pnm = preţul normativ modificat.

In mod similar se calculează şi modificările de normă la manoperă. Modificările de normă la cheltuielile indirecte (Mci) se calculează după următoarea formulă:

Mci = (Nmci - Ncci) x Q

unde:

Nmci = norma modificată de cheltuieli indirecte;

Ncci = norma curentă (iniţială) de cheltuieli;

Q = volumul producţiei fabricate.

Etapa a IV-a:

Calcularea costului efectiv al producţiei şi pe produs

Potrivit metodei normative calcularea costului efectiv pe produs se face cu ajutorul relaţiei:

Ke = Kn + Mn + An

unde:

Ke = costul efectiv al producţiei;

Kn = costul normativ al producţiei;

Mn = modificările valorice in plus sau minus de norme;

An = abaterile valorice in plus sau minus faţă de norme.

Primul factor (Kn) se determină anterior fabricării produselor, al doilea (Mn) pe baza tuturor modificărilor de norme ce apar in timpul fabricaţiei iar al treilea factor (An) pe baza datelor din evidenţa abaterilor. Costul efectiv pe produs (Cp) se calculează raportand costul efectiv al producţiei (Ke) la cantitatea producţiei fabricate (Q).

Aplicarea metodei normative prezintă, in principal, următoarele avantaje :

• asigură un control operativ asupra costurilor, sesizand modificările şi abaterile de la norme pe cauze, locuri şi responsabilităţi, ceea ce permite adaptarea la momentul oportun a unor decizii de reglare a activităţii.
• permite legătura intre contabilitate şi activităţile tehnice prin faptul că utilizează aceeaşi documentaţie economică şi tehnică. Principala limită a aplicării metodei normative este determinată de volumul mare de muncă necesar calculaţiei şi urmăririi abaterilor şi modificărilor de la norme.