Orzul

Orzul (Hordeum vulgare L.), este una dintre cele mai vechi plante de cultură, din vremuri îndepărtate fiind cunoscută şi cultivată de indieni, chinezi, egipteni, greci şi romani. Se consideră ca fiind prima plantă luată în cultură, orzul fiind cultivat odată cu primele începuturi ale agriculturii.

La chinezi orzul făcea parte din cele cinci plante sfinte, iar la egipteni, romani, era folosit în alimentaţia oamenilor, mai ales în rândul populaţiei de rând.

În prezent, orzul se foloseşte mai puţin în alimentaţia oamenilor, fiind cultivat în mod deosebit pentru numeroasele întrebuinţări pe care le primeşte în hrana animalelor şi în industrie.

Orzul se cultivă în special pentru boabele sale, care sunt utilizate în primul rând ca nutreţ concentrat în creşterea şi îngrăşarea animalelor, în mod deosebit a porcilor şi cailor.

Poate fi utilizat fie sub formă de boabe, fie sub formă de uruială, valoarea nutritivă a sa fiind similară cu a boabelor de porumb.

Boabele de orz se folosesc în industria berii, în prezent, cca 20% din producţia totală de orz şi orzoaică din ţara noastră folosindu-se la fabricarea berii.

De asemenea, în industrie mai serveşte ca materie primă la fabricarea alcoolului, la obţinerea glucozei, dextrinei, amidonului.

De asemenea, în alimentaţia oamenilor, orzul se foloseşte sub formă de arpacaş sau surogat de cafea, chiar în zonele unde reuşeşte grâul.

Orzul se poate cultiva ca masă verde în cultură pură, fie în amestec cu mazărea sau măzărichea sub formă de borceag, obţinându-se un furaj timpuriu şi de bună calitate.

Orzul prin faptul că se recoltează şi eliberează terenul devreme, reprezintă o bună plantă premergătoare pentru toate plantele de cultură.

După orz, în unele regiuni şi în zonele irigate din ţara noastră, se creează premise favorabile pentru înfiinţarea culturilor succesive, de la care se obţin producţii normale.

Răspândirea o rzului si suprafeţele cultivate

Dintre cereale, orzul are cel mai vast areal, atingând 70^o latitudine nordică (Norvegia), iar ca altitudine se întâlneşte în cultură la 1700-2700 m în Caucaz, 4700 m în Tibet, 5000 m în Punjab (India), (Bâlteanu Gh., 1989).

În Europa, în unele ţări cu tradiţie în industria berii, cum sunt Germania, Austria, Danemarca, Polonia, orzoaica (orzul comun cu două rânduri) pentru bere, ocupă suprafeţe destul de mari, depăşind în unele situaţii suprafeţe ocupate de alte cereale.

În alte ţări, cum sunt Franţa, Anglia, Olanda şi din nou Germania, Danemarca, pe suprafeţe destul de întinse în agricultura acestor ţări se găseşte în cultură orzul furajer.

Suprafaţa cultivată cu orz pe glob a scăzut de la 78,1 milioane ha în anul 1970 la 73,162 milioane ha în anul 1997, respective la 57,2 milioane ha în anul 2003, ca suprafaţă orzul ocupând pe glob locul al patrulea.

Producţia medie mondială la hectar era în anul 2003 de 24,70 q/ha, iar producţia totală de 141284000 tone (10% din producţia mondială de cereale, F.A.O., 2003).

Cele mai mari suprafeţe cu orz se cultivă în Rusia (16,6 milioane ha), China (14,25 milioane ha), Canada (4,5 milioane ha), S.U.A. (1,9 milioane ha), Spania (3,1 milioane ha), Australia (2,3 milioane ha), Turcia (3,5 milioane ha), Franţa (1,8 milioane ha), Kazakstan (6,0 milioane ha), Ucraina (4,4 milioane ha), Germania (2,16 milioane ha), Belarus (1,15 milioane ha), Iran (2,5 milioane ha), Maroc (2,58 milioane ha), Polonia (1,03 milioane ha), Danemarca (687 mii ha, Finlanda (508 mii ha) (F.A.O., 1998).

În ţara noastră, la nivelul anului 2000, suprafaţa cultivată cu orz şi orzoaică a scăzut la 411900 ha (315200 ha în sectorul privat), producţia medie scăzând de la 30,6 q/ha la 21,05 q/ha (18,76 în sectorul privat), pentru ca în anul 2004 suprafaţa cultivate cu orz să fie de 424500 ha (405400 ha în sectorul privat), producţia medie fiind de 33,12 q/ha (32,94 q/ha în sector privat).

Compoziţia chimică a o rzului

Compoziţia chimică a boabelor de orz este asemănătoare cu a altor cereale, oscilând în funcţie de specie, soi, condiţiile pedoclimatice şi agrofitotehnica aplicată. Ele conţin 59 - 65 % hidraţi de carbon, 9,5 - 13,8 % proteină brută, 2 - 3 % grăsimi, 4 - 7 % celuloză, 2 - 3 % cenuşă (datele sunt raportate la substanţa uscată, Bâlteanu Gh., 1989).

Substanţele proteice din boabele de orz prezintă deosebită importanţă şi ele oscilează mult în funcţie de condiţiile climatice, de îngrăşămintele cu azot aplicate, de planta premergătoare.

Boabele bogate în substanţe proteice se obţin în zonele cu climat mai uscat şi mai cald, pe solurile cu fertilitate naturală ridicată, în condiţiile aplicării de îngrăşăminte cu azot ca şi după plante premergătoare care lasă solul bogat în azot.

Substanţele extractive neazotate reprezentate în cea mai mare parte prin amidon, alcătuiesc masa principală a boabelor de orz. Ca şi proteinele, conţinutul lor este influenţat în mod deosebit de factorii de vegetaţie, de însuşirile ereditare şi de agrofitotehnica aplicată.

Grăsimile din boabele de orz (2 - 3 % din s.u.) sunt localizate în cea mai mare parte în embrion (22,4 %).

Celuloza (4 - 7 % din s.u.) se găseşte în cantităţi mari în pleve, pericarp şi paie. În paiele de orz de toamnă, se poate ajunge până la 42,0 %, iar în cele de primăvară până la 39,5%.

La fabricarea berii se foloseşte în mod deosebit orzoaica. În acest scop, boabele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• să aibă un conţinut scăzut de proteine (10 - 12 %) şi un conţinut ridicat de amidon (mai mare de 65 %). Sub 9% proteine, este influenţată negativ germinaţia, iar un procent de peste 13 % proteine duce la scăderea extractului şi provoacă tulburarea rapidă a berii (berea precipită). De asemenea, un conţinut mare în amidon dă un procent mare de extract;

• boabele să aibă o mărime şi formă omogene, să fie grele pentru a avea o încolţire uniformă (MMB 40 - 48 g, MH 64 - 74 kg), să aibă o culoare gălbuie, cu miros plăcut de paie uscate şi puritate ridicată;

• să aibă o energie germinativă mare (cel puţin 80 - 90 % în 72 ore) şi un procent de pleve sub 14 %;

• umiditatea să nu depăşească 15 % deoarece în acest caz boabele nu se pot păstra bine timp îndelungat, dar nici sub 10 %, deoarece la umiditate scăzută albumina se coagulează şi scade energia germinativă.

În condiţiile ţării noastre, conţinutul de proteine din boabele de orz depăşeşte de cele mai multe ori valorile medii arătate, iar conţinutul în amidon este sub 65%.

Sub acest aspect, condiţiile climatice ale ţării noastre sunt mai puţin favorabile pentru orzoaica de bere.

Cerinţe faţă de climă şi sol a orzului

Având o perioadă de vegetaţie în general scurtă şi o adaptabilitate mare la cele mai diferite condiţii climatice, orzul se cultivă atât în regiuni cu un climat rece, cât şi în regiuni cu un climat cald şi secetos.

Orzul suportă condiţiile din regiunile arctice şi de la altitudini mari, precum şi condiţiile din regiunile călduroase.

În condiţiile ţării noastre, orzul de primăvară are o perioadă de vegetaţie de 90 - 110 zile, iar orzul de toamnă de 250 - 280 zile.

Pentru parcurgerea perioadei de vegetaţie, orzului de toamnă îi sunt necesare 1650-2100^oC, iar orzoaicei de primăvară 1300 - 1800 ^oC.

Temperatura minimă de germinaţie a boabelor de orz este de 1 - 2^oC, cea optimă de 15-20^oC, iar cea maximă de 23 - 30 ^oC.

Dintre toate cerealele de toamnă, orzul comun de toamnă are nevoie de un climat mai blând în timpul iernii, fiind cel mai puţin rezistent la temperaturile scăzute.

El poate rezista la temperaturi de până la -10^oC, -12 ^oC la nivelul nodului de înfrăţire, iar la -15^oC fără zăpadă, plantele dispar aproape în totalitate. Sub strat protector de zăpadă, suportă temperaturi ale aerului mult mai scăzute, datele de specialitate menţionând -20^oC,-25^oC.

Buna rezistenţă la temperaturile scăzute este dată şi de modul în care s-a desfăşurat călirea, adică acumularea substanţelor de rezervă la nivelul nodului de înfrăţire şi respectiv deshidratarea ţesuturilor.

Orzul de primăvară are o rezistenţă mult mai slabă la temperaturile scăzute, el suportând -3 ^oC, -4^oC, rar -6 ^oC, -9^oC.

Orzoaica având ca destinaţie obţinerea berii, solicită un climat răcoros şi umed, însă suficient de însorit în timpul verii.

Faţă de umiditate, orzul este mai puţin pretenţios decât grâul şi ovăzul, atât datorită consumului specific redus cât şi maturizării sale înaintea secetelor din vară. Scăpând de secetele din vară, orzul este mai rezistent la şiştăvire.

Pe întreaga perioadă de vegetaţie, orzul cere 480 - 500 mm, repartizaţi astfel: 80 - 100 mm în toamnă (semănat-intrarea în iarnă), 100 mm pe perioada de iarnă (10 decembrie - 20 martie), 300 mm în perioada de primăvară, perioada creşterii intensive (10 martie - 30 iunie).

La orzul de primăvară, consumul total de apă oscilează între 180 - 300 mm (Bâlteanu Gh., 1989).

Precipitaţiile sub formă de averse şi vânturile puternice provoacă culcarea plantelor care au o rezistenţă mai mică la cădere.

Orzoaica dă producţii de cea mai bună calitate numai în regiunile cu un climat mai umed şi mai răcoros, cu oscilaţii mai mici în privinţa umidităţii şi temperaturii. Numai climatul umed şi răcoros favorizează obţinerea unei orzoaice cu bobul mare, amidonos, cu pleve fine, care exprimă calitatea orzoaicei de bere.

Faţă de sol, orzul este pretenţios, datorită sistemului radicular mai slab dezvoltat şi cu putere mică de solubilizare precum şi a perioadei scurte de vegetaţie. Sunt foarte indicate solurile cu textură mijlocie şi fertile, cu reacţie neutră sau uşor alcalină. Solurile grele, argiloase, cu permeabilitate redusă precum şi solurile nisipoase sunt neindicate pentru cultura orzului.

Orzoaica de primăvară are cerinţe mai mari faţă de textura solului comparativ cu orzul şi orzoaica de toamnă.

Reacţia acidă a solurilor nu este potrivită pentru orz. El realizează producţii mari la pH 6,8 - 8 (Bâlteanu Gh., 1989), solurile cu reacţie neutră şi slab alcalină fiind cele mai potrivite. Din punct de vedere genetic, sunt recomandate pentru cultura orzului, cernoziomurile, solurile brun-roşcate şi aluviunile. Orzul se găseşte extins în cultură însă şi pe alte tipuri de sol (brun-luvice, luvisolurile albice, vertisolurile etc), reuşindu-se frecvent producţii de 50 q/ha prin aplicarea măsurilor agrofitotehnice necesare.

Zonarea ecologică a orzului

Ţinând seama de condiţiile pedoclimatice şi de particularităţile biologice ale orzului, în ţara noastră se pot delimita următoarele zone mari pentru cultura lui .

Pentru orzul de toamnă. Zona foarte favorabilă a orzului şi orzoaicei de toamnă cuprinde suprafeţe mari în câmpia din vestul ţării, în sudul Olteniei şi Munteniei, în Bărăgan şi sudul Dobrogei precum şi partea de N-E a Moldovei.

În lunile septembrie-noiembrie, cad frecvent 130-200 mm precipitaţii, iar temperatura medie de 15^oC se menţine 40 - 50 zile. Solurile din zonele foarte favorabile culturii acestei specii sunt reprezentate de cernoziomuri, aluviuni, lăcovişti.

Zona favorabilă orzului de toamnă se împarte în zona favorabilă I şi zona favorabilă II.

Zona favorabilă I se situează la nord de zona foarte favorabilă din sudul ţării şi la est de zona foarte favorabilă din vestul ţării.

Zona favorabilă II cuprinde suprafeţe mari în Dobrogea, estul Câmpiei Munteniei (Bărăganul), Moldova, Transilvania, zona de dealuri a Munteniei. În această zonă, condiţiile climatice sunt mai puţin favorabile (în mod deosebit în sud-estul ţării, unde iernile sunt mult mai aspre). Solurile din aceste zone de favorabilitate pentru cultura orzului de toamnă sunt diferite: cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni, argilo-iluviale, podzoluri, soluri erodate etc.

Unor soluri din aceste zone, pentru reuşita culturii orzului, trebuie să li se aplice diferite măsuri de îmbunătăţire a însuşirilor prin aplicarea amendamentelor, efectuarea de afânări adânci etc.

Zona puţin favorabilă pentru cultura orzului şi orzoaicei de toamnă, cuprinde suprafeţe întinse în Transilvania, în dreapta Siretului şi zona podzolurilor din Câmpia Română.

Pentru orzul de primăvară. Zona foarte favorabilă, cuprinde o parte din Câmpia Transilvaniei şi luncile Someşului, Mureşului, Târnavelor, ţara Bârsei, Câmpia Timişului şi Bihorului, Podişul Sucevei.

Zona favorabilă I cuprinde suprafeţe în vecinătatea zonelor foarte favorabile, în sudul Olteniei (Câmpia Băileştilor) şi Burnasul.

Zona favorabilă II se întinde în vecinătatea zonei favorabile I cu excepţia zonei muntoase.

Zona puţin favorabilă cuprinde tot sudul ţării, în Dobrogea şi sudul Moldovei.