Puterea executivă

Precizări terminologice

În carul puterilor statului puterea executivă este nominalizată terminologic prin expresiile, putere executivă, autoritate administrativă fie  administrație de stat.

Toate aceste formulări terminologice exprimă unul și același lucru și anume funcția și organele de stat ( autoritățile) care implică executarea legilor, în ordinea firească a activităților statale.

Autoritățile administrative desfășoară aceea activitate statală care constă în organizarea executării și executarea în concret a legilor.

De asemenea, autoritățile administrative (executive) au în sarcină conducerea politicii naționale și dispun pentru aceasta de un aparat administrativ, chemat să joace un rol important.

Structura executivului

Studierea executivului face cu precădere obiectul științelor administrativ. La dreptul constituțional în virtutea analizării organizării statale a puterii, studierea executivului urmărește surprinderea structurilor puterii executive și evidențierea aparatului administrativ însărcinat să pregătească și să execute deciziile, aparat distribuit la nivelul fiecărei structuri executive.

În dreptul constituțional puterea executivă prezintă următoarele structuri:

1. Șeful statului, denumit adeseori și șeful executivului și care poartă denumirea de regulă de monarh sau președinte.
2. Guvernul, consacrat în constituții sub denumirea de Cabinet, Guvern, Consiliul de Miniștri. Acesta este format din două structuri și anume, șeful guvernului ( acolo unde există, în SUA șeful statului este și șeful guvernului) și miniștrii secretari de stat.

Potrivit art. 101 alin. 3 din Constituția României, Guvernul este alcătuit din primul - ministru, miniștrii și alți membrii stabiliți prin lege organică.

3. Ministerele și celelalte organe centrale ale administrației publice execută legile în domeniul lor de activitate.
4. Organele administrației publice locale își desfășoară activitatea în unitățile administrativ teritoriale.

În cadrul puterii executive trebuie reținut că există și un aparat administrativ ( funcționarii) care chiar dacă nu decide, el face parte din mecanismul administrației cu un rol uneori mai util sau mai inutil decât structurile de „putere administrativă”.

Raporturile legislativ - executiv

Rolul legislativului în formarea executivului

Acest rol este diferit de la un sistem constituțional la altul și este în directă legătură cu forma de guvernământ, precum și cu structura executivului.

Desemnarea șefului executivului

Dacă șeful executivului sau al puterii executive este șeful statului desemnarea acestuia diferă în funcție de forma de guvernământ. Astfel, în forma de guvernământ monarhică, unde de regulă, monarhia este ereditară, intervenția parlamentului în formarea executivului este rară și puțin semnificativă.

În republica prezidențială, șeful statului fiind ales prin vot universal și direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii jurământului și preluării funcției.

Cât privește republica parlamentară, aici șeful statului fiind ales de parlament, în mod firesc rolul legislativului se realizează aproape în deplinătatea sa.

Desemnarea șefului de guvern și a membrilor acestuia

De regulă șeful guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, criterii politico-juridice, iar el prezintă lisata membrilor guvernului.

În regimurile prezidențiale ( Brazilia, SUA, Mexic) funcția de șef de stat și șef de guvern este îndeplinită de aceiași persoană, care are și rolul de numire a miniștrilor.

În regimurile semiprezidențiale, în cele monarhice precum și în cele parlamentare se pot identifica mai multe situații.

Într-un prim grup de state, parlamentul desemnează șeful guvernului și membrii guvernului la propunerea acestuia. În ambele situații prin majoritatea absolută a votului.

Într-un alt grup de state ( Austria, India, Anglia) șeful partidului majoritar al camerei populare formează guvernul iar șeful de stat proclamă oficial rezultatul votului. Aici parlamentul nu joacă direct vreun rol , el ia act de rezultatul jocului politic.

Un al treilea grup de state ( Belgia, Italia. Țările de Jos) șeful statului este însărcinat cu formarea guvernului și desemnarea primului ministru. Aici rolul parlamentului este considerat chiar decisiv deoarece acesta investește pe primul ministru. În procedura de investire a primului ministru un rol important au grupările politice și coalițiile care sunt consultate de către șeful statului înaintea desemnării persoanei care va forma guvernul. Deci propunerea este în principiu dinainte negociată și acceptată.

În fine într-un al patrulea grup de state (Monaco, Thailanda, Zambia) emiratul desemnează primul ministru, după consultarea Adunării Naționale, a președintelui său, a ex-președintelui său și a unui număr de personalității eminente ale țării. Decretul prin care emirul desemnează primul ministru nu mai este supus nici unei aprobării parlamentului. Rezultă deci că în aceste regimuri constituționale parlamentul are un rol redus în formarea guvernului, el doar poate contesta decretul emirului prin care este numit primul ministru.

În România, potrivit Constituției șeful de stat desemnează un candidat pentru funcția de prim - ministru, în urma consultării partidului politic care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului și a întregii liste a guvernului. Programul și lista guvernului se dezbat de către Camera Deputaților și de către Senat în ședință comună.

Votul de încredere se acordă cu votul majorității deputaților și senatorilor, iar pe baza sa Președintele numește guvernul. Președintele României este acela care are dreptul să revoce și să numească, la propunerea primului ministru pe unii membrii ai guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului.

Raporturile legislativ - executiv în legătură cu activitatea acestora

În activitatea de guvernare legislativul și executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la actul de guvernare este complex și nuanțat încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenția legislativului și cât ce a executivului.

Pentru a contura un răspuns la problema enunțată vom evidenția câteva modalități prin care cele două puteri se influențează reciproc.

Intervenția legislativului în activitatea executivului

Aceasta se realizează prin mai multe căi:

1. Puterea legislativă este cea care stabilește normele juridice (legile) pe care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.
2. Parlamentul aprobă programul de guvernare al executivului.
3. Parlamentul aprobă delegarea legislativă abilitând astfel guvernul să emită norme juridice în domeniul rezervat legii.
4. Parlamentul controlează activitatea guvernului.

Intervenția executivului în activitatea guvernului

Cu prilejul inițiativei legislative

Se constată că în toate sistemele constituționale printre subiectele dreptului de inițiativă legislativă se numără și guvernul. Potrivit art. 74 alin. 1 din Constituția României guvernul face parte din subiectele care au dreptul la inițiativă legislativă. Potrivit alin. 2 din același articol, guvernul își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte ca primă Cameră sesizată

Cu prilejul promulgării legilor

Promulgarea legilor, etapă finală în procesul complex de elaborare a acesteia, a aparținut și aparține de regulă executivului, prin șeful acestuia. Promulgarea legii, nu este o simplă semnare a legii. Deși de regulă este obligatorie, în unele sisteme constituționale promulgarea legii presupune posibilitatea pentru șeful statului de a cere, în cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către parlament.

Cu prilejul referendumului

 În multe sisteme constituționale organizarea referendumului este în sarcina guvernului și el poate privi chiar adoptarea legii.

Compatibilitatea funcției parlamentare și funcției executive

În această problemă practica constituțională a statelor evidențiază cel puțin trei soluții:

• Sisteme constituționale în care exercițiul funcției ministeriale este incompatibil exercițiul unui mandat parlamentar ( inclusiv SUA);
• Un alt sistem care caută să valorifice cât mai mult echilibrul și colaborarea puterilor permițând colaborarea celor două funcții;
• Există un al treilea sistem, de mijloc, în care miniștri nu sunt obligații să fie parlamentari, dar cu toate acestea ei trebuie să îndeplinească condiții de eligibilitate.

În România potrivit Constituției, funcția de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.

Examinarea compatibilității mandatului de parlamentar cu funcția de ministru, a ridicat în doctrină argumente pro și contra.

Astfel, argumentele pro, în prima categorie se consideră că;

• compatibilitatea mandatului de parlamentar cu funcția de ministru este dată de faptul că ambele au aceiași sursă a legitimității și afinității și anume majoritatea electoratului care s-a pronunțat pentru platforma politică a aceluiași partid.
• Compatibilitatea funcției ministeriale și mandatului parlamentar înlătură conflictele ministeriale între puteri, permite cunoașterea directă a problemelor legislative și executive și o unitate de scop și acțiune. Iar aceasta permite operativitate și eficiență.

Argumentele contra sunt susținute pe următoarele argumente:

• Îndeplinirea simultană a funcției ministeriale și mandatului parlamentar este contrară separației puterilor în sat, chiar în interpretarea sa suplă.
• Această compatibilitate este o cale de concentrare a puterii în mâna executivului.
• Această soluție face ca în practică să fie ineficientă activitatea de control a parlamentului asupra guvernului.

Creșterea rolului executivului. Cauze și consecințe

În relația executivului cu parlamentul tot mai mult se remarcă o creștere a rolului executivului în detrimentul rolului parlamentului, situație constituțională motivată pe câteva argumente și anume:

• Rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituții statale. Această situație face ca guvernul să fie în realitate elementul motor și dinamic al întregului sistem politic iar parlamentul să-și rezerve rolul de organ de reflecție și control a activității guvernului.
• Creșterea rolului executivului se exprimă și prin trecerea în sarcina sa a unor atribuții legislative, lucru evident mai ales prin legislația delegată.
• În fine, importanța crescândă a sectoarelor afacerilor străine, apărare, economie, sectoare în care parlamentul poate face puține lucruri duce evident la sporirea rolului executivului.