Discursurile publice, politica agricolă, organismele profesionale, serviciile de răspândire a cunoştinţelor agricole şi instituţiile de învăţământ superior agricol, pe scurt toate instituţiile care girează sub diferite aspecte agricultura, difuzează modele de exploatare care prezintă tehnici de înaltă performanţă, subliniind eventualele lor modele de producţie industrială intensificatoare, a căror logică implacabilă este aceea a competitivităţii, cerinţă imperativă a economiei de piaţă, urmărindu-se continuu câştiguri în productivitate, substituirea capital-muncă, obţinerea unei rentabilităţi ridicate.

Modelul orientat spre producţie care a permis saltul formidabil al agriculturilor din vestul Europei, din anii’70, a atins un prag care repune în discuţie întreg sistemul. Scăderea veniturilor, a productivităţii consumurilor intermediare, calitatea mediocră a produselor alimentare, accentuarea disparităţilor interne, caracterul elitist al agriculturii moderne, o puternică dependenţă de exterior, toate acestea ridică problema dacă nu este oare timpul să ieşim din era risipei şi să încercăm alte forme de dezvoltare, pe care deja omenirea le cunoaşte, forme care în agricultură înseamnă mai multă economie, mai multă severitate, mai multă autonomie?

Această agricultură diversificată, adesea ignorată şi neglijată de tehno-structură, dar adulată de ecologişti, este departe a fi eliminată, ba dimpotrivă importanţa sa începe să crească, să se dezvolte funcţia socială a agriculturii mai ales din raţiuni de autoregenerare la nivel micro-regional.

Această agricultură refuză dispariţia definitivă, se vrea disidentă în raport cu media. O asemenea agricultură adoptă o strategie de supravieţuire, dezvoltându-se pe mai multe direcţii, recuperând o parte din activitatea industrială din amonte şi de asemeni o parte din funcţiile exercitate în aval, în special cea de transformare, prelungind ciclurile de producţie pentru ameliorarea calităţii produselor, sprijinindu-se pe circuitele comerciale originare. Aceste prototipuri se regăsesc în agricultura biologică, în agricultura terţiară cu vocaţie turistică, în agricultura de tip fermier, foarte specializată în produse naturale.

În rezumat această agricultură cu multiple faţete, promovând autosuficienţa, tinde să economisească mijloacele de producţie rare sau importate utilizând subprodusele. Ea pretinde a fi înscrisă ca o modalitate de a pune în valoare mai bine teritoriul naţional, conservând valorile adevărate, dând o dimensiune mai umană activităţii agricole propriu-zise, generând o viaţă mai bună din punct de vedere calitativ.

Dacă dezvoltarea societăţii omeneşti, creşterea populaţiei, progresul culturii, ştiinţelor şi tehnologiilor au dus la o mare bogăţie de cunoştinţe, la un arsenal complex de activităţi tehnice şi la diversificarea producţiei bunurilor materiale, pe un alt plan această civilizaţie a determinat apariţia şi creşterea vertiginoasă a numeroase noxe care acţionează negativ asupra echilibrului ecologic al naturii, asupra vieţii, degradând factorii vitali ai vieţii, aerul şi solul.

Această stare de-a dreptul paradoxală, evidentă mai ales în ultimele decenii, arată că de fapt omul a devenit un factor important al poluării mediilor de viaţă. Paralel cu unele realizări deosebit de importante în dezvoltarea social-economică a omenirii cum sunt: mărimea suprafeţelor de teren pentru agricultură, administrarea de îngrăşăminte chimice pentru ridicarea fertilităţii solului, combaterea dăunătorilor naturali care reduc producţia vegetală până la proporţii compromiţătoare, industrializarea – care a ridicat omenirea pe trepte superioare de civilizaţie, transporturile – care servesc la desfăşurarea dinamică a schimbului de mărfuri şi care au redus considerabil distanţele terestre şi cosmice ş.a. omul în activitatea agricolă a acţionat şi spre dezechilibrarea unor sisteme naturale, ceea ce a creat probleme ecologice. Prin degradarea progresivă a apei, aerului şi solului sunt influenţate plantele şi animalele, lanţul efectelor negative sfârşindu-se în om, cu repercusiuni grave asupra existenţei sale.

Nu trebuie neglijat faptul că alimentele au o valoarea deosebită şi dacă prin intermediul lor se introduc în corpul omenesc elemente distructive se poate agrava sensibilitatea organismului uman la diferite condiţii, poate scădea rezistenţa la boli sau chiar organismul se poate îmbolnăvi.

Poluarea prin activităţi agricole este în mare parte urmare a aplicării neraţionale a unor tehnologii de cultură intensivă care, pe lângă o mecanizare dinamică, presupun cantităţi excesive de îngrăşăminte chimice şi pesticide, aşa încât agricultura apare un numai ca o victimă a poluării, ci şi ca o cauză a acesteia. Utilizând mecanizarea şi tehnologii de tip industrial, înlocuind omul şi animalele prin energia combustibililor fosili şi sporind capacitatea productivă a solului şi randamentul culturilor prin folosirea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor (insecticide, erbicide, fungicide etc.), agricultura postbelică a ajuns la o înaltă rentabilitate pe termen scurt, dar în schimb a poluat mediul înconjurător.

Chiar şi numai aceste aspecte ilustrate în mod succint oferă o imagine convingătoare despre marile dimensiuni pe plan mondial ale poluării, punând în evidenţă faptul că deseori progresul tehnic promovat de către ştiinţă nu aduce numai binefaceri, ci poate să determine deteriorarea mediului, cu consecinţe ireversibile în prezent şi viitor, menţinerea şi adâncirea unor grave dezechilibre ecologice.

În etapa actuală îşi face loc tot mai mult conceptul de “ dezvoltare durabilă”, adoptat la Conferinţa Mondială de la Rio de Janeiro, în 1992. Deşi unanim recunoscută ca necesară de toate statele, materializarea sa este dependentă de capacitatea diferită de a acţiona, în funcţie de puterea economică a fiecărui stat. În ţările dezvoltate, există elaborată o strategie naţională pentru dezvoltarea durabilă – sunt legi în acest sens, ce acţionează în direcţia modernizării tehnologiilor, eficienţa creşterii economice apreciindu-se prin prisma obiectivului strategic “ dezvoltarea durabilă”.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost pus în valoare în lucrările lui Bruntland, la sfârşitul anilor 1981, devenind ulterior un obiectiv prioritar după conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992. Eminentul profesor universitar dr. N.O. Popovici Lupa, în lucrarea sa

Agricultura; Cunoştinţe de cultura pământului şi a plantelor agricole ”, apărută în editura “Viaţa Românească”, la Bucureşti, în 1922 (cu şaptezeci de ani înainte de Conferinţa de la Rio) dă următoarea definiţie agricultorului : “ cel ce se îndeletniceşte cu profesiunea agricolă este un întreprinzător şi ca atare urmăreşte cel mai mare câştig posibil, adică de a scoate de pe o anumită întindere de pământ, cea mai mare şi mai preţioasă cantitate de produse, în mod cât se poate de durabil , cu cheltuielile cele mai mici şi cu condiţiunea de a păstra, dacă nu chiar de a mări rodnicia pământului” .

Pentru a răspunde cererii tot mai crescânde a populaţiei în ceea ce priveşte satisfacerea diferitelor necesităţi, oamenii exploatează mediul în care trăiesc din ce în ce mai intensiv. Aceste impacturi antropice pot avea consecinţe extrem de periculoase asupra stării resurselor naturale şi a stării de calitate a mediului înconjurător. Dezvoltarea economică care a fost practicată până acum s-a tradus prin activităţi ca: extracţia minieră până la epuizarea stocurilor, exploatarea resurselor acvatice vii, până la supraexploatarea stocurilor de peşte şi alge, exploatarea forestieră putând antrena importante despăduriri cu consecinţele multiple pe care le cunoaştem (alunecări de teren, eroziune etc.). Rezultatele deturnării anumitor cursuri de apă, emisia de gaze poluante, manipulările genetice sunt foarte bine cunoscute acum.

Una din problemele care se pun din ce în ce mai des este cea a disponibilităţii de resurse naturale şi a calităţii mediului pentru generaţiile viitoare. În plus, numeroşi autori pun problema repartiţiei echitabile a beneficiilor dezvoltării durabile între oamenii din perioada actuală dar şi raportarea la nevoile generaţiilor viitoare (beneficii intrageneraţii).

Regula conservaţionistă defineşte dezvoltarea durabilă ca o dezvoltare maximală care poate fi atinsă fără diminuarea activului dat de capitalul natural al unei naţiuni, considerat ca resursă de bază. În materie de politică economică în mod frecvent se pune problema ocrotirii mediului înconjurător în strânsă legătură cu exigenţele economice. Aceasta se situează între o slabă sau o puternică sustenabilitate.

Dezvoltarea durabilă propune mai multe reguli de sustenabilitate, bazate pe menţinerea unui nivel minimal al capitalului natural:

  • o aceeaşi resursă naturală are funcţiuni multiple (economice, biologice, recreative), progresul tehnic nu poate fi aplicat în mod unitar tuturor acestor funcţiuni. Trebuie definit un capital natural critic care trebuie supus unor norme minimale de salvare determinând astfel un prag de utilizare al acestui capital, în scopul prezervării unui anumit stoc natural;

  • utilizarea de resurse naturale reînnoibile nu trebuie să fie mai mare decât rata de reînnoire uzuală proprie a resursei respective;

  • resursele epuizabile trebuie a fi tratate în permanenţă prin prisma eventualei lor înlocuiri de către resursele reînnoibile;

  • emisia de deşeuri trebuie să fie inferioară capacităţii de asimilare a acestora de către mediu;

  • motivul precauţiei apare ca primordial în adoptarea diferitelor opţiuni (dintre cele mai prudente), pentru a permite prezervarea potenţialelor de alegere oferite generaţiilor viitoare. Acest principiu este cu atât mai justificat cu cât scara pericolelor potenţiale la care este supus capitalul natural se lărgeşte tot mai mult.

Între creşterea economică şi calitatea mediului există o relaţie biunivocă. Pe de o parte creşterea economică pe termen lung este îngrădită de necesitatea conservării şi dezvoltării mediului ambiant, iar pe de altă parte ameliorarea calităţii mediului nu se poate face fără resurse, ceea ce presupune o creştere economică susţinută.

În ansamblul conceptului de dezvoltare durabilă se înscrie şi cel referitor la agricultura durabilă, elaborat de cercetarea ştiinţifică şi validat de practica din ţările dezvoltate, care în esenţă se referă la armonizarea dezvoltării agriculturii cu păstrarea echilibrului ecologic.

Agricultura durabilă este cea care poate funcţiona profitabil din punct de vedere economic, dar compatibil cu constrângerile de natură ecologică. Cunoaşterea mai îndeaproape a mecanismelor intime ale agriculturii durabile, perfect integrate în armonia generală a naturii, poate constitui un atu de loc neglijabil în lupta pentru asigurarea securităţii alimentare a populaţiei.

În elaborarea politicilor agricole îndreptate spre armonizarea agriculturii cu protecţia mediului, este indispensabil să se ţină seama de câteva elemente esenţiale, dependente unele de celelalte: necesitatea de a spori contribuţia pozitivă a agriculturii faţă de mediul înconjurător; reducerea la maximum a poluării provocate de agricultură mediului; politica agricolă să ţină seama de mediul înconjurător (C. Răuţă, 1992).

În ultima perioadă în ţara noastră situaţia spaţiului agrar a fost abordată în mod sistematic prin luarea în discuţie a interrelaţiilor existente între oferta ecologică a acestuia (condiţii de climă şi sol în principal) şi necesităţile diferitelor plante de cultură, conturându-se în acest mod conceptul de agroecosistem .

Dacă până nu demult practica agricolă curentă viza în principal tamponarea elementelor naturale nefavorabile unei anumite culturi prin crearea în mod artificial, mai mult sau mai puţin agresiv, a unor condiţii propice dezvoltării acesteia, în etapa actuală se caută găsirea unor soluţii noi în concordanţă cu principiile unei agriculturi economic-ecologice, care trebuie să aibă în vedere, pe lângă obţinerea de randamente ridicate la culturile agricole, şi elemente de protecţie şi conservare a fondului funciar şi a mediului ambiant.

Activitatea agricolă presupune o modificare conştientă a unui ecosistem în direcţia sporirii capacităţii componentei utile productive, prin valorificarea fondului fizic de viaţă, a factorilor fizico-chimici, a mediului înconjurător şi a comunităţii biologice, esenţa activităţii agricole fiind în ultimă instanţă dirijarea conştientă a echilibrului în cadrul agroecosistemului, pentru atingerea scopurilor dorite.

În ultima vreme începe să-şi facă loc din ce în ce mai mult, concepţia ecologică îmbinată cu cea economică (concepţia economico-ecologică) de abordare a problemelor în agricultură, punându-se accentul pe menţinerea şi mărirea capacităţii de producţie a agroecosistemelor, pe împiedicarea poluării sub diversele ei forme, pe realizarea – în asemenea condiţii – de profituri.

Optimizarea repartizării teritoriale (amplasării) culturilor în cadrul unui agroecosistem trebuie realizată în aşa fel încât pământul, acest input specific al producţiei agricole, să-şi menţină şi să-şi sporească fertilitatea. Toate aspectele trebuie privite prin prismă economico-ecologică, pornind de la ideea că în cadrul agroecosistemelor exploatarea economică trebuie să fie compatibilă cu reproducţia naturală.

Ca atare atenţia trebuie să fie îndreptată, în viziunea economico-ecologică, spre relevarea unor aspecte referitoare la funcţiile şi rolul solului în cadrul agroecosistemului; la locul şi rolul asolamentului şi rotaţiei într-o agricultură ce se cere a fi tot mai mult ecologică; la tehnologiile de cultivare a plantelor ca modalitate principală de acţiune antropică, în vederea realizării dezideratului de a obţine cantităţi sporite de produse agricole la un anumit nivel de eficienţă, în condiţiile menţinerii şi amplificării fertilităţii solului şi a diminuării sau chiar a anihilării riscurilor de poluare a sa, toate acestea pe fundalul amplasării teritoriale judicioase a culturilor.

Avantajele ecologice fac parte din rândul avantajelor economice pe termen lung. Deoarece sistemele ecologice reprezintă fundamentul activităţilor economice prin care are loc o transformare activă a resurselor naturale, avantajele ecologice sunt avantaje economice pe termen lung, care limitează avantajele economice pe termen scurt. Avantajele ecologice se corelează pozitiv cu avantajele economice, dar nu totdeauna şi viceversa (Jansson, Annmari; Wu, D., 1992).

Noile informaţii privind ştiinţele de bază, combinate cu problemele complexe pe care le ridică mediul ambiant confirmă că avem nevoie de un nou mod de a privi lucrurile care să reflecte cu mai multă acurateţe natura şi funcţionarea sa, să ne ghideze gândirea şi comportamentul (Wikstrom J.H., Alston R., 1992).

Back to Top