Instituţionalismul

Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii istorice germane, el a preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la problematica social-economică din SUA.

Prin conceptul de instituţie, adepţii acestui curent înţelegeau totalitatea normelor juridice şi de comportament care reglementau acţiunea indivizilor, întreprinderilor, grupurilor sociale şi administraţiilor publice şi private. Studierea instituţiilor urma să ţină seama atât de marea lor diversitate, cât şi de evoluţia lor în timp. Activitatea agenţilor economici era analizată nu în mod izolat, ci în cadrul instituţiilor din care aceştia făceau parte. Pentru explicarea tendinţelor de evoluţie ale instituţiilor şi, prin aceasta, a modului de acţiune şi a regulilor de conduită care urmau să fie adoptate de agenţii economici, se recomandă studienrea unei cantităţi cât mai mari de date şi fapte.

Dintre exponenţii instituţionalismului s-au remarcat T.Veblen şi W.Mitchell.  

Thorstein Veblen (1857-1929), întemeietorul curentului institutionalise şi-a expus opiniile în lucrările: Teoria clasei neproductive (1893), Teoria întreprinderii de afaceri (1904) şi altele. Natura umană, considera T.Veblen, nu putea fi înţeleasă numai din perspectiva unor legi economice imuabile, în care caracterul ei atât feroce, cât şi creativ sunt prezentate în mod raţional; ea ar putea fi studiată şiînţeleasă mult mai bine dacă s-ar utiliza metodele antropologului sau ale psihologului, care privesc omul ca pe o fiinţă cu porniri instinctuale şi iraţionale.

Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, aprecia T.Veblen, se manifesta tendinţa creşterii numerice şi ca importanţă a unor pături parazitare, compuse din speculanţi, rentieri, intermediari, care formau clasa neproductivă. Noua clasă neproductivă se încadra în vechiul tipar al categoriilor sociale prădalnice şi parazitare existente în societăţile premoderne şi perpetua admiraţia faţă de puterea personală şi relaţiile de clan, pe care se sprijinea.

T.Veblen dezavua atitudinea opiniei publice, care manifesta îngăduinţă şi, în unele cazuri, chiar aprobare faţă de acţiunile socialmente negative ale păturilor parazitare. Departe de a fi priviţi ca paraziţi sau spoliatori, exponenţii clasei neproductive se bucurau de admiraţia comunităţii. În schimb, prin contrast, activităţile creative erau marginalizate.

Referindu-se la rolul întreprinzătorului, T.Veblen îi contesta calitatea de personaj central al vieţii economice, pe care i-o atribuiau curentele de factură liberală. În opinia lui, omul de afaceri juca un rol mai degrabă negativ în cadrul sistemului -- acela de beneficiar al unor avantaje nemeritate. El urma, într-o perioadă de timp relativ scurtă, să îşi piardă poziţia deţinută în economie şi în societate şi să fie înlocuit de manageri şi specialişti, ca efect, între altele, al dezvoltării impetuoase a ştiinţei şi a tehnicii.

Wesley Mitchell (1874-1948), se pronunţa, sub influenţa lui G.Schmoller, pentru acumularea unor date şi fapte sistematice în vederea identificării tendinţelor de dezvoltare ale vieţii economice şi pentru adoptarea, pe această bază, a unor măsuri de politică economică adecvate.

În cea mai importantă lucrare a sa, Ciclurile de afaceri (1913), W.Mitchell a introdus în literatura de specialitate conceptul de ciclu de afaceri (business cycle). Reluând şi dezvoltând consideraţiile altor economişti, el a pus în evidenţă existenţa unei evoluţii ciclice pe termen mediu, cu o durată de 6-11 ani. În opinia sa, calea de determinare a ciclicităţii economice o constituie analiza fluctuaţiilor preţurilor.

Deşi au dispus de un material faptic bogat şi de un instrumentar de analiză perfecţionat, instituţionaliştii nu au putut să prevadă declanşarea crizei economice din 1929-1933 şi nici să formuleze soluţii viabile de depăşire a acesteia. Acest fapt - reproşat cu insistenţă de rivalii lor de alte orientări - a grăbit procesul de dezagregare a instituţionalismului, ca şi curent închegat de idei, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. Teoreticienii din generaţia mai tânără, formaţi în spiritul ideilor instituţionaliste, între care J.K.Galbraith, aveau să îşi continue activitatea ca precursori sau exponenţi ai radicalismului.