Teoria statului

Definiția statului și evoluția sa istorică

Termenul de stat provine de la cuvântul status, din limba latină, care inițial însemnă starea unui lucru, iar în sens juridic, situația unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori și care îi conferă anumite drepturi și obligații.

Preocupările cu privire la analiza statului, a puterii pe care el se bazează, a cauzelor pentru care el a apărut și a funcțiilor pe care le îndeplinește au apărut încă din antichitate.

Conceptul de stat este susceptibil de multe definiții, în funcție de epoca istorică luată drept reper și de pozițiile doctrinare de pe care el este analizat.

Se pot distinge astfel patru mari curente de idei cu privire la stat: perspectiva teologică, cea filozofică, abordarea sociologică, și ce tehnico- juridică.

Definițiile conceptului de stat pornesc toate de la ideea că ființele umane se asociază sub forma statului în vederea satisfacerii unui scop comun, diferențe existând între aceste definiții în ceea ce privește precizarea acestui scop: libertatea tuturor membrilor grupului sau binele (justiția sau morala) sau coexistența pașnică a membrilor grupului sau obținerea puteri.

În general statul este considerat ca o formă de organizare socială, care garantează împotriva pericolelor din interior și din exterior propria sa siguranță și pe cea a indivizilor care îl alcătuiesc.

Definiția juridică a conceptului de stat

Concept interdisciplinar

Din punct de vedere juridic conceptul de stat reprezintă o noțiune interdisciplinară, care interesează în egală măsură, atât dreptul public intern cât și dreptul internațional.

Dreptul intern, dreptul constituțional, analizează interiorul statului, statul în conținutul său, iar dreptul internațional public analizează statul ca o unitate distinctă, unitară, ca persoană juridică internațională, ca o entitate care dispune de posibilitatea de a se manifesta pe plan internațional sub un singur centru de decizie.

În altă ordine de ideii, statul nu este o simplă adunare de persoane care și-a exprimat dorința de a fi membrii ai aceleiași organizații de stat, uniți prin recunoașterea aceleiași puterii publice, care se exercită în limitele geografice stabilite.

Conceptul de stat este prin excelență și un concept politic, care, în sens restrâns, tehnic juridice, desemnează forma organizată a puterii publice, statul neputând fi analizat separat de conceptul de putere.

Statul ca subiect de drept

Sub această accepțiune, dreptul constituțional analizează statul prin capacitatea sa juridică, adică prin aceea aptitudine de a fi subiect de drept în diferite raporturi juridice.

Dreptul constituțional analizează statul ca fiind o entitate juridică distinctă, stabilă și permanentă, diferită de persoanele fizice care exercită puterea, în limitele competențelor prestabilite, pe un teritoriu și cu privire la o populație date.

Statul ca putere politică organizată

Puterea constituie prin urmare elementul esențial pentru analiza și înțelegerea conceptului de stat în sens juridic.

Statul este însă și ordine socială. El se impune tocmai datorită faptului că guvernanții au fost întotdeauna, sunt și vor fi cei mai puternici.

Pornind de aici autorii contemporani definesc statul drept puterea care se exercită în forme juridice prestabilite și care are drept titular nu oamenii care o exercită, ci o entitate distinctă, cărei îi sunt atribuite actele juridice emise.

În această concepție statul este considerat o persoană morală publică, în sensul organizat de interese legitime și juridice protejate.

Statul ca instituție

Statul se prezintă ca un fenomen esențialmente istoric, care a apărut în cadrul unui proces istoric în cadrul căruia guvernații și-au dat seama la un moment dat că trebui să se supună guvernanților care, la rândul lor, își asumă în întregime sarcina conducerii și răspunderii ce derivă de aici. La finalul acestui proces se ajunge la apariția unei instituții care este statul.

Teoria instituțională consideră statul drept una din instituțiile prin care puterea se poate realiza, dar cea principală.

Ea a definit punctul de plecare în definirea, mai târziu, a statului ca un sistem, diferit de simpla sumă a elementelor sale componente, care acoperă un conținut economic.

Statul ca ordine juridică

Fondatorul școlii normativiste, Hans Kelsen, consideră că statul este un sistem de norme juridice, o ordine juridică, o comunitate instituită prin drept. Statul nu poate exista în afara dreptului și invers. În calitate de comunitate creată prin drept, statul se compune din cele trei elemente clasice - teritoriu, populație, putere publică - , care sunt decât elementele sale constitutive, elemente care trebuie înțelese în sensul de precizare a domeniului de validitate a conceptului de stat: domeniul de validitate personală, domeniul de validitate teritorială și cel prin care se definește eficiența sa.

În calitatea sa de comunitate juridică statul are și o capacitate juridică, el fiind o persoană juridică

Statul este, prin urmare, o ordine juridică relativ centralizată, limitată în domeniul său de validitate temporală și spațială, supus în mod imediat dreptului internațional și eficient în ansamblu și în general.

Definiția statului

Din perspectiva dreptului constituțional deci, statul se definește ca o modalitate de organizare a puterii politice sub forma puterii de stat, în vederea îndeplinirii voinței deținătorului acestei puteri, adică poporul, indiferent că exercitarea acestei puteri se realizează direct de către popor sau indirect, prin organele sale reprezentative. Tocmai de aceea, tehnic vorbind, statul se caracterizează printr-o ordine juridică structurată și eficientă.

Etapele formării statului

Apariția statului în sens modern

Pozițiile exprimate de diverși autori converg către ideea că o posibilă periodizare a apariției statului începe în Evul Mediu, parcurge o fază intermediară, a statului absolutist, o perfectă mașină de război, factor ce a condus la o accentuată coeziune socială în interior, trece prin etapa statului de drept și național și culminează cu epoca contemporană cu etapa statului de drept și social.

Statul feudal

Cea ce caracterizează această etapă a evoluției statului este faptul că suveranul este cel ce impune și, uneori, chiar produce dreptul pozitiv, dar el însuși nu este supus regulilor juridice. Pe tot parcursul Evului Mediu fenomenul de putere capătă o tot mai mare importanță și devine tot mai complex, atât în materie de organizare, cât și în privința mijloacelor de exprimare. Către sfârșitul acestei perioade și începerea capitalismului se plasează în timp apariția statului modern.

Statul absolutist

În capitalismul timpuriu puterea de stat se diferențiază tot mai clar de celelalte forme de putere existente în cadrul colectivității, iar exercitarea ei devine o preocupare constantă și nu doar una temporară, legată doar de apariția momentelor sau fenomenelor de criză. Nu în ultimul rând, ci chiar fenomene cu o importanță covârșitoare, legea și constituția devin expresia formală a statului, teoriile liberale și contractualiste impunându-se cu pregnanță.

Cu toate acestea, deținătorul formal al puterii ( monarhul) nu este însă supus acestor reguli juridice pe care totuși le impune sau doar le sancționează.

Statul de drept și național

Apariția statului național a fost puternic marcată de primul război mondial.

Statul național dă un sens clar conceptului de suveranitate, pe care îl leagă de conceptul de cetățenie pe de o parte, și de cel de națiune pe de altă parte.

În plus, accentuata democratizare a puterii politice are drept principală consecință integrarea întregii populații a statului în procesul de realizarea a puterii, integrare realizată în principal prin reclamarea de către masele largi a tot mai multe drepturi și prin identificarea pe care statul de drept și național a operat-o între subiectele puterii de stat și cetățeni.

Statul de drept și social

Dezvoltarea capitalismului industrial stabilește o corelație strânsă între dezvoltarea social - economică și consolidarea regimului democratic, fapt de a dus la apariția statului de drept social. Puterea politică cunoaște o expansiune fără precedent, manifestată în principal prin faptul că statul își asumă noi sarcini în materie de economie, de politici sociale și prin aceea că centrul de gravitate al întregului proces politic se transformă din zona competențelor deliberative în cea a atribuțiilor de executare, de punere în aplicare a deciziilor. În acest context, integrarea populației se desăvârșește prin apariția unor noi generații de drepturi, cele sociale, la început doar cu caracter programatic, din ce în ce mai mult garantate de stat mai apoi.

Evoluția sistemului juridic

Dată fiind legătura intrinsecă dintre stat și drept, această evoluție a puterii publice este însoțită și de evoluția sistemului juridic.

Astfel, statul absolutist s-a caracterizat prin apariția și domnia legii, a unei legi care se aplica doar guvernaților, iar monopolul sancțiunilor revenea doar satului.

Statul de drept, căruia i s-a adăugat și atributul de național, a constituit punctul culminant al constituționalizării sistemului politic. Aceasta însemnă că politica trebuie să fie circumscrisă unei norme juridice care să îi precizeze limitele de acțiune și să garanteze drepturile ființei umane.

Și dacă în etapa statului de drept și național drepturile civile și politice sunt garantate întregii populații a statului ca o contrapondere față de caracterul exorbitant al puterii politice și mai ales față de controlul pe care acesta îl realizează din ce în ce mai mult cu privire la proprii cetățeni, ulterior, statul de drept și social este nevoit să își asume garantarea drepturilor sociale.

Legitimitatea și funcțiile statului

Conceptul de legitimitate a statului

În măsura în care statul este considerat ca putere politică instituționalizată, prin conceptul de legitimitate însemnă înțelegerea cauzelor care fac posibilă dominarea de către unii membrii ai societății a tuturor celorlalți, respectiv la justificarea poziției pe care o dețin guvernanți față de guvernați.

Dacă statul este considerat ca o ordine juridică, conceptul de legitimitate echivalează cu justificarea logică a ierarhizării sistemului normativ, principiul legalității în sensul cel mai larg trebuind însă să fie completat cu justificarea rațională a normei cu forță juridică supremă.

Originea puterii de stat

Problema originii puterii de stat este de fapt problema legitimității statului, care în termeni juridice se traduce într-un singur mod și anume prin stabilirea puterii constituante originare.

În acest context trebuie precizat că nu există un criteriu unic și obiectiv care să servească în analiza legitimității; în fapt există tot atâtea legitimității câte state sunt.

În încercare de explicare a originii puterii de stat se remarcă existența a două teorii.

Legitimitatea verticală care justifică originea puterii de stat pe necesitatea comunității umane de a fi condusă, prin recursul la cel ce deține puterea absolută și deplină, inițial divinitatea, iar mai unsul acesteia pe pământ, monarhul.

Legitimitatea orizontală care este rezultat al teoriilor contractualiste și, mai târziu, cele liberale, care au fundamentat puterea pe popor, teorii care justifică legitimitatea statului, în opoziție cu legitimitatea verticală, pe bază de contract social, contract care explică modalitatea, procedura prin care puterea se legitimează puterea.

Justificarea modernă a legitimității satului

Legitimitatea puterii de stat moderne rezultă nu din suveranitatea ei, ci din principiul democrației și din cel al majorității.

Democrația justifică puterea de stat prin ideea constituirii unui corp politic în poporul care este titularul acestei puteri și își desemnează reprezentanții pentru a o putea exercita. În societățile democratice contemporane originea puterii de stat legitime rezidă în procesul electoral.

Controverse doctrinare legate de conceptul de legitimitate a statului

Problema instituționalizării puterii de stat poate fi analizată din cel puțin două puncte de vedere:

cel al legalității în carul unui sistem juridic dat, în care puterea constituantă derivată nu poate decât să respecte limitele care i-au fost impuse prin norme juridice pre-existente și instituite de puterea constituantă originară;
cel situat în afara legalității, însă plasat încă în sfera juridicului și analizat prin prisma teoriei puterii constituante originare, fie prin considerarea revoluțiilor ca sursă de legitimare.

Justificarea legitimității statului pe principiul legalității, prin invocarea teoriei puterii constituante instituite este cea mai uzată în domeniul științelor juridice, tocmai datorită faptului că permite explicarea tuturor conceptelor în cadrul aceluiași sistem de valori.

Din momentul în care puterea de stat este considerată drept formă instaurată, ea beneficiază de o dublă prezumție, de legitimitate și legalitate. Ea nu mai trebuie să își justifice acțiunile, ci trebuie doar să se conformeze unor reguli prestabilite de ordinea juridică pe care a instaurat-o. Legitimitatea pierde din importanță în favoarea legalității.

Conceptul de funcții ale statului

Funcțiile statului exprimă legătura legică dintre un anumit tip de activitate umană desfășurată în cadrul unui sat și finalitatea în vederea realizării căreia respectiva activitate este organizată și desfășurată.

Funcțiile statului nu pot fi separate de competențele statului. Funcțiile statului sunt extrem de diverse și variază în funcție de conținutul concret al activității umane respective, precum și în funcție de diferitele scopuri pe care oamenii le stabilesc drept finalității social-statale, în acest domeniu factorii timp și spațiu determinând variații semnificative în chiar conținutul funcțiilor statale.

Raportul dintre funcțiile statului și actele juridice

În plan juridic funcțiile statului se concretizează în acte juridice emise de către stat, în fapt actele juridice ale organelor sale.

Funcțiile statului trebuie deosebite de funcțiile diferitelor sale organe, acestea din urmă nefiind decât particularizării ale primelor. Pentru a opera distincția dintre aceste două concepte se operează cu noțiunea de funcții fundamentale ale statului, diferite de funcțiile organelor acestora.

Clasificarea funcțiilor statului

Funcțiile statului se clasifică în baza mai multor criterii astfel:

Conform criteriului care se referă la realizarea puterii în cadrul societății organizate în stat sau în raporturile acestei entității cu similarele sale, funcțiile statului sunt interne ( apărarea dreptății și justiției, gestionarea economiei etc.) și externe ( ex. apărarea suveranității statului). Între aceste două funcții rolul determinant îl au funcțiile interne
În raport cu conținutul concret al activității statale desfășurată în vederea realizării unui anumit scop se disting funcții economice, funcții culturale, funcții sociale, funcții represive etc.
În raport cu principalele activității umane prin care este înfăptuită puterea de stat, funcțiile statului sunt: legislativă, executivă și judecătorească.

Elementele statului

Cea ce interesează în legătură cu elementele componente ale statului este măsura în care teritoriul și populația condiționează în chiar conținutul său puterea instituționalizată sub formă statală.

Populația

Orice formă de putere instituționalizată presupune cu necesitate precizarea ansamblului de persoane cu privire la care se manifestă. În stabilirea conținutului de populație se ridică unele probleme de ordin științific deoarece termenul de populație este destul de vag și, în sens strict, nu se confundă cu poporul și nici cu națiunea.

Populație și popor

Poporul reprezintă suma tuturor indivizilor care există la un moment dat pe teritoriul unui stat, iar populația desemnează comunitatea de indivizi care există încă dinaintea apariției statului și se caracterizează prin aceea că între indivizii care o alcătuiesc există unele legături bazate fie pe origine comună sau un trecut, o cultură și o limbă comună, fie pur și simplu pe înțelegerea comună acceptată de a conviețui împreună în mod pașnic.

După Hans Kelsen între popor și populație nu există nici o diferență, populația este doar o noțiune juridică definită prin aceea că reunește toate persoanele supuse aceleiași puteri de stat.

Prin raportarea la această modalitate de definire a conceptului de populație identificat cu poporul se pot defini și conceptele de străini și apatrizi, care altfel ar fi putut fi incluse în noțiunea mai vastă de populație.

Populație și națiune

Națiunea este o entitate sociologică anterioară statului, care îl determină în conținutul său. Ea este o entitate distinctă de indivizii care o compun, care din punct de vedere juridic constituie o persoană juridică aparte. Ea este rezultatul unui destin comun, bazat pe elemente de coeziune și solidaritate specifice - origine sau trecut comun, limbă și/sau cultură comună, obiceiuri, ideii, sentimente egal împărtășite - și care reunește în cadrul unei comunității, în mod identic, nu doar indivizii prezenții azi, ci și generațiile anterioare și viitoare.

Se poate pune semnul egalității între populația unui sat și națiunea care îl forează dar nu se poate vorbii de o identitate perfectă între națiune și populație. Numai astfel se poate explica existența unor state multinaționale sau a unor națiunii divizate în mai multe state.

Populație și cetățenie

Indiferent de sensul dat noțiunii de populație, definitoriu pentru aceasta, din punct de vedere al dreptului constituțional, este însă elementul cetățenie.

Populația regrupează toți cetățenii unui stat, adică toți acei indivizi care au legătură cu puterea instituționalizată în acel stat, legătură sancționată la nivel juridic și în baza căreia ei beneficiază de un statut special. Prin urmare, din perspectiva dreptului constituțional, populația este analizată sub forma categoriilor de cetățeni, străini și apatrizi.

Teritoriul

Teritoriul delimitează cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea instituționalizată statal. El reprezintă elementul material care permite situarea în spațiu a statului și delimitarea lui de alte state.

Teritoriul - element constitutiv indispensabil statului

Teritoriul ca element constitutiv al statului comportă unele discuții în literatura de specialitate deoarece momentul apariției statului este legat de existența acestui element.

Concluzia este aceea că un popor nu se poate constitui în stat până când nu a dobândit un teritoriu, indiferent de gradul de instituționalizare al puterii exercitate în cadrul său.

Teritoriul - condiție a statului

În doctrină există și teza potrivit căreia teritoriul nu este un element indispensabil pentru stat; teritoriul nu face decât să delimiteze cadrul geografic în limitele căreia puterea de stat se poate exercita. Definitoriu pentru conceptul de stat este elementul legat de însăși putere, exprimat prin diferențierea care se face la un moment dat între guvernanți și guvernați (Léon Duguit).

Această teză este criticată prin exemplificarea următorului caz: un trib de populații nomade, în cadrul căruia există instituționalizată diferențierea dintre guvernanți și guvernați, nu poate fi considerat un stat modern.

Delimitarea geografică a teritoriului

Din punct de vedere juridic, teritoriul reprezintă delimitarea acelei porțiunii de pământ asupra căreia o anumită putere de stat își poate exercita atributele cu excluderea oricărei alte forme de putere statală.

Această delimitare se realizează tehnic vorbind prin reglementarea frontierelor statului, iar în noțiunea de teritoriu sunt incluse solul cuprins între aceste frontiere, subsolul și coloana de aer corespunzătoare solului.

Suveranitatea
Terminologie

Suveranitate exprimă supremația puterii de stat în interiorul statului și independența puterii de stat în raporturile sale cu alte state.

Termenul de suveranitate poate avea mai multe sensuri astfel: un prim sens desemnează caracterul suprem al puterii pe deplin independente; un al doilea sens se referă la ansamblul competențelor statului; un al treilea sens caracterizează poziția pe care o ocupă în ansamblul organelor statului titularul puterii statale și identifică suveranitatea cu competența organului respectiv.

Termenul de suveranitate poate fi însoțit de diverși determinanți care îi precizează conținutul în funcție de contextul în care este utilizat. Se vorbește astfel de suveranitatea populară, suveranitatea națională și suveranitatea de stat, suveranitatea externă și suveranitatea internă, suveranitatea absolută și suveranitatea relativă.

Evoluția istorică

Suveranitatea ca tribut al statului a apărut odată cu statul, dar ideile și concepțiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârșitul evului mediu.

În decursul istoriei s-au emis numeroase opinii diferite asupra suveranității, mergându-se de la afirmarea și justificarea suveranității ca realitate și principiu, la negarea suveranității, la considerarea suveranității ca ceva învechit, demodat și - mai mult chiar - până la considerarea suveranității ca sursă a conflictelor între state.

Suveranitatea poporului și suveranitatea națională

Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorții sale, de a stabilii linia politică a statului și alcătuirea organelor sale, precum și de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparține în mod real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Exercitarea puteri se realizează în mod direct și nu prin reprezentanți, guvernanții neavând decât un mandat imperativ și fiind revocabili în caz de neîndeplinire întocmai a mandatului primit.

Suveranitatea națională se fundamentează pe ideea sociologică de națiune considerată ca persoană morală (juridic) ce dispune de o voință proprie, distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar la timpul prezent, voință care se exprimă prin reprezentanții națiunii desemnații conform unor procedurii asupra cărora membrii națiunii au convenit de comun acord.

Suveranitatea națională se traduce cel mai adesea prin suveranitatea parlamentară.

Consecință directă constă în aceea că puterea de stat este unică, inalienabilă și indivizibilă, reprezentarea corpului electoral fiind însă posibilă prin intermediul adunării special desemnate în acest scop, care are un mandat colectiv, ceea ce împiedică revocarea individuală a membrilor săi.

Titularul suveranității înțeleasă ca putere de stat

Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, vom observa că nu se poate vorbi de un titular al suveranității decât în măsura în care am pune semnul egalității între puterea de stat și suveranitate. De aceea vorbim de deținătorul puterii statale, putere care este suverană.

Raportat la evoluția istorică a conceptului de suveranitate constatăm că astăzi titularul puterii de stat este poporul.

Definiția suveranității de stat

Caracteristicile definițiilor este definirea suveranității ca dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne și externe.

Într-o definiție (Ioan Murau ), suveranitatea, trăsătură generală a puterii de stat, este supremația și independența puterii în exprimarea și realizarea voinței guvernanților ca voință obligatorie pentru întreaga societate.

Forma de guvernământ

În dreptul constituțional prin formă de guvernământ înțelegem, în general, modul în care sunt constituite și funcționează organele prin care se exercită puterea politică într-un stat.

Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost monarhia și republica.

Monarhia

Monarhia se caracterizează prin aceea că șeful statului este monarh (rege, domn, împărat, prinț, emir), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după procedurii specifice în funcție de tradițiile regimului constituțional.

În evoluția monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.

Monarhia absolută se caracterizează prin puterea discreționară în stat a monarhului.

Monarhia limitată (constituțională) se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului - constituția.

Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituționale în care monarhul și parlamentul stau, din punct de vedere legal, pe o poziție egală.

Monarhia parlamentară contemporană are mai mult un caracter simbolic. Monarhul păstrează unele prerogative precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de a numi în funcții superioare, dreptul de a semna semnarea unor legi.

Republica

Este acea formă de guvernământ în care, așa cum se spune, cetățenii se guvernează singuri, desemnându-și sau alegându-și un șef de stat, denumit de regulă președinte.

Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că șeful de stat este ales de parlament, singur sau completat cu delegați, în fața căruia de altfel și răspunde.

Republica prezidențială se caracterizează prin alegerea șefului de stat de către cetățeni, fie direct prin vot universal, egal, secret și liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale.

Evoluția formei de guvernământ în statul român

La momentul formării statului unitar român (1859), potrivit Statutului lui Cuza (1864) puterile publice erau încredințate „ Domnului, unei Adunări ponderatice și Adunării elective”, domnia caracteriza deci instituția șefului statului.

Constituția din 1866 a reglementat monarhia ca formă de guvernământ, stabilind ereditatea în linie descendentă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmașilor de sex feminin. Această formă de guvernare a fost menținută și de constituțiile din 1923 și 1938

După anul 1947, prin constituțiile din 1948, 1952 și 1965 a fost reglementată ca formă de guvernământ forma republicană de guvernământ.

După revoluția din 1989, prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ a republicii, iar potrivit legislației, s-a instituit funcția de Președinte al României. Constituția actuală, prin art. 1, stabilește că forma de guvernământ a statului este republica. Președintele României este ales prin vot universal ( egal, direct, secret) și nu este subordonat Parlamentului.

Structura de stat

Noțiunea de structură (formă) de stat

Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state.

Pentru dreptul constituțional interesul științific ce-l prezintă structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul și că dreptul constituțional reglementează acele relații sociale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puteri.

Formele structurii de stat

Statul unitar (simplu)

Statul unitar se caracterizează prin existența unei formațiunii statale unice și prin existența unui singur rând de organe centrale de stat ( un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem). De asemenea, cetățenii statului unitar au o singură cetățenie, iar organizarea administrativ teritorială este astfel făcută încât, de principiu, organele de stat din unitățile administrativ - teritoriale se subordonează uniform față de organele de stat.

Pot fi identificate categorii de state unitare și anume: statul unitar simplu și statul unitar complex sau regional; statele unitare centralizate sau descentralizate.

Statul federativ (compus, unional)

Statul federal este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un nou stat, federația - ca subiect unitar de drept. Ele se caracterizează prin prezența a două rânduri de organe și anume, organele federației și organele statelor membre.

Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept intern, federația formând o unitate de drept constituțional, spre deosebire de asociațiile de state care formează o unitate de drept internațional.

Cetățenii statului federal au două cetățenii și anume, cetățenia statului membru și cetățenia statului federal. Aceste două cetățenii se implică reciproc deosebindu-se astfel de situația dubeli cetățenii.

În cadrul satului federal se identifică, ca formă a structurii de stat,subiectele de federație și formele autonome.

Subiectele de federație sunt numai statele membre ale federației din unirea cărora a luat naștere federația, iar formele de autonomie sunt determinate de necesitatea rezolvării unor probleme și se prezintă sub forma republicilor autonome, regiunilor autonome, districte naționale, provincii autonome.

Asociațiile de state

Asociațiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele nedând naștere la state noi, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt forme ale vieții internaționale, constituite și funcționând pe baza tratatelor internaționale, statele membre păstrându-și independența și intrând între ele nu în raporturi de drept constituțional ( drept intern), ci în raporturi de drept internațional.

În cadrul asociațiilor de state sunt cuprinse următoarele asociații.

Uniunea personală

Este o asociație de două sau mai multe state independente, care au comun doar șeful statului.

Uniunea reală

Este o asociație de state în care pe lângă șeful statului există și alte organe de stat comune. De obicei, aceste organe comune sunt în domeniul afacerilor externe, armatei, finanțelor.

Confederația de state

Confederația este o asociație de state determinată de considerente economice și politice cât și de ordin extern. În vederea discutării și hotărârii în problemele comune, statele confederate își aleg un organism comun, denumit dietă sau congres, unde sunt reprezentate toate statele membre, care ia hotărâri numai cu unanimitate de voturi. Hotărârile acestui organism obligă statele dacă sunt aprobate ulterior de către state. La baza confederației stă tratatul internațional.

Organizarea administrativă a teritoriului

Noțiunea și importanța organizării administrative a teritoriului

Teritoriul interesează dreptul constituțional sub două aspecte și anume structura de stat și organizarea administrativă a teritoriului, fiind evidentă legătura ce există între noțiunea de organizare administrativă și ce de structură de stat.

Un scurt examen al definițiilor date în literatura de specialitate noțiunii de teritoriu permite identificarea a două opinii care diferă între ele prin aceea că în timp ce unii autori consideră organizarea administrativ - teritorială a delimitare a teritoriului și populației, alți o consideră ca delimitarea teritoriului în unități administrative.

Astfel Nistor Prisca, consideră că organizarea administrativ teritorială este „ delimitarea teritoriului și populației în unități administrativ - teritoriale, în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga țară, potrivit cu sarcinile și funcțiile statului.”

Ichil Benditer consideră ca organizarea administrativ - teritorială trebuie definită ca „ delimitarea teritoriului în unității administrativ - teritoriale făcută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului sau, mai bine zis, pentru realizarea unitară a puterii.”

Achiesăm la acest al doilea mod de definire a organizării administrativ - teritoriale pentru următoarele argumente:

în organizarea administrativ - teritorială elementul unic este teritoriul deoarece el face obiectul organizării în unități;
teritoriul fiind una din bazele organizării puterii de stat, definiția trebuie să exprime relația dintre teritoriu și organizarea puterii de stat;
populația nu constituie în totalitatea ei o bază a organizării puterii de stat, deoarece nu toată populația participă la conducerea de stat, la aceasta participă numai cetățenii;
art. 3 alin. 3 din Constituție, precum și dispozițiile legale în materie stabilesc că „ Teritoriul ... este organizat în unității administrativ teritoriale ...”.

Considerațiile expuse nu pot duce la neglijarea rolului populației în realizarea organizării administrative a teritoriului.

Astfel, populația alături de alte criterii (economic, național, social, căi de comunicație, etc.) este un criteriu luat în seamă la delimitarea teritoriului în unității administrative.

Caracterele juridice ale teritoriului sunt: inaliabilitatea, indivizibilitatea și egalitatea.

La sfârșitul acestor considerente achiesăm la opinia ( Ioan Muraru) potrivit căreia organizarea administrativ - teritorială este „delimitarea teritoriului unui stat în unității administrativ - teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii.” La această definiție se adaugă faptul că organizarea administrativă a teritoriului se face în funcție de anumite obiective și criterii și că realizarea unitară a puterii se înfăptuiește prin organele de stat așezate în teritoriu.

Importanța organizării administrative a teritoriului se pune o dată cu apariția statelor centralizate cu teritorii întinse.

În condițiile statelor mari, întinse ca teritoriu, necesitatea organizării administrative a teritoriului a fost impusă de următorii factori:

realizarea unitară a puterii prin delimitarea teritoriului în care funcționau organe locale de stat;
distribuirea în teritoriu a organelor de stat care să satisfacă cererile cetățenilor pentru prestarea unor servicii;
sporirea sarcinilor și funcțiilor statului;
creșterea rolului statului în viața socială.