Sisteme de agricultură reprezintă unităţi funcţionale ale biosferei, ale cadrului natural şi social-economic, create pentru obţinerea producţiei vegetale şi animale, dirijate, controlate şi conduse de cultivator. Sistemele agricole trebuie echilibrate din punct de vedere economic, dar având la bază solide fundamente ecologice, adoptarea procedeelor de cultivare judicioasă a pământului şi plantelor în diferite condiţii de climă şi sol, cu menţinerea unor recolte bogate şi a unei productivităţi sporite a muncii.

In sistemele agricole sunt cuprinse cele tradiţionale, de pe suprafeţe mici şi medii de teren, incluzând componente de chimizare şi mecanizare , cât şi cele intensive bazate pe o chimizare şi mecanizare frecventă, cu consumuri mari de energie convenţională- unde se aplică metode industriale de cultivare pe suprafeţe mari de teren.

Agricultura tradiţională sau familială o gasim răspândită în multe părţi ale globului, iar în România este din nou practicată în toate zonele ecologice. Acest sistem de agricultură foloseşte larg munca manuală şi energia animală pe suprafeţe mici de teren, alături de fertilizarea naturală sau chimică şi rotaţia simplă a culturilor. Cu timpul, ea a introdus mica mecanizare, pesticidele şi chiar şi-a mărit suprafaţa de teren, dar şi intrările de energie. Sistemul, deşi este capabil de producţii ridicate, este neviabil economic şi vulnerabil la presiunile din exterior. Este de fapt agricultura ţărilor subdezvoltate şi sărace şi am putea să o încadrăm în categoria fermelor ţărăneşti (agricultura ţărănească), eco-biologice.

Agricultura intensivă sau industrială reprezintă sistemul suprafeţelor mari de teren, cu intrări mari de energie comercială, dotată cu o mecanizare diversificată de înalt nivel tehnic. Este prezentă în statele dezvoltate, fiind de mare randament Acest sistem asigură materie primă şi produse în stare proaspătă în cantităţi mari, în tot timpul anului , deoarece activitatea productivă se desfăşoară în câmp deschis, în livezi, vii şi sere pentru legume şi flori.

Structura culturilor este foarte variată, asolamentele sunt moderne iar procesul tehnologic este condus de specialişti cu înaltă calificare.Sistemul este un mare consumator de energie, îngrăşăminte şi pesticide. Agricultura chimizată, de înalt randament, permite alegerea unei game largi de alimente în raport cu necesităţile nutritive şi gusturile consumatorilor-posibilitate ce nu se poate regăsi în sistemul tradiţional.Dar, mediul ambiant agricol, în aer şi pe plante, este poluat în diferite moduri şi cu diferite intensităţi.

Puia,I. şi Soran,V. Apreciază că :”acest sistem de agricultură (chimizat şi mecanizat) este situat fără multe discriminări, la polul opus, al aşa numitei agriculturi ecologice” Mecanizarea şi chimizarea provoacă dezagregarea ecosistemelor agricole şi “eroziunea genetică” mai ales în ţările dezvoltate industrial şi economic. Paradoxal, agricultura ca cea mai străveche ocupaţie ecologică, a devenit într-o oarecare măsură non-ecologică, mai ales prin pătrunderea masivă a chimizării şi impactului cu industriile poluante.

De aceea, este foarte importantă găsirea unor căi de limitare a artificializării exgerate a producţiei agricole, o administrare corectă şi o monitorizare permanentă. In asemenea condiţii se pot reproiecta ferme ecologice.

Agricultura modernă, intensivă, are nevoie de îngrăşăminte chimice şi pesticide în continuare pentru a susţine randamentele ridicate şi a combate bolile şi dăunătorii,dar în doze moderate în funcţie de sistemul de cultură adoptat.

În fundamentarea agriculturii moderne un loc deosebit se atribuie pedologiei ecologice, diversificării lumii vegetale în sistemul agricol, mecanismelor de echilibrare a biocenozelor din soluri, care toate pot concura la menţinerea echilibrului ecologic şi la crearea unui mediu mai puţin poluant.

Agricultura biologică sau organică este promovată de unii speclialişti din multe considerente tehnologice si economice. În linii mari, sistemul de agricultură biologică renunţă complet la folosirea îngrăşămintelor chimice, necesarul de elemente nutritive fiind asigurat prin mijloacele convenţionale :

  • azotul este preluat de către plante din sol –rezultat în urma activităţii bacteriene sau prin introducerea în structura culturilor din cadrul asolamentului a leguminoaselor;
  • potasiul este asigurat din arderea resturilor vegetale, iar fosforul, din mineralizarea părţii organice a solului.

Sistemul se bazează pe fertilizanţi naturali – îngrăşăminte organice sub formă de gunoi de grajd, compostului, îngrăşămintelor verzi,ş.a. Cercetările efectuate în diferite ţări arată de pildă, că stimularea activităţii bacteriilor fixatoare de azot pe rădăcinile plantelor leguminoase, mai ales de soia poate să aducă un aport de azot biologic între 50-150 kg/ha. In Statele Unite extinderea culturii de soia pe mari suprafeţe asigură anual 10 milioane tone azot fixat pe an de către bacterii. Ingrăşămintele verzi, prin culturi de lupin,sparcetă, măzăriche, pot înlocui la un hectar 20 tone de gunoi de grajd, sau 250 kg NPK/ha ca urmare a descompunerii lor.

Adepţii agriculturii biologice se opun întru-totul folosirii pesticidelor în lupta contra bolilor şi dăunătorilor. Se preferă metodele de prevenire, recoltare, utilizarea în ultimă instanţă a pesticidelor de natură vegetală, domeniu în care se efectuează în prezent cercetări. In schimb, se promovează mijloacele de combatere biologice şi agrotehnice.

In ceea ce priveşte agrotehnica, sistemul biologic practică lucrările superficiale ale solului, fiind impotriva mecanizării, care tasează solul şi înrăutăţeşte însuşirile fizico-chimice şi biologice ale acestuia; aplică o rotaţie raţională a culturilor prin includere în asolament a plantelor amelioratoare şi furajere susţinând astfel şi rentabilizarea creşterii animalelor.

Cu toate părţile pozitive, sistemul de agricultură biologică nu este viabil, prin faptul că nu este capabil de o mare bioproductivitate pe suprafeţe intinse. Pe parcele mici randamentul este ridicat, cu intrări minore de energie, dar el nu poate satisface cerinţele în produse alimentare ale unei populaţii pentru simplul motiv că este foarte vulnerabil la presiunile din exterior, mai ales al bolilor şi dăunătorilor, care reduc constant recolta. In SUA, Elveţia, Olanda, Germania, fermele biologice au rămas ca mici enclave în marele teritoriu al agriculturii industrializate, dotată cu cele mai moderne mijloace de conducere a tehnologiei.

Agricultura biologică este reglementată în Comunitatea Europeană prin Directiva 2092/91 şi alte recomandări mai noi.Reconversia la agricultura biologică este susţinută financiar de organismele europene şi unele state ca Danemarca, Germania, Anglia, Elveţia, Olanda, Spania.

In concluzie se poate spune , că totuşi, agricultura biologică poate fi aplicată cândva, numai trecând prin stadiul agriculturuii ecologice al cărui edificiu se construieşte teoretic şi practic acum.

Permacultura , un nou concept apărut în 1978, care are drept obiectiv ameliorarea producţiei pe timp îndelungat cu un consum energetic redus. Are la bază tradiţia agricolă din zonă, îngrăşămintele naturale, diversitatea biologică a plantelor şi respingerea totală a îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor. Permacultura incurajează diversitatea speciilor, integrarea agriculturii cu zootehnia, amenajarea pădurilor şi ingineria peisageră. Se poate aplica în zonele aride sau semiaride, pe terenurile pietroase (scheletice) sau umede. Are un caracter extensiv şi caută soluţii inedite de restructurare a agriculturii şi de remediere a crizei ecologice, pe suprafeţe restânse.

Fondatorii (Masanobu Fukuoka, J.J.Rodale, Bil Mollisen şi David Holmgren) acestui sistem doresc de fapt un sistem agricol integrat pe bază de materie organică, dar în cadrul unui habitat bine organizat, care să asigure condiţii social-economice superioare agricultorilor. “Scopul ultim al agriculturii, afirmă Fukuoka, nu este de a cultiva terenul ci acela de a cultiva si perfecţiona fiinţa umană”

Agricultura organică-biologică şi permacultura deşi au adepţi, nu sunt aplicate pe scară largă, nefiind agreate de specialişti. Ele sunt încă privite cu multă prudenţă, deşi unele idei sunt interesante şi demne de luat în seamă. Opozanţii acestor sisteme de agricultură consideră că este imposibil la ora actuală şi în viitor să se producă alimente suficiente fără utilizarea îngrăşămintelor. Ei susţin o agricultură durabilă şi cu o dezvoltare echilibrată a acesteia, care să favorizeze o producţie integrată, unde intrările de resurse să fie utilizate mai economic şi mai eficient (Gilman Helen, Grimaux Helen, 1992).

C.Rădulescu (2003) apreciază că ”agricultura bioecologică nu exclude, ci presupune utilizarea tehnicilor şi tehnologiilor avansate, cu o singură condiţie, aceea de a proteja mediul şi a produce recolte sănătoase, nepoluate sau mai puţin poluate. Armonizarea dezvoltării agriculturii şi mediului înconjurător se poate realiza numai printr-o abordare sistemică din punct de vedere politic, social, economic şi ecologic.

Agricultura durabilă (sustenabilă) presupune practicarea unei activităţi productive alternative în sensul larg al cuvântului, prin trecerea treptată de la cea pur biologică la una durabilă şi integrată biologic. Aceasta trebuie să folosescă din plin, dar judicios, realizările chimiei, construcţiilor de maşini şi biologiei pentru a ridica randamentul culturilor.

Aportul îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor în creşterea recoltelor, nu trebuie să depăşească 40-45%, iar ideea unei agriculturi durabile constă în ridicarea productivităţii cu obţinerea unor profituri sigure şi constante, cu minimum de efecte negative asupra mediului şi asigurând securitatea alimentară a populaţiei, ea are la bază aplicarea unor tehnologii diversificare specificului pedoclimatic al diferitelor zone.

Aceasta presupune un concept laborios care prevede complexitatea sistemului privitor la stabilitatea biologică a plantelor, conservarea şi protejarea resurselor naturale dar şi intorducerea şi apoi generalizarea tehnologiilor viabile economic pe o perioadă lungă de timp capabile de producţii ridicate şi costuri reduse.

Parr, J. F. (1990) consideră durabilitatea ca un concept ecologic cu consecinţe economice, ce recunoaşte dependenţa creşterii economice şi a bunăstrării agriculturilor de resursele naturale pe care se sprijină toate sistemele vii, plantele cultivate şi animalele domestice.

FAO consideră că „ pentru o dezvoltare durabilă trebuie amenajate şi conservate resursele naturale şi trebuie făcute schimbări tehnice şi instituţionale de aşa manieră, încât să fie satisfăcute nevoile generaţiilor actuale şi viitoare. In sectorul agriculturii, pădurilor, şi pescuitului este vorba de a consrva terenurile, apele şi patrimoniul zoogenetic şi fitogenetic şi de a utiliza mijloace fără pericol pentru mediul înconjurător, bine adaptate din punct de vedere tehnic, viabile din punctul de vedere economic şi acceptabile din punct de vedere social”

FAO prevede promovarea agriculturii durabile prin următoarele acţiuni:

  • tehnologice : combaterea integrală a paraziţilor vegetali, realizarea sistemelor integrate de nutriţie a plantelor, conservarea şi ameliorarea terenurilor cultivate, adoptarea măsurilor agrotehnice durabile;
  • biologice : conservarea şi folosirea resurselor genetice vegetale, crearea de soiuri si hibrizi cu valoare productivă şi nutritivă ridicată;
  • ecologice : protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător agricol;
  • social-economice: aplicarea unor politici agrare compatibile, la scară naţională sau sectorială, cu obiectivele agriculturii durabile, gestionarea eficientă a solului si a apei, elaborarea la nivel naţional şi local de programe viabile de dezvoltare agricolă, participarea comunităţilor, administraţiilor şi organizaţiilor rurale la elaborarea şi implementarea acestor programe, încurajarea sistemelor de management şi informaţionale ;
  • cercetare-tehnică : dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi tehnologiei printr-o reţea naţională şi regională, precum şi promovarea rezultatelor obţinute în aceste două domenii în rândul agricultorilor, monitorizarea tuturor acţiunilor enunţate mai sus ca ele să ajungă cât mai repede la producător şi cu costuri cât mai convenabile.

In condiţiile României, cu o agricultură de subzistenţă, cu terenuri fărămiţate şi eficienţă economică foarte scăzută, cu greu se poate impune imediat dezvoltarea ei durabilă, plecând tocmai de la principiile şi criteriile organizaţiilor internaţionale şi de la practica multor ţări.In România doar 3,7 milioane ha. de soluri întrunesc condiţiile pentru o agricultură durabilă. Pe 12 milioane ha. din cele 16 milioane ha. Solurile sunt supuse factorilor antropici.

Astfel, aproape 7 milioane ha. de teren agricol sunt vulnerabile la eroziunea de suprafaţă şi de adâncime şi la alunecările de teren. Pe circa 3,5 milioane ha din această suprafaţă, eroziunea este puternică, ajungând în judeţele Vrancea si Buzău la 20-25 tone/ha pe an, faţă de capacitatea de regenerare a solului de 2-3 tone/ ha pe an. De aceea, implementarea conceptului de agricultură durabilă trebuie făcută potrivit circumstanţelor specifice ale României.

C.Răduţă (1997) arată că implementarea agriculturii durabile în România, cu perspectiva realizării fermelor familiale bazate pe proprietatea privată, încă necesită vaste cercetări, restructurări şi investiţii, precum şi politici speciale de intercorelare a sectorului agricol cu celelalte sectoare economice.

In „noua gândire” promovată în politica agrară pe plan mondial, se evidenţiază două principii fundamentale :

  • realizarea şi sporirea producţiei agricole, formarea de producători de înaltă performanţă, competitivi pe plan internaţional,
  • crearea condiţiilor pentru ca veniturile agricultorilor să fie compatibile cu veniturile din celelalte sectoare economice.

Agricultura integrată

Este considerată tot ca un demers al agriculturii durabile în care se disting aspecte de ordin biologic, tehnologic, de zonare, finanţare şi gestionare a resurselor.

Principalele obiective ale unui astfel de sistem pot fi formulate astfel :

  • aplicarea raţională a fertilizării şi irigării ;
  • protecţia humusului pentru menţinerea unei activităţi microbiene ridicate în sol;
  • combaterea integrată a dăunătorilor şi bolilor care să cuprindă protecţia entofaunei utile ;
  • efectuarea lucrărilor solului de calitate şi la momentul optim;
  • înregistrarea şi analiza elementelor de microclimat în cadrul terenului cultivat ;
  • optimizarea raportului calitate,cantitate prin cultivarea de soiuri adaptate la condiţiile locale şi de mare randament;
  • microzonarea ecologică a culturilor şi elaborarea unui asolament eficient;
  • gestionarea judicioasă a resurselor financiare şi materiale pentru a obţine o rentabilitate mare.

Ansamblul de metode şi măsuri preconizate în cadrul conceptului de producţie integrată trebuie să asigure o nouă calitate a mediului în condiţii economice şi ecologice satisfăcătoare. Este de înţeles că agricultura integrată constituie un ansamblu de componente, în care lupta contra bolilor şi dăunătorilor devine esenţială.

Agricultura ecologică finalizează conceptul general al unei alternative posibile în viitor în ecosistemele agricole, dar ea conţine şi elemente proprii, originale.

In primul rând, ea asigură integritatea lanţurilor trofice şi păstrează intactă stabilitatea ciclurilor biogeochimice pentru principalele elemente ale fertilităţii solurilor.

Pune accentul pe:

  • alegerea unor soiuri mai uşor adaptabile la climă şi sol ,
  • pe crearea unor soiuri genetic mai rezistente la boli şi dăunători,
  • pe selecţia severă a materialului semincer şi săditor,
  • pe sistemul de cultură mai puţin poluant şi energofag.

In acest sistem se înregistrează însă şi unele tehnici de cultură poluante, folosite în anumite ferme agricole,ceea ce determină controlul produselor, mai cu seamă a celor perisabile şi consumabile în stare proaspătă, în câmp, în depozite şi magazii prin intermediul unor analize specifice de laborator.

Sistemul de agricultură ecologică se integrează în biosferă şi exclude în mare măsură mijloacele de control exterioare ecosistemului (pesticide) şi se asigură o mai mare rezistenţă a comunităţii biologice la agresiunile din afară (boli şi dăunători). La aceasta se adaugă tot complexul de măsuri agrotehnice clasice: asolamentul, culturi mixte, îngrăşăminte verzi, combaterea biologică şi agrotehnică, irigaţie, mecanizare , care se aplică după criterii strict agrobiologice, pentru a proteja solul cât mai mult.

In principalele state industriale şi cu agricultură avansată guvernele susţin producţia agroalimentară nepoluantă, sănătoasă şi cu principii nutritive superioare.

In SUA, de exemplu, s-a elaborat Programul Naţional Organic şi funcţionează în prezent Legea Federală a Produselor Alimentare Organice, în care ferma certificată organic ocupă un loc aparte.

In Europa există o gamă largă de reglementări şi directive, îndeosebi ale Consiliului Europei şi ale Comisiei Europene, privind agricultura şi producţia ecologică:

  • Reglementarea Consiliului Europei nr.2092/1991 din 24 iunie 1991 şi amendamentele de la aceasta;
  • Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. 1804 / 1999 din 19 iulie 1999. Se mai au in vedere şi reglementările Federaţiei Internaţionale a Mişcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM).

Plecând de la legislaţia europeană în vigoare, în România producţia agricolă ecologică este oficializată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 24 din 2000.

Reglementările şi normele privind agricultura biodinamică, biologică sau organică NU contravin principiilor agriculturii ecologice clasice, ci din contră, le completează, le lărgeşte conţinutul, desigur ţinând seama de starea mediului natural, biogeografic şi de starea sistemului agricol, dar şi de asigurarea securităţii alimentare a populaţiei dintr-o ţară sau alta.

Principalele obiective şi acţiuni privind „agricultura ecologică” sunt:

  • producţia ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză;
  • producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.

Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice se referă la :

  • realizarea structurilor de producţie si a asolamentelor în cadrul cărora rolul principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;
  • susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;
  • integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor agricole şi produselor din plante;
  • utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;
  • aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru creşterea animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor, raselor.

Conversia producţiei convenţionale şi a celei ecologice va avea în vedere realizarea unui agroecosistem viabil şi durabil.

Durata perioadei de conversie va fi de :

  • 2 ani pentru culturile de câmp anuale;
  • 3 ani pentru culturile perene şi plantaţii pomiviticole;
  • 2 ani pentru pajişti şi culturi furajere;
  • 12 luni pentru vite de carne;
  • 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci;
  • 12 săptămâni pentru animalele de lapte;
  • 10 săptămâni pentru păsări destinate producţiei de ouă şi carne, 1 an pentru albine.

Repunerea la temelia producţiei agricole convenţionale a criteriilor ecologice de management şi introducerea treptată, cu sacrificii alimentare, sanogene şi economice a agriculturii ecologico-biologice constituie paşi înainte în încetinirea sau stoparea crizei mediului agricol şi rural, iar pe mai departe în dezvoltarea unei producţii agricole ecologice reale, îndestulătoare pentru omenire.

Ecosistemele agricole ca un complex integrat organic al factorilor naturali, economici şi sociali, necesită intervenţia raţională, ştiinţifică a cultivatorului, care să conducă la ridicarea productivităţii acesteia, la protecţia şi la rentabilizarea ei, pe baza unor parametrii superiori ai tehnologiei contemporane, folosind din plin mecanismele economiei de piaţă.

Premizele dezvoltării agricole

Strategia dezvoltării producţiei agricole trebuie privită sistematic „în contextul procesului de tranziţie a întregii economii, la tipul de economie de piaţă” construind un sistem managerial specific. Numai pe această cale se poate redresa producţia agricolă şi sectorul ei de culturi agricole, având în vedere aşezarea lor pe noi principii şi mecanisme de funcţionare social-economice şi tehnologice.

Pentru a asigura securitatea alimentară, sănătatea populaţiei, singura soluţie este formarea unei agriculturi durabile şi competitive, care să pună în valoare potenţialul de producţie şi pedoclimatic al teritoriului biogeografic al României, cu marea sa diversitate, să ajusteze structural această ramură a economiei naţionale cu implantarea ei în mecanismele economiei de piaţă şi să o înzestreze cu factori de producţie cât mai moderni şi performanţi. Sunt necesare corecţii semnificative în agrofitotehnie, prin introducerea unor tehnici culturale specifice exploataţiilor mici, mijlocii şi mari.

În esenţă se pot avea în vedere următoarele criterii de ordin tehnico-economic şi ecologic pentru redresarea agiculturii şi a sectorului său vegetal:

  • ridicarea potenţialului de producţie al pământului prin lucrări de îmbunătăţiri funciare, îndeosebi prin irigaţii;
  • extinderea mecanizării, prin creşterea numărului de tractoare şi maşini agricole şi adaptarea lor la noua structură a cercetărilor ştiinţifice;
  • utilizarea eficientă a îngrăşămintelor şi substanţelor fitofarmaceutice pentru sporirea randamentului şi păstrarea sănătăţii plantelor, luarea în considerare a evitării poluării mediului înconjurător şi respectării standardelor internaţionale de calitate a produselor agricole;
  • creşterea gradului de pregătire şi utilizare a forţei de muncă;
  • formarea brută de capital, prin creşterea capacităţii investiţionale a producătorilor agricoli, participarea bugetului public naţional şi local la obiectivele de interes strategic, participarea fondurilor comunitare a instituţiilor financiare internaţionale şi a capitalului extern.

În noul menagement tehnologic, care se fundamentează pe redimensionarea exploataţiilor agricole, mecanizarea joacă un rol important, în care creşterea puterii tractoarelor şi combinelor este definitorie, în ideea de a reduce la maximum posibil perioada de pregătire a terenului, de semănat, recoltat şi eliberat terenul de resturile vegetale.

Un rol important revine cercetării ştiinţifice care se realizează prin Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Institutele sale de cercetări şi Universităţile agricole.

Cercetarea ştiinţifică are drept obiective majore:

  • creearea de noi forme de plante (soiuri şi hibrizi) cu o valoare productivă ridicată şi cu rezistenţă la secetă, boli şi dăunători;
  • îmbunătăţirea tehnologiilor la culturile agricole, în special în domeniul prevenirii şi combaterii organismelor dăunătoare, fertilizării şi irigării terenului cultivat;
  • controlul, supravegherea şi cercetarea solurilor (monitorizarea) pe întreg teritoriul agricol naţional;
  • producerea materialului biologic de înmulţire (seminţe) de calitate superioară.

 

Back to Top