Protecţionismul. Şcoala istorică germană

Protecţionismul şi Şcoala istorică germană dau expresie principalelor reacţii naţionale faţă de liberalismul clasic, pe care promotorii acestor curente l-au criticat sub aspect teoretic, metodologic şi al politicii economice.

Sub aspect teoretic, ei au contestat pretenţia de valabilitate permanentă şi universală a postulatelor liberalismului clasic şi au afirmat relativitatea sau, după caz, inexistenţa unor legi naturale.

Obiectul de studiu al ştiinţei economice ar trebui să îl constituie evoluţia economiei naţionale, privită ca o entitate şi nu acţiunea agenţilor economici izolaţi. Investigarea particularităţilor naţionale şi locale, socoteau protecţioniştii şi adepţii şcolii istorice germane, permite formularea unor constatări realiste şi a unor concluzii adecvate pentru progresul economic al ţării respective.

Sub aspect metodologic, adepţii acestor curente au respins metoda deductivă, utilizată de liberalii clasici (şi mai târziu, de cei neoclasici), considerând că ar contribui la deformarea realităţii economice. În locul acesteia, ei propuneau adoptarea metodei inductive şi istorice, care ar fi în măsură să studieze viaţa economică în devenirea şi cu particularităţile sale; cercetarea economică ar trebui să aibă un caracter empiric, bazat pe evidenţierea analogiilor, asemănărilor şi deosebirilor dintre fapte, fenomene şi procese.

Sub aspectul politicii economice, se constată unele diferenţe de apreciere între adepţii protecţionismului şi cei ai şcolii istorice germane. Protecţioniştii au criticat vehement teoriile clasice ale comerţului internaţional care, în opinia lor, avantajau un grup restrâns de ţări dezvoltate economic şi dezavantajau restul ţărilor lunii.

Prezentându-se ca apărători ai intereselor acestora din urmă, ei propuneau o politică economică bazată pe protectionism (de unde provine şi denumirea acestui curent de idei) vamal şi pe încurajarea dezvoltării economice proprii. Adepţii şcolii istorice germane au admis, în general, unele merite ale teoriilor clasice ale comerţului internaţional, pronunţându-se în favoarea unei politici economice pragmatice, de îmbinare a principiilor protecţioniste cu cele liberschimbiste.

Teoriile protecţioniste s-au dezvoltat pe parcursul a aproximativ un secol, între deceniul al treilea al secolului al XIX-lea şi deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Ele au apărut aproape simultan în statele germane (mai târziu, Germania) şi în Statele Unite ale Americii - ţări în care dezvoltarea economiei de piaţă era întârziată de nerealizarea unităţii statale, de insuficienta valorificare a resurselor disponibile, dar şi de prezenţa pe piaţa internă a mărfurilor industriale, superioare calitativ, importate din Anglia.

Mai târziu, ideile protecţioniste aveau să găsească un teren favorabil şi în Austria, Rusia, România, Italia şi în alte ţări, în care nivelul de dezvoltare economică şi poziţia în economia mondială erau resimţite ca fiind inferioare potenţialului lor economic.

Protecţionismul a preluat şi a dezvoltat unele idei mercantiliste, mai ales privind rolul statului în stimularea agenţilor economici indigeni şi descurajarea concurenţei externe.

Unul dintre precursorii săi, economistul german Adam Muller, a introdus conceptul de forţe productive ale naţiunii. Economia naţională, considera el, nu reprezintă un simplu conglomerat de agenţi economici individuali, ci formează, pe deasupra acestora, o entitate dinamică.

Întemeietorul curentului protectionist este economistul german Friedrich List (1789-1846). Format în atmosfera de renaştere a spiritului naţional de la începutul secolului al XIX-lea, tânărul List a susţinut unificarea politică şi unitatea vamală a statelor germane. Mai târziu, stabilit vremelnic în Statele Unite ale Americii, el s-a familiarizat cu practicile protecţionismului vamal din această ţară şi a elaborat o primă variantă a teoriei sale sub forma unor scrisori destinate publicului american, reunite în 1827 în lucrarea Trăsăturile unui nou sistem de economie politică. Înapoiat în Germania, List şi-a continuat activitatea ştiinţifică şi a publicat în 1841 opera sa fundamentală Sistemul naţional al economiei politice. Cartea s-a bucurat de un larg ecou, atât în Germania, cât şi în străinătate, fiind tradusă şi publicată în aproape toate ţările europene până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

List reproşa liberalilor clasici, în general, şi lui Adam Smith, în special, faptul că aplicarea ideilor lor slujea exclusiv intereselor naţiunilor dezvoltate (Angliei şi în secundar Franţei) de a dezorganiza economic şi a frâna progresul celorlalte state. El evidenţia următoarele trăsături ale doctrinei liberale clasice, la care se raporta critic:

• cosmopolitismul, în sensul caracterului pretins universal al postulatelor sale ştiinţifice;
• individualismul, în sensul situării agentului economic izolat în centrul demersului său ştiinţific şi al lipsei de preocupare pentru situaţia economică a colectivităţilor;
• materialismul, în sensul concentrării asupra problematicii avuţiei şi valorii.

Prin contrast cu economia politică liberală clasică, List pune bazele economiei politice a naţiunii. Obiectul de studiu al acesteia îl reprezintă viaţa economică a fiecărei naţiuni, cu trăsăturile, capacităţile şi resursele sale. Naţiunea, aprecia el, trebuie să se afle în centrul analizei economice, întrucât ea este purtătorul totalităţii forţelor productive. Prin conceptul de forţe productive ale naţiunii, List avea în vedere un ansamblu foarte larg de elemente materiale şi spirituale: forţele naturii, capacităţile de producţie, resursele umane; instituţiile de învăţământ, ştiinţă şi artă, legislaţia şi politica economică; administraţia publicăm credinţele religioase şi altele. Forţele productive exprimau puterea economică şi prestigiul în lume al unei naţiuni şi, abia după aceea, gradul ei de bogăţie. Forţa de a crea bogăţii, nota List, era mai importantă decât bogăţia însăşi.

Adept al metodei inductive de cercetare, List considera că economia politică era o ştiinţă experimentală, chemată să studieze datele empirice privind dezvoltarea economică a naţiunilor. El aprecia că istoria economică a cunoscut cinci trepte (sau perioade) succesive de evoluţie:

1. perioada vânătorii şi a pescuitului;
2. perioada pastorală;
3. perioada agricolă;
4. perioada agricolă şi industrială;
5. perioada agricolă, industrială şi comercială.

În vederea dezvoltării forţelor productive ale naţiunii, statul are obligaţia să promoveze cea mai potrivită politică economică. Ori, arăta List, adoptarea unei politici economice protecţioniste reprezenta singura soluţie recomandabilă pentru statele mai puţin dezvoltate economic. Argumentele sale în favoarea protecţionismului sunt, în esenţă, următoarele:

• dezvoltarea forţelor productive ale naţiunii, şi în special, a industriei impuneau aplicarea unor taxe vamale suficient de mari pentru a descuraja importul mărfurilor străine. În practică, nivelul taxelor vamale era determinat de diferenţa de costuri, respectiv de preţ, dintre mărfurile importate şi cele produse în ţară;
• fiecare naţiune era îndreptăţită să îşi dezvolte armonios ramurile economice şi să îşi constituie un complex economic naţional, ceea ce i-ar asigura sau, după caz, i-ar consolida independenţa economică şi politică în raporturile cu străinătatea;
• statul avea datoria patriotică de a îi favoriza, pe piaţa internă, pe producătorii indigeni în raport cu cei străini.

Protecţionismul era menit, în concepţia lui List, să contribuie la educarea economică a naţiunii, motiv pentru care era numit protectionism educativ. Pe termen scurt, aplicarea protecţionismului determina majorarea preţurilor pe piaţa internă, fapt incriminat vehement de adepţii liberschimbismului. Pe măsura dezvoltării forţelor de producţie, a creşterii productivităţii muncii, nivelul taxelor vamale urma să fie redus progresiv.

Protecţionismul nord-american s-a dezvoltat sub influenţa atât a ideilor unor mercantilişti târzii, cum era Alexander Hamilton, cât şi a teoriei protecţioniste a lui Friedrich List. Hamilton recomanda încă din 1791 încurajarea industriei nord-americane prin impunerea unor taxe vamale la importurile de produse manufacturate din Anglia. List a participat, pe timpul şederii sale în SUA, la dezbaterile publice asupra avantajelor unei politici economice protecţioniste şi respectiv, liberschimbiste, dezbatere ce s-a bucurat de un larg ecou în cercurile ştiinţifice, şi în general, în rândurile opiniei publice.

Principalii reprezentanţi ai protecţionismului nord-american sunt H.C.Carey şi S.Patten.

Economistul Henry Charles Carey a adus în discuţie, în afara unor principii şi idei foarte asemănătoare cu cele expuse de List (motiv pentru care cei doi au fost acuzaţi că s-au inspirat unul de la celălalt), şi teorii proprii, cum este teoria armoniilor economice internaţionale. El considera că diviziunea internaţională a muncii rezultată în urma aplicării principiilor liberschimbiste ar duce la împărţirea ţărilor lumii în două mari categorii: ţări dezvoltate (sau industriale) şi ţări slab dezvoltate (sau agrare), ceea ce distrugea armonia internaţională şi antrena stări conflictuale permanente. În schimb, aplicarea unor politici economice protecţioniste ar favoriza dezvoltarea productivă complexă a fiecărei ţări, în care ramurile producţiei materiale se completau armonios una pe cealaltă. De pildă, arăta el, agricultura oferea ramurilor industriei prelucrătoare atât o sursă de aprovizionare cu materii prime, cât şi o piaţă de desfacere pentru produsele industriale.

Armonia existentă între ramurile fiecărei economii naţionale reprezenta pentru Carey o premisă esenţială a armoniei din relaţiile economice internaţionale, bazată pe schimburile comerciale echitabile şi pe progresul continuu al fiecărei naţiuni.

Simon Patten este autorul lucrării de largă circulaţie Bazele economice ale protecţionismului (1890), în care a sistematizat şi completat contribuţiile în materie ale lui F.List, H.C.Carey şi ale altor teoreticieni. Obiectivul politicii economice a fiecărei ţări trebuie să îl constituie, arăta Patten, realizarea unui puternic complex economic naţional, în măsură să asigure dezvoltarea forţelor de producţie şi un nivel de trai ridicat al populaţiei. Pe termen lung, aceste obiective puteau fi atinse numai printr-o politică comercială protecţionistă, care să îmbine taxele vamale ridicate cu barierele netarifare.

Şcoala istorică germană a cuprins două mari etape succesive de dezvoltare:

1. vechea Şcoală istorică germană, între 1850-1890;
2.  noua Şcoală istorică germană (ai cărei reprezentanţi s-au afirmat încă din deceniul 1870-1880, dar a cărei existenţă distinctă a fost recunoscută doar după 1890), între 1890-1930.

Vechea Şcoală istorică germană a fost ilustrată de Wilhelm Roscher, Bruno Hildebrand şi Karl Knies.

Fondatorul ei, economistul şi sociologul W.Roscher, este autorul lucrării Sistemul economiei politice (1854), în care aduce înnoiri teoretice şi metodologice în ştiinţa economică. El critica teoria liberală clasică pentru că s-a rezumat la enunţarea unor legi pretins naturale, a căror existenţă nu a putut fi demonstrată. Economia naţională, susţinea Roscher, reprezenta o entitate organică, a cărei studiere impunea utilizarea metodei inductive comparatiste. Menirea ştiinţei economice era aceea de a studia particularităţile fiecărui popor şi ale fiecărei epoci istorice şi de a formula, pe această bazată, recomandări privind politica economică corespunzătoare situaţiei date.

În opinia lui B.Hildebrand, ştiinţa economică era chemată să aprofundeze factorii dezvoltării economice a popoarelor. Progresul economic, considera el, nu era rezultatul funcţionării unor legităţi general valabile, ci al acţiunii umane conştiente. Hildebrand distingea trei etape succesive ale istoriei economice: economia naturală, economia bănească şi economia de credit.

Mai categoric decât alţi adepţi ai acestui curent, K.Knies contesta existenţa oricăror legi în evoluţia economică a societăţii omeneşti. Economia politică, aprecia el, făcea parte din categoria ştiinţelor istorice, obiectul ei de studiu fiind latura economică a vieţii poporului. De aceea, considera Knies, economia politică ar trebui să se mărginească să cerceteze numai asemănările şi deosebirile prezente în evoluţia istorică a popoarelor.

Noua Şcoală istorică germană a fost reprezentată, în principal, de Gustav Schmoller şi Ludwig Joseph (Lujo) Brentano. Ei contestau existenţa oricăror legi economice, pe motiv că fenomenele şi procesele economice sunt extrem de complexe şi nu pot fi izolate în vederea unei cercetări temeinice; de aceea, considerau fără rost discuţiile pe această temă.

Obiectul de studiu al ştiinţei economice, aprecia G. Schmoller, îl constituiau faptele economice izolate, nerepetabile, care puteau fi studiate prin metoda inductivă şiistorică. Această poziţie era respinsă de Karl Menger, fondatorul Şcolii liberale neoclasice de la Viena, care considera că obiectul ştiinţei economice îl formau doar fenomenele şi procesele cu caracter general, care trebuiau cercetate prin metoda deductivă. Între G.Schmoller şi K.Menger s-a purtat, în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea, o dispută de mare rezonanţă în lumea ştiinţifică, numită "disputa asupra metodei".

Unii adepţi ai protecţionismului şi ai Şcolii istorice germane au susţinut înfăptuirea unor reforme sociale moderate, cum erau acordarea dreptului de organizare sindicală a muncitorilor, introducerea asigurărilor sociale, respectarea legislaţiei muncii, protejarea categoriilor sociale defavorizate şi altele. Ei au fost desemnaţi prin termenul generic de socialişti de catedră, dată fiind preocuparea lor pentru problemele muncitoreşti, pe de o parte, şi popularizarea acestei problematici de la catedrele universitare pe care le ocupau, pe de altă parte.