Departe de noi de a fi consideraţi agro-centrişti dimpotrivă, abordăm problematica contribuţiilor agriculturii la dezvoltarea economică de ansamblu, descompunând aceste contribuţii în opt funcţii importante pe care le îndeplineşte această ramură, din dorinţa de a puncta şi argumenta într-un mod cât se poate de limpede rolul agriculturii în dezvoltarea economiei româneşti.

În legătură cu aceste funcţii trebuie subliniate părerile lui Kuznets în acest domeniu:

El consideră că respectivele funcţii trebuie judecate şi apreciate prin prisma participării agriculturii la creşterea PIB, prin producţia agricolă propriu-zisă, prin participarea sa la schimburile pe piaţă prin totalitatea cumpărărilor şi vânzărilor atât în cadrul economiei naţionale şi în afară, cât şi prin furnizarea de mână de lucru şi capital sectorului industrial.

Rolul agriculturii în accederea spre dezvoltare este fundamental, pentru că fiind sectorul dominant este firesc ca dezvoltarea sa să fie condiţia creşterii economice. S-ar putea vorbi în această accepţiune şi de efectul de antrenare globală a agriculturii asupra celorlalte sectoare, efect cu atât mai puternic cu cât agricultura are o greutate relativă mai importantă în economie (cazul de fapt al României).

Trebuie subliniat şi faptul că funcţiile agriculturii evoluează proporţional şi cu gradul de industrializare dar şi în funcţie de specificul fiecărei ţări, caracterizată prin propria sa structură economică şi socială. Adăugând ceea ce unii autori ignoră (cei care abordează această problemă din punct de vedere funcţionabil) faptul că în mod logic conform circumstanţelor istorice diferitele funcţii ale agriculturii nu sunt întotdeauna compatibile între ele, configuraţiile funcţionale ale agriculturii trebuie analizate în raport cu specificul lor temporal şi spaţial.

În cadrul economiei naţionale, aflată ea însăşi în ţara noastră într-un proces general de restructurare, agricultura îndeplineşte mai multe funcţii, determinate de aportul său la dezvoltarea economiei naţionale, ca una dintre ramurile cu mare capacitate de regenerare. Trecem în revistă funcţiile sau contribuţiile agriculturii subliniind în special faptul că, conţinutul şi configuraţia lor evoluează în timp şi spaţiu.

Furnizor de produse agro-alimentar

Principala funcţie a agriculturii este aceea de furnizoare de produse agro-alimentare pentru consumul intern al populaţiei sau mai simplu aceea de a asigura alimentaţia populaţiei. Acest rol vital al agriculturii are un statut deosebit, recunoscut în toate societăţile. Dar aspectul nutriţional al alimentaţiei ascunde alte funcţii, scoase în relief prin analiza ricardiană. După Ricardo, bunurile agricole sunt bunuri salariale şi acolo unde există o ofertă agricolă abundentă, bineînţeles că şi preţurile agricole sunt joase, ceea ce permite practicarea unor salarii joase rezultând profituri ridicate. Pe această cale indirectă agricultura facilitează acumularea de capital în sectoarele non agricole.

Această funcţie a agriculturii stă la baza eforturilor de realizare în ţara noastră a dezideratului privind asigurarea unui consum alimentar apropiat de cel din unele ţări din Europa Occidentală.

Omenirea în ansamblul ei este confruntată cu o serie de probleme grave, nerezolvarea lor punând în pericol însăşi existenţa vieţii pe pământ. Unele din aceste probleme – criza alimentară, degradarea mediului natural, creşterea rapidă a populaţiei, consumurile de energie şi materii prime – sunt legate indisolubil de agricultură. Necesitatea soluţionării acestor probleme impune dezvoltarea prioritară a agriculturii. Contribuţia acestei ramuri la satisfacerea trebuinţelor sociale poate fi exprimată printr-o noţiune expresivă: “gradul de securitate alimentară”. Noţiunea a apărut odată cu înrăutăţirea situaţiei alimentare în lume şi apariţia dificultăţilor în aprovizionarea cu materii prime agricole.

Problema garantării securităţii alimentare nu se reduce numai la asigurarea cantitativă a necesarului de consum, ci se referă şi la asigurarea unei anumite structuri calitative şi sortimentale.

Pentru România, norma medie de consum după prevederile F.A.O. stabilite pentru ţările europene este de circa 2 700 kcal. şi minimum 55 g de proteine, din care circa 50 % trebuie să fie de origine animală, deoarece au o valoare biologică ridicată.

Agenda alimentară a României se caracterizează în prezent prin instabilitatea ofertei de produse agricole, prin structura calitativă deficitară a consumului de produse agro-alimentare, în special în ceea ce priveşte produsele animale. În ultimii ani s-au accentuat dificultăţile asigurării şi cu alte produse (zahăr, ulei, cartofi, cereale etc.).

Securitatea alimentară a ţării a fost afectată de descentralizarea brutală a sistemului agro-alimentar, de nivelul nesatisfăcător al producţiei agricole şi de mutaţiile structurale din economie, care pentru o perioadă de timp au un impact negativ atât în amonte cât şi în aval faţă de agricultură.

Aprovizionrea cu materii prime agricole a industriilor prelucrătoare

Agricultura participă la satisfacerea nevoilor de bunuri de larg consum ale populaţiei şi pe calea aprovizionării cu materii prime agricole a industriilor prelucrătoare (industriile alimentară şi uşoară).

Aceasta constituie de fapt cea de-a doua funcţie a agriculturii – furnizoare de materii prime pentru industriile prelucrătoare. Între acestea şi agricultură există o dependenţă directă, dar şi relaţii de condiţionare şi influenţare reciprocă. Nivelul de dezvoltare şi diversitatea industriilor prelucrătoare depind nemijlocit de volumul şi sortimentul de materii prime furnizate de către agricultură.

Stagnarea creşterii producţiei agricole, ca şi diminuarea cantitativă şi sortimentală a produselor în ultima perioadă a acţionat ca o frână în creşterea şi dezvoltarea producţiei în industriile prelucrătoare de materii prime agricole.

Piaţă de desfacere

Agricultura constituie în acelaşi timp o importantă piaţă de desfacere pentru mijloacele de producţie create în amonte de agricultură precum şi pentru bunurile industriale de folosinţă îndelungată, necesare îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale ţărănimii.

În procesul de modernizare a agriculturii, de perfecţionare a bazei tehnico-materiale, are loc un consum continuu de mijloace de producţie: maşini şi utilaje agricole, tractoare, îngrăşăminte, erbicide, insectofungicide, diverse materii şi materiale. În acelaşi timp, odată cu creşterea nivelului de trai al populaţiei rurale sporeşte cererea de bunuri de consum de provenienţă industrială (aparate de radio şi tv., frigidere etc.). În felul acesta agricultura reprezintă o vastă piaţă de desfacere, stimulând producţia industrială şi creşterea economică de ansamblu.

Sursă importantă de venituri în bgetul de stat

Agricultura a constituit şi va constitui şi în continuare o sursă importantă de creare a acumulărilor generale ale statului prin sistemul de impozite, taxe, tarife, preţuri etc.

În perioada comunistă numai o parte redusă din aceste acumulări se foloseau în agricultură pentru reproducţia lărgită, cea mai mare parte a lor fiind transferată din agricultură spre industrie, completând aşa numitul “ Fond central de investiţii al statului”. Acest fond se redistribuia în funcţie de cerinţele economiei naţionale în ansamblu, de fapt statul dirijându-l cu prioritate spre industrie.

În perioada imediat următoare de industrializare a agriculturii, fluxul acumulărilor se inversează, fapt demonstrat de experienţa ţărilor dezvoltate.

Furnizoare de forţă de muncă

Agricultura îndeplineşte şi o funcţie socială de mare însemnătate pentru creşterea economică din celelalte ramuri ale economiei naţionale, prin aceea că este încă furnizoare de forţă de muncă. Deşi au intervenit mutaţii spectaculoase în structura populaţiei ocupate pe ramuri în ţara noastră (chiar în agricultură a crescut ponderea populaţiei active de la 28 % în 1989 la 34,5 % în 1996), agricultura alături de industrie va contribui la asigurarea resurselor de muncă pentru prestările de servicii atât în mediul urban cât şi în mediul rural.

Sursă de valută

Prin crearea de surplusuri de producţie destinate exportului, agricultura reprezintă o însemnată sursă de valută. Prin această funcţie agricultura a contribuit la importul de maşini şi utilaje de mare tehnicitate precum şi la importul de materii prime destinate industriei. Contribuţia agriculturii şi industriei alimentare la echilibrarea balanţei de plăţi externe a ţării a fost substanţială.

În ultimii ani s-a înregistrat o tendinţă de scădere a contribuţiei agriculturii la exporturile ţării noastre, la asigurarea unor resurse suplimentare de valută necesare dezvoltării ţării. Sporirea producţiei agricole va permite ca agricultura să participe într-o măsură mare la dezvoltarea comerţului exterior al ţării în condiţii de competitivitate şi de eficienţă ridicată, dar numai după satisfacerea integrală a necesităţilor de consum alimentar al propriei populaţii.

Funcţie ecologică

În condiţiile accentuării tendinţelor de poluare a mediului înconjurător agricultura îndeplineşte o importantă funcţie ecologică, contribuind la refacerea şi întreţinerea mediului înconjurător.

Armonizarea dezvoltării agriculturii cu protecţia mediului necesită măsuri îndreptate spre creşterea contribuţiei pozitive a agriculturii faţă de mediul înconjurător, reducerea poluării provocată de agricultură mediului, adoptarea unor politici agricole care să ţină seama de mediul înconjurător.

Această funcţie a agriculturii, fundamentală, este rareori inclusă în cadrul rolului sectorului agricol în creşterea economică. Ea capătă un rol strategic din ce în ce mai mare pe măsură ce poluarea şi deşertificarea zonelor rurale atinge praguri intolerabile pentru societate, pentru însăşi sistemele productive.

Conservarea resurselor naturale va obliga să nu se generalizeze agriculturile de tip industrializat, mari consumatoare de energie, de humus, de apă, ci, din contră, să se găsească căi de conciliere între rentabilitate şi agricultura conservatoare de mediu, ca modalitate de a prezerva natura şi de a asigura sustenabilitatea.

Noţiunea de “sustenabilitate” (sau de “durabilitate”) va trebui extinsă şi asupra aspectelor de densitate a populaţiei direct şi indirect legată de activitatea agricolă mai mult decât în sensul strict al conservării şi protecţiei resurselor.

Revendicările actuale ale ţăranilor pentru venituri decente, pentru oprirea falimentelor agricole, speranţa în stabilirea unui nou raport de forţe, faţă de puterea publică şi de ansamblul societăţii graţie intrării în conştiinţa colectivă a caracterului vital al funcţiilor agriculturii, în aceste momente când ea este supusă unor serioase dificultăţi, apar ca fiind absolut normale.

În ansamblul funcţiilor pe care le îndeplineşte agricultura este necesar să fie menţionată şi cea care se referă la participarea nemijlocită la crearea, dezvoltarea şi împrospătarea periodică a rezervelor de stat de produse agricole necesare pentru situaţii neprevăzute.

Back to Top