Semnificaţiile noţiunii de drept

Ca membru al unei colectivităţi, omul a simţit nevoia de a crea, la început în formă embrionară şi apoi din ce în ce mai evoluată, reguli, norme care să îi cârmuiască existenţa, astfel încât interacţiunea cu ceilalţi oameni să îl prejudicieze cât mai puţin (să îi provoace cât mai puţine neajunsuri). Astfel, acţiunile sale au încetat a mai fi cu desăvârşire libere, ci au început să fie restricţionate de diferite reguli, menite să facă posibilă coexistenţa în cadrul unei colectivităţi.

Când colectivitatea de oameni s-a organizat ca stat, aceste reguli au articulat un sistem, o construcţie normativă pe care o denumim drept.

În primul său sens, noţiunea de drept desemnează totalitatea regulilor de conduită impuse de stat în scopul reglementării relaţiilor inter-umane. Acesta este sensul dreptului obiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la obiectul său (regulile de conduită).

Ansamblul normelor juridice în vigoare la un anumit moment dat, într-un stat, constituie dreptul pozitiv. Astfel, dreptul pozitiv românesc cuprinde toate reglementările adoptate de statul român şi aplicabile astăzi. Dreptul pozitiv nu cuprinde, deci, reglementări ieşite deja din vigoare sau încă neadoptate.

În al doilea sens, noţiunea de drept reprezintă prerogativa, facultatea, posibilitatea unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde celorlalţi o anumită conduită.

Într-un asemenea sens este folosit cuvântul drept în expresii ca: ”am dreptul la bursă” sau “am dobândit dreptul de proprietate”. Acesta este sensul de drept subiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la persoana care exercită prerogativa respectivă.

În sfârşit, într-un al treilea sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa socială care studiază statul şi regulile adoptate de el, instituţiile politice şi juridice, principiile generale de conducere şi reglementare a societăţii.

Este sensul în care folosim această noţiune când ne referim la disciplina de studiu “drept civil”. Din punct de vedere etimologic, cuvântul “drept” provine din latină, dar nu din cuvântul cu care romanii desemnau dreptul (jus) ci din latinescul directum, luat în sensul său figurat, şi anume: fără ocolişuri, potrivit regulii, corect, potrivit dreptăţii.

Diviziunile dreptului

Normele juridice care alcătuiesc dreptul sunt interdependente, aparţin unui organism unitar. Ele nu pot fi nici înţelese, nici interpretate fără luarea în considerare a întregului sistem căruia îi aparţin. În pofida unităţii sale, dreptul obiectiv cunoaşte, totuşi, o serie de diviziuni. O primă diviziune a dreptului îl împarte în drept intern (expresie a voinţei unei societăţi date, organizate ca stat) şi drept internaţional.

Dreptul intern cunoaşte împărţirea tradiţională în drept public şi drept privat. Astfel, dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În raporturile cu cetăţenii săi, statul îşi exercită puterea suverană; acestea sunt, îndeobşte, raporturi de subordonare.

Spre exemplu, raportul juridic dintre stat şi un contribuabil este un raport juridic fiscal, aparţinând dreptului public. Statul, prin organismele sale, este cel care fixează şi percepe impozitul care urmează a fi plătit, şi tot el stabileşte sancţiunile aplicabile în caz de neplată.

Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre paticulari. Astfel sunt, de exemplu, raporturile ce se nasc între cumpărător şi vânzător cu prilejul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare. Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică, în sensul că nici una dintre părţi nu îşi poate impune voinţa juridică celeilalte. Statul poate însă participa şi el la asemenea raporturi juridice, atunci când acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca persoană juridică.

Spre exemplu, un minister poate încheia un contract de prestăriservicii cu o echipă de zugravi, care se angajează ca, în schimbul unei remuneraţii, să zugrăvească o anumită clădire a ministerului. Cu toate că la acest raport juridic participă şi statul, acesta este un raport juridic de drept privat, în care părţile sunt pe picior de egalitate juridică.

Fiecare diviziune a dreptului intern se subîmparte în ramuri de drept. Cu toate acestea, din ce în ce mai multe ramuri de drept se găsesc la intersecţia dintre cele două diviziuni, cuprinzând atât norme de ordine publică menite să răspundă unui interes general, al întregii comunităţi, cât şi norme de drept privat, ce răspund unor interese particulare. Dreptul internaţional cuprinde, la rândul său, dreptul internaţional public, având ca obiect de studiu raporturile dintre state, şi dreptul internaţional privat, având ca obiect relaţiile private dintre cetăţeni ai unor state diferite ori care au bunuri sau interese în state diferite.

Ramurile dreptului

Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele prin obiectul de reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare. Iată cele mai importante ramuri de drept public:

  • Dreptul constituţional cuprinde normele juridice care reglementează organizarea şi componenele autorităţilor statului, sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
  • Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează organizarea şi desfăşurarea activităţii organelor administraţiei de stat şi a serviciilor publice.
  • Dreptul fiscal cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile referitoare la întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat, dezvoltarea economico-socială şi acoperirea unor nevoi publice.
  • Dreptul penal cuprinde normele juridice care incriminează faptele antisociale grave, denumite infracţiuni, pedepsele aplicabile infractorilor şi alte măsuri ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

De reţinut că victima unei infracţiuni poate fi un particular ; dar raportul juridic de drept penal nu se naşte între autorul infracţiunii şi victima infracţiunii, ci întotdeauna între stat, ca reprezentant al societăţii, şi infractor. De aceea, raportul juridic de drept penal nu este niciodată un raport între particulari.

Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice care reglementează desfăşurarea procesului penal atât în faza procesului penal cât şi a judecăţii.

Dreptul procesual civil cuprinde normele juridice care reglementează activitatea de judecare a cauzelor civile şi de executare a hotărârilor pronunţate în aceste cauze.

Dreptul securităţii sociale reglementează raporturile juridice de asigurare socială (asigurarea de sănătate, ajutorul de şomaj, indemnizaţiile de naştere, dreptul la pensie etc.) şi pe cele de asistenţă socială (ajutoare sociale pentru persoanele cu venituri mici, cantine sociale, instituţii de asistenţă socială, protecţia persoanelor cu handicap etc.)

Ramurile de drept privat cuprind, în principiu, normele juridice care reglementează raporturile dintre particulari. Cu toate acestea, unele ramuri de drept privat au în componenţa lor şi norme de ordine publică, menite a servi unui interes general şi care reglementează raporturi juridice în care intervine şi societatea organizată ca stat.

Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe picior de egalitate juridică. Este cea mai cuprinzătoare ramură a acestei diviziuni a dreptului, din care s-au despris, în timp, celelalte ramuri de drept privat.

Dreptul comercial cuprinde normele ce reglementează raporturile juridice ce izorăsc din actele şi faptele considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la care participă persoanele ce au calitatea de comerciant.

Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementază raporturile sociale de muncă născute din contractul individual de muncă.

Asemenea raporturi juridice privesc: felul muncii, locul muncii, salarizarea, celelalte drepturi şi obligaţii ale salariaţilor şi angajatorilor etc. Dreptul muncii cuprinde, în subsidiar, şi o serie de norme de ordine publică (cum ar fi, de exemplu, normele de protecţia muncii sau normele privind examenul medical obligatoriu al salariaţilor).

Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile decurgând din căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor sau a persoanelor fără discernământ.

Şi dreptul familiei cuprinde o serie de norme de ordine publică, de protecţie a interesului general (în special normele de ocrotire a unor categorii de persoane). Chiar şi după integrarea normelor de drept al familiei în Codul civil, ramura dreptului familiei îşi va păstra autonomia, în raport cu dreptul civil.

Drept public:

  • drept constituţional
  • drept administrativ
  • drept fiscal
  • drept penal
  • dreptul securităţii sociale
  • dreptul procesual

Drept privat:

  • drept civil
  • dreptul muncii
  • drept comercial
  • dreptul familiei

Principalele sisteme de drept

Deşi dreptul intern este rezultatul voinţei suverane a societăţii respective, organizate ca stat, există totuşi unele coordonate fundamentale comune tuturor sistemelor de drept. Mai mult decât atât, prin convenţii internaţionale şi prin constituirea unor organisme internaţionale, ori aderarea la asemenea organisme (cum este, de exemplu, Uniunea Europeană), statele consimt să îşi armonizeze sistemele interne de drept cu unele reglementări unitare, înlăturând diferenţele de reglementare şi accenuând elementele comune.

Cu toate acestea, pot fi încă deosebite anumite familii de drept, cu tradiţii şi mecanisme de funcţionare diferite. Astfel, în dreptul comparat se recunoaşte, îndeobşte, existenţa a trei mari sisteme de drept: dreptul romano-germanic, dreptul anglo-saxon şi dreptul religios.

Dreptul romano-germanic (continental) , căruia îi aparţine şi sistemul nostru de drept, este dreptul Europei continentale, dar îşi găseşte aplicarea şi în unele ţări din America Latină, Orientul Apropiat sau nordul Africii.

Rădăcinile sale se află în dreptul roman şi în cutumele germanice. Caracteristic pentru dreptul romano-germanic este faptul că izvorul fundamental de drept este actul normativ, legea în sens larg, adică regula scrisă, adoptată de organele abilitate ale statului.

Potrivit art. 123 alin. 2 din Constituţie, “judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Aşadar, singurul temei al soluţiei date de judecător îl constituie legea.

Şi Codul civil cuprinde prevederi în aceste sens. Astfel, art. 4 prevede că “este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. Cu alte cuvinte, judecătorul nu legiferează niciodată. El se ocupă strict de cazul pe care îl are de judecat, iar hotărârea lui este aplicabilă numai la acest caz.

Aceasta însemnă că:

  • pe de o parte, soluţia dată într-o speţă nu este obligatoriu identică cu soluţiile care s-au dat, în trecut, în speţe similare;
  • pe de altă parte, soluţia dată într-o speţă nu devine obligatorie pentru soluţionarea în viitor, a unor speţe similare.

Judecătorul se supune numai legii şi propriei lui conştiinţe.

Dreptul romano-germanic cunoaşte diviziunea dreptului în drept public şi drept privat. Din punct de vedere procesual, el se caracterizează prin existenţa mai multor trepte de jurisdicţie: instanţă de fond, instanţă de apel şi instanţă supremă.

Dreptul anglo-saxon (sistemul common-law) a apărut în Anglia şi s-a extins în toate fostele colonii britanice (S.U.A., Australia, Noua Zeelandă, Canada, cu excepţia provinciei Quebec etc.). El este un drept jurisprudenţial, adică un sistem în care izvorul principal de drept îl constituie precedentele judiciare.

Judecătorul nu este ţinut să respecte un corp de legi impus de un organ legiuitor, ci are libertatea de a aprecia, de la caz la caz, care este soluţa cea mai corectă pentru litigiul pe care îl are de soluţionat. El va trebui însă să se conformeze soluţiilor care s-au mai dat în trecut unor speţe similare.

Se consideră că acest sistem face posibilă aplicarea a două principii complementare:

  • principiul flexibilităţii , deoarece judecătorul, nefiind încorsetat de legi abstracte, poate da o soluţie mai nuanţat adaptată împrejurărilor concrete ale cauzei
  • principiul predictabilităţii , în sensul că, de principiu, prin analiza precedentelor judiciare în materie se poate prevedea care va fi soluţia judecătorului.

În subsidiar, şi în sistemul common-law se pot întâlni legi scrise, îndeosebi în domeniile de ordine publică.

Un al treilea sistem de drept îl constituie sistemul religios.

Orice sistem de drept este influenţat de religie, iar multe norme juridice au fost, la origine, norme religioase.

Spectacolul armoniei universale a naturii, care domină şi învinge toate fenomenele, a fost luat de instinctele omului ca model al armoniei sociale a cărei nevoie se impune suferinţelor sale, şi s-a confundat cu ea, astfel că aceeaşi putere supranaturală, care se oglindeşte în armonia cosmică, să apară ca impunând şi normele conducătoare ale raporturilor dintre oameni ”, scria M. Cantacuzino.

Dar dincolo de această legătură generală dintre drept şi religie, unele sisteme de drept îşi găsesc izvorul propriu-zis în textele religioase, ceea ce le particularizează în raport cu celelalte sisteme.

Astfel, dreptul hindus îşi are izvorul în textele sacre şi anume în cele patru Vede, cărţile sfinte ale brahmanilor, cuprinzând norme de conduită şi sancţiuni corespunzătoare pentru fiecare încălcare a acestora. Oarecum similar, în dreptul musulman întâlnim ca izvor principal de drept Coranul, completat cu un corp de reguli perene denumite sunna.

Back to Top