Cultura secarei era cunoscută în agricultura veche egipteană, greacă şi romană, fiind amintită pentru prima dată de scriitorii greci şi romani, având însă o vechime mai mică decât a grâului sau orzului.

În sudul Europei (peninsula balcanică), a fost introdusă în secolul I e.n., iar în răsăritul şi centrul Europei se consideră că în cultură ar data de prin secolele VII şi VI î.e.n. Secara este în primul rând, o cereală alimentară valoroasă, boabele ei având o compoziţie şi o valoare nutritivă asemănătoare cu a celor de grâu, fiind folosită în alimentaţia oamenilor şi a animalelor.

Din făina de secară, se prepară o pâine gustoasă, hrănitoare, însă mai închisă la culoare şi mai puţin digestibilă decât cea de grâu. Ea asigură hrana de bază a unei părţi însemnate din populaţia globului, consumându-se mai mult în ţările din centrul şi nordul Europei, iar amestecată într-o proporţie mai mică cu făina de grâu, se foloseşte la prepararea pâinii şi în alte ţări.

Din făina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată pentru gustul şi acţiunea ei laxativă. În ţara noastră, făina de secară se foloseşte la fabricarea pâinii, numai atunci când aceasta se consumă în scopuri dietetice. Boabele de secară, se pot utiliza sub formă de uruială ca nutreţ concentrat pentru vacile de lapte, pentru îngrăşarea porcilor, pentru cabaline şi în hrana păsărilor.

Având un conţinut ridicat de proteine, tărâţele sunt foarte valoroase şi se folosesc în hrana tuturor speciilor de animale. Boabele de secară sunt mult utilizate şi în diverse industrii alimentare, în special la fabricarea alcoolului, pentru extragerea amidonului, dextrinei, glucozei.

Paiele de secară, fiind mai lungi decât ale celorlalte cereale, pot fi utilizate în industria împletiturilor, a ambalajelor, la acoperirea adăposturilor sau se pot folosi în industrie la fabricarea celulozei şi hârtiei.

Pentru industria farmaceutică, prezintă importanţă scleroţii ciupercii Claviceps purpurea, cunoscuţi sub denumirea de cornul secării (Secale cornutus), folosiţi la extragerea unor substanţe cum ar fi ergotina, ergotamina şi acidul sfacelic, cu efect antihemoragic. Secara se poate cultiva şi ca plantă furajeră, pentru nutreţ verde sau ca fân, singură sau în amestec cu măzărichea sub formă de borceag.

Borceagul de secară şi măzăriche, este un nutreţ timpuriu şi de foarte bună calitate şi prezintă importanţă deosebită mai ales în zonele secetoase, acolo unde baza furajeră este deficitară. Secara este importantă şi prin faptul că este printre puţinele plante care pot fi cultivate cu succes în condiţii diferite de climă şi sol, atât în regiuni umede şi reci, cât şi în regiunile secetoase, pe solurile nisipoase, puţin fertile şi cu aciditate pronunţată, acolo unde grâul dă producţii mici.

Răspândirea si suprafeţele cultivate de secară

Secara este extinsă în cultură în emisfera nordică, predominant în zona centrală şi de nord a Europei, pe terenurile nisipoase şi în regiunile muntoase cu climat umed şi rece, trecând şi de cercul polar şi ajungând până la paralela 69o (Bâlteanu Gh., 1989). Suprafaţa de secară cultivată pe glob, era în anul 2003 de 6,93 milioane hectare, iar producţia medie de 21,42 q/ha (Leon S. Muntean şi colab., 2005).

Pe zone geografice, în Europa (fără Rusia) se găsesc în cultură 3984000 ha (producţia totală 1.100.7000 tone, producţia medie 2.673 kg/ha;), în Asia 650000 ha (935.000 tone, 1.438 kg/ha), în Africa 47000 ha (16.000 tone, 346 kg/ha), America de nord 357.000 ha (686.000 tone, 1919 kg/ha) etc.

Cea mai mare suprafaţă se întâlneşte în Rusia 3.700.000 ha. Pe suprafeţe întinse se mai cultivă în Polonia (aprox. 2,4 milioane hectare), Germania (aprox. 1,120 milioane hectare), Portugalia (aprox. 180 mii hectare). În S.U.A., secara ocupă cca 340 mii ha, Canada 370 mii ha, iar în Asia cea mai mare suprafaţă (cca 250 mii hectare) o deţine Turcia.

În ţara noastră, secara cultivată pentru boabe se seamănă pe 30 - 45 mii ha, cu o producţie medie de circa 20 q /ha, cele mai mari suprafeţe cu secară întâlnindu-se în regiunile cu suprafeţe întinse de nisipuri (Oltenia, Galaţi, Crişana, circa 15 mii ha), precum şi în regiunile cu climat mai umed şi rece, pe soluri acide (circa 20 mii ha), fiind amplasată de regulă pe podzoluri şi pe suprafeţe mai mici în alte zone (circa 5 mii ha).

Se impune reconsiderarea şi extinderea acestei culturi pe anumite terenuri nefavorabile grâului şi cedate acestuia în ultimii ani cum sunt solurile acide, podzolice şi podzolite, zonele nisipoase, în aceste condiţii secara depăşind în producţie grâul.

Compoziţia chimică a secarei

Compoziţia chimică a boabelor de secară, oscilează mult în funcţie de soi, condiţiile climatice, fertilizarea solului, îngrăşăminte şi agrotehnica aplicată.

Conţinutul boabelor de secară în proteine este cuprins între 8 şi 19,4 %, cel mai mare procent înregistrându-se în regiunile secetoase ale ţării (Dobrogea, Sudul Olteniei) şi cel mai scăzut în zonele din nordul ţării unde umiditatea este mai abundentă.

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, boabele de secară se aseamănă cu cele de grâu, însă comparativ cu grâul substanţele proteice din boabele de secară sunt mai puţin valoroase. Gliadina, care constituie principalul lor component, se găseşte în cantitate mai mică la secară fiind de asemenea şi calitativ inferioară.

Digestibilitatea proteinelor din boabele de secară, este de asemenea mai scăzută decât a celor din boabele de grâu, fapt pentru care secara are o valoare nutritivă mai redusă decât grâul, pâinea de secară fiind astfel inferioară pâinii obţinute din boabele de grâu.

Substanţele extractive neazotate, reprezentate în principal prin amidon, se găsesc într- o proporţie de 60 - 75 %. Ele sunt influenţate de soi şi condiţiile de vegetaţie (condiţiile climatice, fertilitatea solului, îngrăşămintele aplicate etc.), fiind în strânsă corelaţie cu proporţia de substanţe proteice.

Pe nisipurile de la Tâmbureşti, folosirea îngrăşămintelor chimice în doză de N144P64 a sporit proporţia de proteine din boabele de secară cu 2,8 % şi a scăzut pe cea de amidon cu 6,3 % faţă de martorul neîngrăşat (Matei I., 1974).

Substanţele grase se află într-o proporţie redusă în boabele de secară, oscilând între 1,5 - 2,3 %, cea mai mare parte găsindu-se în embrion.

Conţinutul de substanţe minerale (cenuşa) din boabe oscilează între 1,9 - 2,4 %, principalele componente minerale din cenuşă fiind fosforul, magneziul şi potasiul.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Secara este mai puţin pretenţioasă decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol, fapt pentru care ea se cultivă până la 70o latitudine nordică (în Europa) şi până la altitudine de 1800 m.

În condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie este la secara de toamnă de 270 - 280 zile, necesitând o sumă a gradelor de temperatură de 2000 - 2200oC.

Temperatura minimă de germinare a boabelor de secară este de 1 - 2 oC, iar la 12 - 14oC în sol secara răsare în 5 - 6 zile de la semănat.

Dintre cereale, secara este cea mai rezistentă la ger, putând suporta geruri de până la -25oC şi chiar până la -35oC (temperaturi ale aerului). La nivelul nodului de înfrăţire, suportă temperaturi de până la -18oC, -20oC. Din această cauză la noi în ţară, cultura secarei se poate lua în calcul cu rezultate bune până la 1300 m altitudine.

Având o creştere puternică în timpul toamnei, secara intră în iarnă cu o masă vegetală bogată şi din această cauză, nu suportă straturile groase de zăpadă (rezistă mai puţin la fenomene de asfixiere, este atacată de mucegaiul de zăpadă). De asemenea, formând nodul de înfrăţire mai aproape de suprafaţa solului, este mai sensibilă decât grâul de toamnă la fenomenul de descălţare. În primăvară creşte mai viguros şi repede datorită puterii mari de absorbţie şi coeficientului de evapotranspiraţie mic.

În perioada înfloritului, cere timp frumos şi potrivit de cald (17 - 20 oC). Timpul ploios şi rece, ca şi cel uscat şi foarte cald influenţează nefavorabil polenizarea şi fecundarea florilor rezultând spice „ştirbe“.

În timpul umplerii boabelor, temperaturile prea ridicate şi vânturile uscate împiedică depunerea substanţelor în boabe, rezultând boabe şiştave.

Faţă de umiditate , secara este mai puţin pretenţioasă decât alte cereale. Aceasta pe de o parte, se datoreşte sistemului radicular puternic dezvoltat şi profund al plantelor de secară, iar pe de altă parte, faptului că pornind primăvara devreme în vegetaţie, îşi alungeşte paiul foarte repede, valorificând foarte bine apa acumulată în sol în timpul iernii şi din ploile care cad în această perioadă, scăpând astfel de perioadele de secetă de mai târziu.

Nu suportă umiditatea prea mare în sol. Ploile sub formă de averse, însoţite de vânturi puternice în perioada înspicării, determină căderea plantelor, producţia fiind astfel diminuată.

Solul . Faţă de sol, secara are de asemenea cerinţe reduse, datorită sistemului său radicular profund şi cu o capacitate ridicată de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din compuşii mai greu solubili.

Datorită acestui fapt, secara este capabilă să dea producţii bune şi pe terenurile cu fertilitate scăzută, cu reacţie puternic acidă (pH = 4) sau alcalină (pH = 8), cum sunt sărăturile, solurile mlăştinoase sau nisipoase etc. Din această cauză, în zona de cultură a grâului de toamnă, terenurile necorespunzătoare se însămânţează cu secară.

Producţiile însă cele mai mari se obţin la secară pe solurile fertile, cu textură mijlocie şi în condiţiile aplicării îngrăşămintelor.

Zonarea ecologică a secarei

Secara se poate cultiva în toate zonele din ţara noastră, dar cea mai mare răspândire o are în zonele cu soluri uşoare, sărace, podzolice şi cu climat răcoros din jurul Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), pe terenurile nisipoase din Oltenia şi din sudul Dobrogei.

 

Rotaţia culturii de secară

Secara este o plantă mai puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi ea poate suporta monocultura un număr mare de ani la rând.

Producţiile cele mai mari le realizează însă după plantele care eliberează terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt leguminoasele anuale, borceagurile, rapiţa. Bune premergătoare sunt însă şi cartofii timpurii şi semitimpurii, porumbul siloz şi bostănoasele, acestea eliberând terenul la sfârşitul verii sau la începutul toamnei.

În zonele mai umede şi mai reci de cultură ale secarei din ţara noastră, se poate cultiva după inul de fuior, după cartofii timpurii şi semitimpurii, după borceag, trifoi.

În regiunile de stepă, cu soluri mai bogate (cernoziomuri, brun-roşcate), secara se poate cultiva după rapiţă, borceag, in de ulei, porumb siloz sau porumb timpuriu, floarea- soarelui. După leguminoasele pentru boabe, în această zonă terenurile sunt rezervate culturii grâului.

Pe solurile nisipoase, unde secara se cultivă pe suprafeţe mari, urmează în cultură în ordine după lupin, fasoliţă, pepeni verzi, pepeni furajeri, porumb şi după ea însăşi (monocultură).

În monocultură, pe solurile cu fertilitate bună, secara se autosuportă mai mulţi ani la rând, deoarece nu îmburuienează terenul şi nu favorizează înmulţirea bolilor şi dăunătorilor.

În schimb, pe solurile cu fertilitate redusă, secara cultivată în monocultură realizează producţii mari numai dacă se folosesc îngrăşăminte organice şi chimice.

După secară se cultivă orice plantă, deoarece părăseşte terenul mai devreme şi-l lasă curat de buruieni.

Fertilizarea

Deşi este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol, secara foloseşte cantităţi mari de elemente nutritive. Pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, secara consumă: 2,7 kg azot, 1,6 kg fosfor, 3,6 kg potasiu. Datorită puterii mari de solubilizare şi absorbţie a rădăcinilor pentru substanţele minerale, secara extrage hrana chiar din solurile mai sărace.

Ritmul de absorbţie al substanţelor nutritive cel mai intens are loc toamna în faza de înfrăţire şi primăvara în perioada formării paiului (înspicare), în lunile aprilie-mai.

Secara foloseşte bine atât îngrăşămintele organice cât şi pe cele chimice, acestea aducând sporuri însemnate de recoltă.

Gunoiul de grajd este mai bine valorificat dacă se dă plantei premergătoare.

Dacă totuşi se foloseşte direct la secară, aplicarea lui trebuie făcută diferenţiat, în funcţie de condiţiile pedoclimatice.

Astfel, pe solurile cu fertilitate redusă cum sunt podzolurile din regiunile umede, gunoiul de grajd se poate aplica atât direct la secară, în cantitate de 20 - 30 t/ha, încorporat odată cu arătura de bază, cât şi la planta premergătoare.

Pe nisipuri, gunoiul de grajd aplicat direct la secară, aduce sporuri mici de recoltă, mai ales dacă este încorporat superficial. Cu alte cuvinte, pe nisipuri, gunoiul de grajd este preferabil să se dea la prăşitoarele premergătoare, încorporându-se printr-o arătură cât mai adâncă, secara valorificând efectul remanent al acestuia. Gunoiul trebuie însoţit de doze moderate de îngrăşăminte chimice.

Fertilizarea cu doze mari de gunoi de grajd (30 t/ha) pe nisipurile de la Tâmbureşti, aplicate porumbului şi încorporate printr-o arătură la 55 cm, a dat sporuri de 197 % (836 kg/ha) în al doilea an şi de 52,9 % (200 kg/ha;) în al patrulea an de la încorporare (I. Matei şi colab.).

Secara valorifică bine şi îngrăşămintele verzi. Pe nisipurile din Oltenia, lupinul alb cultivat pentru îngrăşământ verde, după care s-a semănat secara, a dat sporuri de producţie asigurate atât pe vârf de dună cât şi pe dună, prin asigurarea a 15 - 20 t/ha masă verde.

Secara reacţionează foarte bine la îngrăşămintele chimice şi îndeosebi la cele cu azot. Ele sunt foarte bine valorificate, îndeosebi pe solurile cu fertilitate naturală scăzută, cum sunt podzolurile şi solurile nisipoase. Pe aceste soluri, îngrăşămintele chimice trebuie asigurate în doze sporite.

Pe solurile fertile şi mijlociu de fertile se recomandă doze moderate de îngrăşăminte

cu azot.

La secară, îngrăşămintele cu azot şi fosfor se pot folosi în doză de N96P32 kg/ha;, în general după aceleaşi principii ca la grâu. Fosforul se încorporează în sol odată cu arătura de bază, iar azotul este indicat să se administreze odată cu lucrările de pregătire a solului (1/2 din doză), iar restul la desprimăvărare.

Îngrăşămintele cu fosfor şi cu potasiu, administrate singure sau împreună, nu aduc sporuri de producţie.

Aplicarea împreună a îngrăşămintelor chimice cu cele organice, aduce sporuri mari de recoltă, însă mai mici decât suma sporurilor realizate prin aplicarea separată a acestora.

Lucrările solului

Pentru semănatul secarei, terenul se pregăteşte la fel ca şi pentru cultura grâului, ţinându-se seama însă că secara cere un teren mai bine mărunţit şi mai aşezat, pentru că seminţele de secară fiind mai mici decât cele de grâu, semănatul se face la o adâncime mai mică (3 - 5 cm). Într-un teren bolovănos, seminţele se strecoară în adâncime, ceea ce stânjeneşte înfrăţirea secarei care-şi formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă.

Dacă semănatul se face în teren afânat, neaşezat, seminţele de asemenea se îngroapă prea mult şi în plus pericolul dezrădăcinării se măreşte. Atunci când planta premergătoare părăseşte târziu terenul şi lucrările solului s-au făcut cu puţin timp înainte de epoca de însămânţare, se recomandă ca terenul să se tăvălugească înainte de însămânţare.

Pe nisipuri, pregătirea terenului se execută diferit de celelalte soluri.

Dacă secara urmează după plante care se recoltează devreme, arătura se va efectua cu 3 - 4 săptămâni înainte de semănat şi fără grăpare.

În felul acesta se împiedică spulberarea nisipului de către vânt. Grăpatul se va face în preziua semănatului, sau chiar deloc, mai ales când arătura nu este prea denivelată. Arătura este indicat să se execute la 25 - 30 cm adâncime.

Când secara urmează după porumb sau o altă plantă prăşitoare, imediat după recoltare se efectuează o arătură la 20 - 30 cm adâncime.

Cum porumbul se recoltează devreme pe nisipuri, până la semănat terenul se aşează şi este favorabil semănatului şi răsăritului în bune condiţii. Şi în această situaţie, arătura se execută cu 3 - 4 săptămâni înainte de semănat (Matei I., 1967).

De asemenea, pe nisipuri, arăturile mai adânci de 20 - 30 cm nu sunt necesare, deoarece sporurile de producţie realizate sunt mici şi neeconomice.

Sămânţa şi semănatul secarei

Pentru semănat se folosesc seminţe care corespund standardelor în vigoare, adică să aibă o puritate şi o germinaţie de 99 % şi respectiv 90 % pentru clasa I, de 98 % şi 85 % pentru clasa a II-a, de 97 % şi 85 % pentru clasa a III-a.

Deoarece secara după doi ani de vechime îşi pierde mult din germinaţie, este indicat ca pentru semănat să se folosească sămânţă proaspătă, sau cel mult din anul precedent. Când se foloseşte sămânţă proaspătă, se va avea grijă ca materialul destinat semănatului să fi parcurs repausul seminal de 25 - 30 zile.

Înainte de semănat, sămânţa trebuie tratată cu fungicide ca şi la grâu şi condiţionată. Semănătura făcută cu boabe mari şi uniforme dă sporuri mari de recoltă.

Epoca de semănat. La stabilirea epocii de semănat a secarei, se ţine cont de faptul că plantele trebuie să intre în iarnă cât mai bine înfrăţite şi fortificate, fără ca ele să fie prea dezvoltate, deoarece suferă de asfixiere în iernile cu zăpadă multă.

Secara trebuie să-şi termine înfrăţirea înainte de sosirea iernii şi fiind mai puţin atacată de musca de Hessa, se seamănă cu 5 - 10 zile înaintea grâului de toamnă.

În zonele de dealuri şi premontane, secara se seamănă în cursul lunii septembrie, iar pe nisipurile din sudul ţării, între 20 septembrie şi 20 octombrie. Întârzierea semănatului până la sfârşitul lunii octombrie şi mai ales până în noiembrie, reduce mult producţia.

Astfel, pe nisipurile de la Tâmbureşti, întârzierea semănatului faţă de epoca optimă până la 30 octombrie a redus producţia de secară cu 195 kg/ha, până la 10 noiembrie cu 367 kg/ha, până la 20 noiembrie cu 519 kg/ha şi până la 30 noiembrie cu 679 kg/ha (I. Matei şi colab., 1964).

Semănatul prea timpuriu nu este nici el indicat, deoarece aşa cum am amintit anterior, secara intră în iarnă cu o masă vegetală foarte bogată şi suferă mult de asfixiere şi fuzarioză mai ales când stratul de zăpadă este gros şi de lungă durată. Când secara se foloseşte ca masă verde, semănatul se efectuează în prima parte a epocii de semănat pentru secara boabe.

Distanţa de semănat. Semănatul se face obişnuit, la distanţa de 12,5 cm între rânduri cu semănătoarea SUP-29. Se poate semăna şi la 6 - 12,5 cm între rânduri, iar pe solurile nisipoase din Oltenia, semănatul în benzi (13 rânduri la 12,5 cm, distanţa între benzi 25 cm), a dus la creşterea producţiei cu 4,1 q/ha (28 %), (I. Chichea, 1976, citat de Bâlteanu Gh.,).

Cantitatea de sămânţă care se dă la hectar trebuie să asigure 400 - 500 boabe germinabile/m2, ceea ce corespunde cu 140 - 160 kg/ha.

Pe nisipurile din sudul Olteniei, cantitatea optimă s-a dovedit a fi de 100 - 110 kg/hasămânţă.

Adâncimea de semănat la secară este mai mică decât la grâu, şi se stabileşte în funcţie de sol şi de umiditatea lui. Semănatul se efectuează la adâncimea de 2 - 3 cm pe solurile grele şi umede, la 3 - 4 cm pe solurile mijlocii şi la 4 - 5 cm pe solurile uşoare.

Lucrările de îngrijire

Lucrările de îngrijire la secară sunt în general aceleaşi ca şi la grâu.

În primul rând, dacă este cazul, ca şi la grâu, se îndepărtează apa care stagnează pe semănături, atât toamna cât şi primăvara.

Datorită semănatului superficial, a nodului de înfrăţire care se formează mai la suprafaţă sau a solului neaşezat în care s-a semănat, o atenţie deosebită trebuie acordată dezrădăcinării, secara suferind mai mult sub acest aspect decât grâul. De aceea, în mod obişnuit, primăvara, culturile de secară se tăvălugesc pentru a repune rădăcinile în contact cu solul. Acest lucru, trebuie făcut cât mai timpuriu primăvara, când se poate intra pe teren, fără ca solul să adere de tăvălug sau de roţile tractorului.

Primăvara foarte timpuriu, când se poate intra pe teren, se fertilizează cu azot 30 - 40 kg/ha, lucrare obligatorie pe semănăturile ieşite slab din iarnă, în vederea refacerii plantelor şi a stimulării vegetaţiei. Datorită faptului că primăvara, prin ritmul său rapid de creştere, secara depăşeşte buruienile şi le înăbuşe, în general, în culturile de secară, buruienile sunt mai puţin periculoase. Dacă este însă cazul, combaterea buruienilor din culturile de secară, se poate face cu erbicide pe bază de 2,4 D sau 2,4 D + Dicamba (Icedin).

Recoltare si roducţia secarei

Recoltarea secarei

Secara are o coacere mai uniformă decât celelalte cereale păioase, ceea ce avantajează mult stabilirea momentului de recoltare. Calendaristic, secara se recoltează înaintea grâului, deoarece ea ajunge la maturitatea de recoltare mai devreme decât grâul cu aproximativ 7 zile.

Recoltarea se face cu combina. Începutul recoltării trebuie să corespundă cu sfârşitul coacerii în pârgă. Recoltatul mai devreme aduce pierderi prin şiştăvirea boabelor, iar recoltatul mai târziu înregistrează pierderi prin scuturare.

Producţii secarei

Producţia de boabe la secară oscilează mult, în funcţie de fertilitatea naturală a solului, de condiţiile de climă, de agrotehnica folosită. În general producţiile obţinute la secară sunt mult mai scăzute decât la grâu. Capacitatea de producţie a plantei este de 20-40 q/ha.

Pe nisipurile de la Tâmbureşti, prin îngrăşare cu N96P 32 şi folosind o agrotehnică adecvată, s-a obţinut o producţie de secară de 28,53 q/ha (I. Matei şi colab., 1967).

Acolo unde se realizează producţii mici la secară în ţara noastră, acestea se datorează în primul rând cultivării ei pe cele mai sărace soluri, şi în al doilea rând, datorită fertilizării necorespunzătoare.

Producţia medie mondială de secară este de 23,4 q/ha. În Europa, producţia medie la hectar este de 27,63 q/ha. Ca ţări mari cultivatoare de secară, putem aminti Austria (34,17 q/ha), Danemarca (45,12 q/ha), Elveţia (44,17 q/ha), Anglia (50,0 q/ha), Polonia (21,76 q/ha), (F.A.O., 2005).

Secara produce multe paie, raportul între boabe şi paie fiind de 1:3 până la 1:3,5.

Rezumatul temei

Din faina de secară, se prepară o pâine gustoasă, hrănitoare, însă mai închisă la culoare şi mai puţin digestibilă decât cea de grâu. Ea asigură hrana de bază a unei părţi însemnate din populaţia globului, consumându-se mai mult în ţările din centrul şi nordul Europei, iar amestecată într-o proporţie mai mică cu făina de grâu, se foloseşte la prepararea pâinii şi în alte ţări.

Conţinutul boabelor de secară în proteine este cuprins între 8 şi 19,4 %, cel mai mare procent înregistrându-se în regiunile secetoase ale ţării (Dobrogea, Sudul Olteniei) şi cel mai scăzut în zonele din nordul ţării unde umiditatea este mai abundentă.

Secara este mai puţin pretenţioasă decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol, fapt pentru care ea se cultivă până la 700 latitudine nordică (în Europa) şi până la altitudine de 1800 m.

Secara se poate cultiva în toate zonele din ţara noastră, dar cea mai mare răspândire o are în zonele cu soluri uşoare, sărace, podzolice şi cu climat răcoros din jurul Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), pe terenurile nisipoase din Oltenia şi din sudul Dobrogei.

Producţiile cele mai mari le realizează însă după plantele care eliberează terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt leguminoasele anuale, borceagurile, rapiţa. Bune premergătoare sunt însă şi cartofii timpurii şi semitimpurii, porumbul siloz şi bostănoasele, acestea eliberând terenul la sfârşitul verii sau la începutul toamnei.

Deşi este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol, secara foloseşte cantităţi mari de elemente nutritive. Pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, secara consumă: 2,7 kg azot, 1,6 kg fosfor, 3,6 kg potasiu. Datorită puterii mari de solubilizare şi absorbţie a rădăcinilor pentru substanţele minerale, secara extrage hrana chiar din solurile mai sărace

Pentru semănatul secarei, terenul se pregăteşte la fel ca şi pentru cultura grâului, ţinându-se seama însă că secara cere un teren mai bine mărunţit şi mai aşezat, pentru că seminţele de secară fiind mai mici decât cele de grâu, semănatul se face la o adâncime mai mică (3-5 cm). Într-un teren bolovănos, seminţele se strecoară în adâncime, ceea ce stânjeneşte înfrăţirea secarei care-şi formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă.

În zonele de dealuri şi premontane, secara se seamănă în cursul lunii septembrie, iar pe nisipurile din sudul ţării, între 20 septembrie şi 20 octombrie. Întârzierea semănatului până la sfârşitul lunii octombrie şi mai ales până în noiembrie, reduce mult producţia.

Cantitatea de sămânţă care se dă la hectar trebuie să asigure 400-500 boabe germinabile/m2, ceea ce corespunde cu 140 - 160 kg/ha;.

Lucrările de îngrijire la secară sunt în general aceleaşi ca şi la grâu.

Recoltarea. Secara are o coacere mai uniformă decât celelalte cereale păioase, ceea ce avantajează mult stabilirea momentului de recoltare. Calendaristic, secara se recoltează înaintea grâului, deoarece ea ajunge la maturitatea de recoltare mai devreme decât grâul cu aproximativ 7 zile.

Back to Top