Recoltarea

Recoltarea este operaţiunea finală din complexul de lucrări al culturii plantelor, prin care se strâng de pe teren produsele obţinute în procesul de producţie agricolă. Acestea trebuie strânse la timp, fără pierderi şi cu cheltuieli minime.

Recoltarea diferă de la o plantă la alta. Astfel, cerelalele se recoltează în faza de coacere în pârgă, cartoful când tuberculii sunt complet formaţi şi coaja nu se exfoliază, tutunul când frunzele încep să se îngălbenească, plantele furajere pentru fân când sunt inflorite etc.

Recoltarea majorităţii plantelor se face la maturitatea fiziologică (la coacere). Unele plante se recoltează la maturitatea tehnică, în special culturile destinate industrializării ( sfecla pentru zahăr, tutunul, plantele medicinale etc). Recoltarea se face mecanizat, semimecanizat şi manual, cu mijloacele adecvate.

In vederea executării recoltatului în cele mai bune condiţii, se execută o serie de lucrări pregătitoare.

În acest scop:

  • se verifică şi se repară maşinile de recoltat,
  • se face aprovizionarea cu carburanţi şi piese de schimb,
  • se asigură spaţiile necesare, corespunzătoare pentru depozitarea şi păstrarea recoltei stabilită pe baza evaluărilor.

Evaluarea recoltei constă în determinarea cantităţii de produse vegetale ce se poate obţine la unitatea de suprafaţă. Pentru o evaluare cât mai precisă se efectuează mai multe determinări după care se stabileşte o medie. Evaluarea recoltei se face diferenţiat pentru fiecare specie în parte, în funcţie de o serie de indicatori.

Depozitarea produselor vegetale

După recoltare, produsele vegetale sunt depozitate. Spaţiile pentru depozitare diferă în funcţie de sortimentul de produse care trebuie păstrat pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Astfel păstrarea produselor boabe (cereale, leguminoase, oleaginoase) care au un conţinut scăzut de apă, se face în magazii de diferite tipuri sau în silozuri. Produsele rădăcinoase, tuberculifere şi alte organe de plante, cu un conţinut ridicat în apă, se păstrează în pivniţe sau bordeie, în silozuri sau tranşee .

Cele mai importante tipuri de construcţii destinate depozitării produselor agricole sunt următoarele :

Platforme, sunt cele mai simple construcţii, descoperite, realizate din pământ bătătorit, beton sau asfalt,amplasate pe un teren ridicat, cu apa freatică la adâncime. Ele servesc pentru depozitarea provizorie a porumbului ştiuleţi sau pentru expunerea la soare a produselor cu umiditate excesivă.

Şoproane, sunt platforme acoperite, fără pereţi permanenţi, care se folosesc întocmai ca şi platformele, ele permiţând protejarea produselor de ploaie.

Pătule sunt construcţii din lemn, prefabricate de beton armat sau din metal, de formă prismatică, cu acoperiş în două pante, sau cilindrică cu acoperiş conic, destinate pentru depozitarea ştiuleţilor de porumb. Pereţii pătulelor (şipci, sârmă împletită) asigură o intensă ventilaţie naturală ceea ce contribuie la uscarea ştiuleţilor.

Magaziile sunt construcţii speciale, cu caracter permanent, pentru depozitarea şi păstrarea produselor. Ele trebuie să fie construcţii rezistente (din material lemnos, cărămidă sau beton) prevăzute cu un număr corespunzător de uşi şi ferestre pentru a asigura efectuarea operaţiilor de depozitare şi scoatere a produselor , precum şi o bună aerisire. Gradul lor de utilare poate fi diferit.

Silozurile sunt construcţii moderne pentru depozitarea şi păstrarea produselor agricole. Acestea sunt alcătuite din elemente verticale numite celule (cu înălţimea de 30-50 m şi diametrul de 6,3-16 m),în care se pot păstra cantităţi mari de produse (4-52 mii tone), timp îndelungat. Ele beneficiază de un înalt grad de mecanizare şi automatizare.

Inainte de depozitare , toate spaţiile se pregătesc în mod corespunzător : se repară, se curăţă, se dezinfectează .

Păstrarea produselor agricole

Seminţele de cereale, leguminoase şi alte plante, fiind organisme vii, îşi continuă activitatea vitală şi după recoltare. Astfel, sub influenţa unor factori ai mediului înconjurător, în masa de boabe se petrec o serie de procese fiziologice şi fizico-chimice care îşi pun amprenta pe calitatea păstrării şi însuşirile acestora.

Principalele procese fiziologice care prezintă importanţă la păstrarea seminţelor depozitate sunt : postmaturaţia, respiraţia, încingerea, încolţirea ş.a.

Postmaturaţia sau maturizarea fiziologică reprezintă continuarea proceselor fiziologice după recoltare, până la desăvârşirea tuturor însuşirilor biologice. Seminţele se recoltează la maturitatea tehnică, adică la coacerea în pârgă. In această fază, capacitatea germinativă este redusă şi numai după un interval de timp, după perioada “repausului seminal”, la maturitatea fiziologică, ea devine normală. In timpul maturizării fiziologice în seminţe se petrec procese biochimice complexe: se încheie sinteza compuşilor proteici macromoleculari, se măresc moleculele hidraţilor de carbon, scade activitatea enzimelor şi respiraţia seminţelor, se reduce conţinutul de apă, se îmbunătăţeşte calitatea tehnologică a seminţelor. Cunoaşterea proceselor de maturizare fiziologică a seminţelor implică aplicarea unor măsuri adecvate pentru păstrarea lor.

Respiraţia seminţelor este influenţată de umiditate, temperatură, aerisire şi de capacitatea higroscopică. Cu cât umiditatea seminţelor este mai ridicată, cu atât respiraţia este mai intensă, şi pierderile sunt mari.

Incingerea seminţelor . Ca urmare a intensificării proceselor fiziologice din masa boabelor, precum şi a activităţii microorganismelor, se degajă o cantitate însemnată de apă şi căldură. Când umiditatea şi căldura din masa de boabe depăşesc o anumită limită apare fenomenul de încingere, de obicei în vetre. Incingerea produce schimbări chimice datorită intensificării activităţii enzimatice, provocând deprecierea calităţii seminţelor. Ca urmare, in timpul păstrării seminţelor trebuie luate toate măsurile de evitare a încingerii. In acest sens, în spaţiile de depozitare pregătite din timp se depozitează numai seminţe condiţionate şi se asigură condiţiile optime de temperatură şi umiditate.

Încolţirea seminţelor reprezintă un fenomen cu urmări foarte grave, deoarece au loc pierderi mari de substanţă organică şi o accentuată degradare a calităţii produselor. Cunoscând factorii care pot provoca încolţirea (aer, căldură, umiditate), trebuie luate toate măsurile de prevenire a acestui fenomen.

Pentru păstrarea seminţelor în cele mai bune condiţii se folosesc diferite metode, şi anume:

  • păstrarea prin uscare,
  • păstrarea prin răcire,
  • păstrarea prin aerare activă,
  • păstrarea cu ajutorul unor substanţe chimice, etc

Indiferent de metoda de păstrare, produsele depozitate trebuie supraveghiate şi controlate periodic, astfel să se poată preveni şi combate fenomenele nefavoravile.

In timpul păstrării, chiar în condiţiile cele mai favorabile de păstrare, masa seminţelor scade datorită reducerii conţinutului de apă prin respiraţie, dar şi datorită operaţiunilor de curăţire, manipulare şi transport. Toate aceste pierderi naturale poartă denumirea de scăzăminte admisibile (perisabilităţi).

Back to Top