Elaborarea si sistematizarea dreptului

Activitatea normativa si principiile ei

Crearea dreptului, adica ridicarea vointei publice la rangul de lege, se realizeaza îndeosebi prin activitatea normativa a organelor de stat, activitate care se finalizeaza prin adoptarea actelor normative.

Substanta normativitatii juridice este data de viata sociala, de relatiile economice, politice, de familie s.a. Inserarea continuturilor sociale în ordinea de drept, transferul de la social la drept are loc cu ajutorul tehnicii juridice. Transpunerea în drept se serveste de anumite mijloace: totalitatea artificiilor ori procedeelor prin care cerintele sociale, tendintele de organizare si schimbare dezirabila îsi primesc, într-un sistem de drept, consacrarea sub forma normei juridice.

Puterea de stat este interesata sa promoveze anumite relatii sociale, transpunându-le normativ în planul dreptului. Fiind consfintite prin lege, relatiile respective devin obligatorii. Dreptul se foloseste de tehnica juridica pentru a transfera la nivelul subiectelor de drepturi, în câmpul relatiilor juridice, puterea ce exista în câmpul relatiilor sociale. Detinatorul de drepturi devine titular de drepturi. Din domeniul a ceea ce este (relatiile si interesele sociale) se trece în domeniul a ceea ce trebuie sa fie (exprimarea normativa a relatiilor si intereselor sociale). Subiectul activ are acum dreptul sa pretinda o conduita anumita din partea celorlalti. Se nasc dreptul subiectiv si obligatia juridica, formând continutul raportului juridic.

Trecerea de la indicativ (socialul) la imperativ (dreptul) este conditionata de cunoasterea sistematica a fenomenelor sociale. În procesul elaborarii dreptului, cunoasterea obiectiva, nedeformata dogmatic-subiectivist, ramâne o conditie fara de care nu se poate vorbi de o legiferare eficienta. Numai prin reflectarea, cu ajutorul conceptelor si metodelor consacrate ale stiintelor, a faptului social, dreptul reuseste sa fie o expresie (specifica) a realitatii sociale. Legiferarea însasi poate fi o stiinta care sa faca din demersul legislativ mai mult decât o preocupare de ordinul tehnicii juridice, influentând în ultima instanta însusi obiceiul reglementarii juridice.

Relatiile care necesita o reglementare juridica sunt supuse nu numai cunoasterii stiintifice, ci si activitatii de evaluare, în functie de tabla de valori a societatii reflectata în optiuni valorice (de interese si idealuri) ale legiuitorului, optiuni care determina adoptarea unor solutii legislaive si nu a altora. Astfel încât, modelarea normativa cu caracter juridic este deopotriva o activitate de cunoastere (stiintifica), cât si una de apreciere, optiune, si decizie (axiologica si praxiologica). Natura valorii ocrotite determina si modalitatea de ocrotire juridica.

Aprecierea faptelor ocrotite determina si modalitatea de ocrotire juridica. Aprecierea faptelor sau relatiilor ca valori sau nonvalori se leaga de importanta pe care o primeste în domeniul dreptului delimitarea abaterilor disciplinare de faptele ilicite administrative sau penale. Legiuitorul desfasoara si trebuie sa desfasoare permanent aceasta complexa operatie, modificând oportun prevederile legale asupra acestor fapte, în functie de conditii si exigente.

Activitatea normativa, îndeosebi la nivel legislativ, se desfasoara dupa urmatoarele principii:

Principiul planificarii legislative , potrivit caruia activitatea normativa trebuie sa se realizeze dupa programe de legiferare ale Parlamentului, cât si ale Guvernului ca initiator al proiectelor de legi. În acest sens, dupa decembrie 1989 s-au legiferat acte normative deosebit de importante pentru viata social-politica a României si pentru statul de drept, cum ar fi Constitutia, legile organice referitoare la administratie (Guvern, ministere, organe locale), justitie, legile asupra fondului funciar, privatizarii, cetateniei, regiilor autonome, societatilor comerciale etc.
Principiul suprematiei legii , dupa care legea se bucura de forta juridica suprema în ierarhia izvoarelor de drept, ea reglementând cele mai importante relatii ale vietii sociale si fiind adoptata de camerele Parlamentului, alese prin sufragiu universal. Toate actele normative ale celorlalte organe de stat trebuie sa se întemeieze pe lege.
Principiul fundamentarii stiintifice a normarii juridice , care reclama, pe lânga amintita cunoastere aprofundata a realitatii, predictia asupra principalelor efecte ale noului act normativ, însotita de inventarierea legislatiei existente în materie si de sesizarea imperfectiunilor sale. Dupa caz, la acestea se poate adauga cercetarea comparativa a legislatiei din alte state.
Principiul asigurarii echilibrului între stabilitatea si mobilitatea sistemului de drept. Sistemul de drept trebuie sa fie un sistem deschis, care sa realizeze un echilibru dinamic între tendintele, deopotriva îndreptatite si corelate complementar, de conservare si schimbare. Valorile permanente ale dreptului nu trebuie sa fie sacrificate printr-o legislatie precipitata, care absolutizeaza negatia, discontinuitatea, dupa cum deschiderea la novatia normativa, ea însasi revendicata cerintelor
vietii, nu trebuie sa fie blocata de conservatorismul juridic (si politic) anchilozant.
Principiul unitatii reglementarilor juridice cere ca fiecare nou act normativ sa se integreze organic în cadrul celor deja existente în ramura de drept respectiva si în ansamblul sistemului de drept; unitatea, coerenta interioara a sistemului de drept nu trebuie afectata prin modificarile si abrogarile, ele însele necesare, de norme. Respectarea acestui principiu asigura eliminarea lacunelor legislative, a normelor cazute în desuetudine, a paralelismelor, suprapunerilor si
contradictiilor dintre diferitele reglementari.

Tehnica juridica

Tehnica juridica trimite la anumite reguli, procedee, metode folosite în realizarea operatiunilor juridice, adica a activitatii de elaborare, sistematizare si aplicare a dreptului.

Tehnica juridica nu se confunda cu stiinta juridica, cu care însa se afla în corelatie. Francois Geny (în lucrarea "Science et tehnique juridique") subliniaza deosebirea dintre stiinta si tehnica juridica pe baza conceptelor de "dat" si "construit". Primul ar desemna realitatea existenta, pe care stiinta o cerceteaza; sarcina stiintei juridice este sa dezvaluie continutul fenomenelor juridice, legile obiective care le guverneaza. Tehnica juridica este rezultatul vointei oamenilor, creatie artificiala, care urmareste sa transpuna "datul" în forma juridica, deci sa-l construiasca, alcatuind norme juridice.

Distinctia facuta de autorul francez între stiinta si tehnica juridica este legitima, nu însa si îngrosarea ei; în fond, însasi tehnica juridica foloseste metode stiintifice si porneste de la rezultatele stiintei în elaborarea si realizarea dreptului. Cu atât mai putin acceptabila este tendinta care contrapune absolutizant dreptul (considerat "pur") realitatilor sociale, reducându-l la aspectele exclusiv tehnice, de formulare si interpretare a actelor juridice.

Pe de alta parte, este tot atât de lipsita de temei si tendinta apartinând celeilalte extreme si care unifica nenuantat tehnica juridica cu stiinta dreptului, ignorând procedeele de conceptualizare, stilul si limbajul specific în reglementare, structura actelor normative, implicit sistematizarea sub forma codificarii, tehnica interpretarii si aplicarii dreptului.

Tehnica juridica s-a ivit odata cu dreptul, îndeosebi odata cu dreptul scris. Romanii, de pilda, invocau o seama de formule solemne în elaborarea si aplicarea dreptului, fara receptatea carora nu se puteau crea raporturi juridice si nu putea fi sanctionata nesocotirea normei de drept. Dar studiile privind tehnica juridica s-au conturat mult mai târziu. În secolul al XVIII-lea si mai ales în urmatorul se elaboreaza lucrari referitoare la tehnica juridica. Progresul în aceasta privinta este marcat astazi de faptul ca o serie de procedee de elaborare si aplicare a dreptului au devenit ele însele obiect al reglementarii juridice, fiind inserate în constitutii, legi sau alte acte normative.

Tehnica elaborarii dreptului (tehnica legislativa)

Tehnica elaborarii dreptului reprezinta acea latura a tehnicii juridice care priveste modalitatile, procedeele uzitate în întocmirea actului normativ. Ea vizeaza, riguros, elaborarea de catre legiuitor a solutiilor normative, care trebuie sa reprezinte sinteza experientelor acumulate de participantii la viata sociala, experiente restructurate însa din perspectiva tablei de valori acceptata de legiuitor.

Legiferarea implica doua momente: primul reclama constatarea existentei situatiilor sociale ce necesita reglementarea juridica, al doilea consta în configurarea idealului juridic ce urmeaza sa modeleze situatiile în cauza, pe baza constiintei juridice a societatii. Legiferarea este crearea deliberata a normelor de drept si, prin aceasta, a ordinei juridice pozitive. Numai actiunea constienta a legiuitorului confera normei juridice forma tehnica satisfacatoare. "Dreptul nu poate ramâne în <<stare fluida», el trebuie sa se materializeze în formule, care sunt opera tehnicienilor" .

Partile constitutive ale actului normativ

Elaborarea actului normativ respecta o anume alcatuire. Tehnica legislativa a stabilit partile lui constitutive care, luate împreuna, asigura forma actului normativ. Înainte de a le enunta, mentionam ca proiectele de acte normative trebuie însotite, potrivit art.28 din Legea 24/2000, de urmatoarele instrumente de prezentare si motivare:

expuneri de motive (în cazul proiectelor de legi si al propunerilor legislative);
note de fundamentare (în cazul ordonantelor si al hotarârilor Guvernului; acele ordonante care, potrivit legii de abilitare, se supun aprobarii Parlamentului, precum si ordonantele de urgenta se transmit organului legiuitor însotite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora);
referate de aprobare (pentru celelalte acte normative).

Potrivit art.29, alin.(1) din legea amintita, motivarea actelor normative se refera, în esenta, la:

cerintele care impun noua reglementare, pentru a se depasi insuficientele reglementarilor în vigoare, neconcordantele legislative ori eventualul vid legislativ;
principiile si scopul reglementarii propuse cu reliefarea elementelor noi;
efectele preconizate;
implicatiile noii reglementari asupra legislatiei în vigoare;
consecintele ratificarii sau aprobarii unor tratate sau acorduri internationale asupra legislatiei interne, precum si masurile de adoptare ce se impun;
fazele care au fost parcurse în pregatirea proiectului si rezultatele care au fost obtinute în baza studiilor, a evaluarilor statistice, a consultarii specialistilor si a efortului de armonizare legislativa;
împrejurarile obiective si stringente - în cazul ordonantelor de urgenta - care au determinat folosirea acestei proceduri de legiferare.

Documentele de motivare a proiectelor de acte normative trebuie sa invoce avizul Consiliului Legislativ.

Expunerile de motive asupra proiectelor de legi si notele de fundamentare la ordonantele si hotarârile Guvernului însotesc, la publicare, actul normativ.

Asa cum stipuleaza art.37 din Legea 24/2000, actul normativ are urmatoarele parti constitutive: titlul, formula introductiva si, daca e necesar, preambulul, partea dispozitiva, formula de atestare a autenticitatii actului.

Titlul actului normativ exprima denumirea generica a actului (care este în functie de categoria sa juridica si de autoritatea emitenta) si obiectul reglementarii (exprimat sintetic). Denumirea proiectului unui act normativ nu poate fi la fel cu aceea a unui act normativ în vigoare. Titlul actului prin care se modifica ori se completeaza un alt act normativ va exprima operatiunea de modificare sau de completare a actului normativ avut în vedere. Dupa adoptarea actului normativ, titlul se întregeste cu un numar de ordine si cu anul adoptarii.

Formula introductiva indica autoritatea emitenta si decizia privitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv. Formula introductiva pentru legi se exprima prin enuntul: "Parlamentul României adopta prezenta lege". În ce priveste actele Guvernului, formula introductiva este urmatoarea: "În temeiul art.107 din Constitutie, Guvernul României adopta prezenta ordonanta" sau "hotarâre" . Pentru ordonante se invoca si legea de abilitare, iar pentru ordonantele de urgenta se face trimitere la art.114 alin.(4) din Constitutie. Hotarârile date în scopul aplicarii exprese a unor legi trebuie sa prevada si temeiul din legea respectiva.

Celelalte categorii de acte normative vor cuprinde în formula introductiva autoritatea emitenta si denumirea generica a actului.

Preambulul face sinteza scopului reglementarii. El preceda formula introductiva si nu poate cuprinde, asadar, nici directive, nici reguli de interpretare. Autoritatea legiuitoare decide asupra necesitatii preambulului la legi. Pentru actele normative date în temeiul unei legi ori al unui act normativ al Guvernului, în preambul se vor preciza dispozitiile legale în temeiul si în executarea carora a fost emis actul. Preambulul actelor normative ale administratiei publice centrale de specialitate sau ale administratiei publice locale cuprinde si avizele obligatorii potrivit legii.

Partea dispozitiva a unui act normativ consta în continutul ca atare al reglementarii juridice, continut reprezentând ansamblul normelor de drept ce reglementeaza acele raporturi sociale care constituie obiectul actului în cauza.

Continutul proiectului de act normativ se sistematizeaza dupa cum urmeaza:

dispozitii generale sau principii generale;
dispozitii referitoare la fondul reglementarii;
dispozitii tranzitorii;
dispozitii finale.

Daca un act normativ are un continut restrâns, textul acestuia nu marcheaza neaparat de-sine-statator elementele amintite, dar este tinut sa reflecte ordinea lor imanenta.

Dispozitiile generale sunt acelea care circumscriu obiectul si principiile întregii reglementari. Aflându-si locul în primul capitol, ele pot fi invocate în restul actului normativ numai daca se dovedesc inevitabile în clarificarea unor dispozitii cu care, în consecinta, formeaza un tot unitar.

Dispozitiile de fond reprezinta normarea propriu-zisa a relatiilor sociale care fac obiectul nemijlocit al actului normativ. Ordinea logica a desfasurarii activitatii reglementate este aceea care determina succesiunea si gruprarea dispozitiilor de fond. Astfel, se asigura exigenta ca prevederile de drept material sa preceada normele procedurale; în situatia instituirii sanctiunilor, normele respective trebuie sa preceada dispozitiile tranzitorii si finale.

Dispozitiile tranzitorii prevad masurile necesare pentru derularea aporturilor juridice create în baza vechii reglementari, reglementare ce va face loc noului act normativ. Rolul dispozitiilor tranzitorii este sa faca posibila, pe un segment temporal determinat, corelarea celor doua reglementari, fara de care aplicarea noului act normativ nu s-ar realiza firesc, neputându-se ocoli retroactivitatea sa ori conflictul între norme succesive.

Dispozitiile finale exprima masurile care asigura aplicarea actului normativ, data intrarii în vigoare a acestuia, în caz ca este ulterioara publicarii, precum si implicatiile asupra altor acte normative (abrogari, modificari, completari). Actul normativ cu caracter temporar are stabilita si perioada de aplicare sau data încetarii aplicarii sale.

Conform art.53, al.(1) din legea 24/2000, la redactarea textului unui proiect de act normativ se pot folosi, ca parti componente ale acestuia, anexe. Ele cuprind - cu rol de prevederi! - cifre, desene, tabele, planuri s.a. Mai pot constitui anexe la un act normativ reglementarile ce trebuie aprobate de autoritatea publica competenta, cum ar fi: regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic. Anexele reprezinta, asadar, o dimensiune intrinseca actului normativ, având acceasi forta juridica cu celelalte norme ale sale.

Formula de atestare a autenticitatii actului normativ, privita ca parte constitutiva a acestuia, exprima asigurarea semnarii lui de catre reprezentantul legal al emitentului; actul se dateaza si se numeroteaza. Data legii este aceea la care ea primeste un numar, dupa promulgare. Actele normative ale Guvernului au drept data aceea a sedintei de guvern în care acestea au fost aprobate. Data celorlalte acte normative este data la care au fost semnate. Formula de atestare a legalitatii adoptarii legii, folosita de Camere în ordinea adoptarii, este: "Aceasta lege a fost adoptata de... în sedinta din cu respectarea prevederilor art.74 alin.(1)" sau, dupa caz, "art.74 alin.(2) din Constitutia României". Semnatura presedintelui Camerei respective urmeaza imediat acestei formule.

Articolul, element structural de baza al partii dispozitive

Ca element structural de baza al partii dispozitive, articolul exprima, în principiu, o singura dispozitie normativa privitoare la o situatie determinata.

În economia textului normativ, articolele se pot grupa pe capitole, care, la rându-le, se pot împarti în sectiuni, iar acestea, în functie de situatie, în paragrafe. Pentru coduri si alte legi cu text dezvoltat, capitolele se grupeaza, în sens ascendent, în titluri si, daca e necesar, în parti, care, apoi, se pot corela în carti. În toate situatiile prevazute, ceea ce comanda gruparea articolelor la diferite niveluri este legatura organica dintre reglementarile pe care le exprima.

La numerotarea capitolelor, titlurilor, partilor si cartilor se folosesc cifre romane, în succesiunea avuta în structura în care se integreaza. Cifrele arabe se folosesc la numerotarea sectiunilor si paragrafelor. Denumirea titlurilor, capitolelor si sectiunilor se face prin exprimarea sintetica a continutului lor normativ.

În textul legii, articolul se exprima prin abrevierea "art.". Articolele se numeroteaza în continuare, în ordinea din text, de la începutul pâna la finalul actului normativ, cu cifre arabe. Când un act normativ se reduce la un singur articol, acesta se defineste prin expresia "Articol unic" . Actele normative destinate modificarii sau completarii altor acte normative asigura o numerotare a articolelor cu cifre romane, numerotarea cu cifre arabe ramânând valabila pentru textele modificate sau completate.

Pentru codurile si legile de mare întindere, articolele sunt însotite de denumiri marginale care exprima sintetic obiectul lor, fara însa ca ele sa aiba semnificatie proprie în contextul reglementarii.

Legea 24/2000 prevede, conform art.44 alin.(1), ca, în cazul în care din dispozitia normativa primara a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logica a ideilor si o coerenta a reglementarii.

Privit ca subdiviziune a articolului, alineatul cuprinde, de regula, o singura propozitie sau fraza care da expresie normativa unei ipoteze juridice specifice ansamblului articolului. Atunci când dispozitia nu poate fi exprimata printr-o singura propozitie sau fraza, se formuleaza, complementar, altele, separate prin punct si virgula.

Termenii sau expresiile care, în cuprinsul actului normativ, au o alta semnificatie semantica decât aceea din limbajul obisnuit se definesc în cadrul unui alineat subsecvent. Daca frecventa definitiilor necesare este mai mare, actul normativ va include un grupaj de definitii ori o anexa cu un index de termeni.

În cazul actelor normative cu un text mai larg, daca un articol are doua sau mai multe alineate, ele se numeroteaza la începutul fiecaruia cu cifre arabe incluse în paranteze. Totusi, exigenta claritatii, conciziei si a caracterului unitar al textului unui articol presupune, pe cât este posibil, ca acesta sa nu cuprinda prea multe alineate.

Când textul articolului ori alineatului include enumerari enuntate distinct, acestea se vor identifica prin folosirea literelor alfabetului românesc si prin liniute ori alte semne grafice. Daca ipoteza notata cu o litera cere inevitabil o explicitare separata, se va formula un alineat de-sine-statator, ce va succede ultimei enumerari.

Tehnica modificarii si completarii actelor normative

Regula care functioneaza în legatura cu modificarea actelor normative este aceea ca un act nu poate fi modificat decât printr-un alt act normativ de aceeasi categorie, având aceeasi forta juridica. O hotarâre a guvernului se modifica numai printr-o alta hotarâre a guvernului si o lege doar printr-o alta lege.Se întelege, de asemenea, ca un act juridic cu forta inferioara nu poate modifica un altul superior, iar actul juridic cu forta superioara nu este chemat sa modifice acte inferioare lui, decât, cel mult, cu titlu de exceptie. Daca se modifica o lege, organele care emit acte subordonate legii sunt obligate sa reconsidere actele proprii, abrogându-le sau modificându-le corespunzator.

Când modificarea se realizeaza print-un act normativ având expres acest scop, trebuie sa se precizeze în însusi titlul actului denumirea, numarul si anul publicarii actului ce se modifica.

Sunt împrejurari, mai rare, când un act normativ nou, reglementând o materie distincta, modifica doar în subsidiar una sau unele prevederi din unul sau mai multe acte normative anterioare. Modificarea actioneaza numai atunci când actul supus acestei operatii îsi conserva în continuare individualitatea. Daca abrogarile sau modificarile unui act normativ schimba fondul ca atare al reglementarii, astfel încât din vechiul act mai supravietuiesc doar câteva articole disparate, în aceste conditii se impune înlocuirea completa a acestui act normativ cu unul nou.

Stilul si limbajul actelor normative

Claritatea si accesibilitatea, care tin de stilul si limbajul actelor normative, constituie o cerinta fundamentala a tehnicii legislative. Pentru asigurarea accesibilitatii normelor de drept, astfel încât ele sa poata fi cunoscute si însusite de catre toti cetatenii, actele normative sunt redactate în forma prescriptiva, stabilind anumite drepturi si obligatii într-o formulare precisa, clara, concisa, care evita echivocurile. Textele actelor normative folosesc limbajul obisnuit, cu întelesul pe care cuvintele îl au în mod curent. Pentru obtinerea preciziei termenilor folositi, în cazul în care apar mai multe întelesuri pentru acelasi termen sau concept, se recomanda explicitarea în text a sensului avut în vedere.

Daca în actele normative este inevitabila folosirea unor notiuni si concepte ale stiintelor juridice, tehnia legislativa trece de la expunerea descriptiva a reglementarilor la una care foloseste concepte cu un anumit sens general, acceptat în stiinta dreptului si în limbajul juridic. Au dobândit un sens general-acceptat concepte precum acelea de buna-credinta, infractiune, pedeapsa, contraventie, majorat, constiinta juridica s.a. Legislatia trebuie sa fie permanent preocupata de precizarea si definirea conceptelor cu care opereaza. Tehnica legislativa foloseste în mod necesar notiuni generale, întrucât ele sunt în masura sa reflecte sintetic un numar mare de situatii concrete, permitând interpretarea justa si aplicarea corecta a regulilor de conduita.

Reglementarea juridica se foloseste si de modalitatea tehnica a prezumtiilor juridice. Prezumtia este presupunerea ca ceva exista cu adevarat, fara sa mai fie nevoie de a-i proba existenta. În acest sens opereaza, de pilda, prezumtia cunoasterii legii ori aceea dupa care un copil nascut în timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei sale, prezumtia de nevinovatie s.a. Cum însa situatia prezumata poate fi în sine adevarata sau nu, proba veracitatii este chemata sa o faca, în situatia când legiuitorul accepta, persoana care contesta prezumtia.Se stie, astfel, ca nu acuzatul trebuie sa probeze ca este nevinovat, ci organul de ancheta are obligatia sa argumenteze vinovatia acestuia. Prezumtiile se diferentiaza în prezumtii relative (jus tantum) si absolute (irefragabile -juris et de jure).

Daca primele pot fi infirmate prin administrarea probei contrare de catre acela care neaga validitatea situatiei prezumate, cele din urma nu pot fi atacate prin nici un fel de proba. (De exemplu, pentru o cauza în care au fost folosite toate caile de atac admise de lege, prezumându-se în consecinta solutia justa, opereaza cu necesitate prezumtia asupra autoritatii lucrului judecat.)

Tehnica legislativa uziteaza si procedeul fictiunilor juridice, menit sa asigure autonomia relativa a dreptului, sa accentueze flexibilitatea si forta sa creativa¹¹. Prin acest procedeu, un fapt se considera ca exista sau ca este stabilit, desi el nu exista sau nu a fost stabilit. Apreciem ca fiind exact, ceva despre care avem totusi o idee insuficienta sau imperfecta.

De pilda, pentru a reglementa statutul juridic al mobilelor care sunt fixate pe imobile, ne folosim de fictiunea juridica conform careia aceste mobile sunt si ele imobile si urmeaza soarta acestora din urma. Sau: copilul conceput se considera ca exista, cu toate ca înca nu s-a nascut, fiind astfel capabil sa obtina anumite drepturi daca se va naste viu (înca în dreptul roman fiinta acest principiu, denumit "infam conceptus" ).

Procedeul fictiunilor si acela al prezumtiilor se folosesc cu spirit de prudenta si doar atunci când nu pot fi ocolite.

Tehnica juridica face posibila, prin amintitele procedee tehnice de elaborare a dreptului, realizarea unui edificiu juridic coerent, asigurând unitatea si armonia interna a normelor juridice, dar si mobilitatea, perfectionarea lor neîncetata.

Tehnica sistematizarii actelor normative

Sistemul dreptului, sistemul si sistematizarea actelor normative

Atât elaborarea, cât si realizarea dreptului reclama o operatiune juridica foarte importanta: sistematizarea actelor normative. Ea este în relatie strânsa cu alte activitati juridice, cu notiuni si categorii juridice.

Asa cum se va preciza în tema urmatoare, sistemul dreptului reprezinta ansamblul unor parti interdependente: norma juridica, institutia juridica, ramura de drept. El este obiectiv determinat de relatiile sociale reglementate.

Sistemul actelor normative are alt unghi de vedere asupra fenomenului juridic: elaborarea dreptului. Aceasta consta în adoptarea de acte normative care, luate în totalitatea lor, reprezinta un sistem, o unitate de acte a caror diversitate rezulta din locul ce-l ocupa în ierarhia sistemului. Daca în sistemul dreptului unitatea de baza este norma, în sistemul actelor normative unitatea de baza este actul normativ în formele lui variate: lege, decret, hotarâre, instructiune etc.

Organizarea si structurarea actelor normative se desfasoara pe verticala (dupa nivelul ierarhic al organelor care le emit, adica dupa forta juridica a actelor normative: legi, decrete, hotarâri guvernamentale, ordine, decizii etc.) si pe orizontala (unde aceeasi categorie de acte normative se diferentiaza dupa criterii diferite. Astfel, legile sunt legi generale si speciale, legi materiale si legi procedurale etc.).

În sistemul actelor normative, locul principal revine subsistemului legislatiei, format din ansamblul legilor care realizeaza reglementarea primara a relatiilor sociale.

Sistematizarea actelor normative priveste o anumita asezare a actelor normative în vigoare, folosind criterii obiective si subiective, între care prevaleaza criteriul sistemului de drept si criteriul sistemului legislatiei. Rezultatul sistematizarii actelor normative se concretizeaza în elaborarea colectiilor, culegerilor de acte normative sau a codurilor.

Sistematizarea actelor normative decurge din necesitatea perfectionarii dreptului, în primul rând a legilor. Prin prelucrarea sistematica a actelor normative si gruparea lor dupa anumite criterii se asigura sesizarea si înlaturarea oportuna a unor inadvertente si contradictii dintre acte, identificarea si eliminarea lacunelor în drept, stabilirea celor mai eficace metode de reglementare a relatiilor sociale în functie de specificul fiecarei situatii.

Totodata, sistematizarea actelor normative este ceruta si de procesul realizarii dreptului, întrucât faciliteaza cunoasterea dreptului pozitiv, interpretarea corecta a actelor normative si sesizarea interdependentei lor. De aceea, sistematizarea actelor normative este un factor de conditionare a eficacitatii dreptului. Nu în ultimul rând, ea favorizeaza popularizarea legislatiei, accesibilitatea actelor normative pentru toti cetatenii.

Formele principale de sistematizare a actelor normative

Încorporarea, cea mai simpla si cea mai veche forma de sistematizare a actelor normative, consta în gruparea principalelor acte - legi, decrete, hotarâri - în diferite colectii ori culegeri, în functie de diverse criterii: cronologic (dupa succesiunea temporala a aparitiei), alfabetic (pornind de la denumirea materiei reglementate), dupa ramura de drept sau institutia juridica reglementata.

Încorporarea opereaza prin utilizarea materialului normativ asa cum este el alcatuit, fara sa provoace modificari de continut, ci doar corective sub aspect gramatical, tipografic, terminologic. Ea include totusi modificarile produse în timp în domeniul legislatiei, în raport cu actul initial adoptat.

Încorporarea actelor normative a fost folosita în evolutia tipurilor istorice de drept, dar mai frecvent în etapele de început ale dreptului, când ea lua forma unui conglomerat de norme scrise si de cutume. Amintim de sistematizarea decretelor imperiale din timpul domniei împaratului roman Justinian (527-565 d.Chr.): '"Corpusjuris civilis" .

Când este înfaptuita de un organ de stat (precum Ministerul Justitiei), care întocmeste culegeri de acte normative, intitulate ca atare sau repertoriu legislativ, index legislativ, legislatie uzuala, atunci încorporarea are un caracter oficial. Când este realizata de diferite organisme si organizatii nestatale sau de edituri, institutii de cercetare, învatamânt etc., încorporarea are un caracter neoficial.

Codificarea, ca forma superioara si de data mai recenta de sistematizare a legislatiei, se deosebeste de încorporare atât prin obiectul ei, prin subiectele ce o realizeaza, cât si prin forta sa juridica. Codificarea se realizeaza prin cuprinderea unitara a tuturor sau aproape a tuturor actelor normative ce alcatuiesc o ramura de drept, prin prelucrarea lor si constituirea unui singur act normativ, nou, denumit cod, având valoarea unei legi.

Fiind o forma a sistematizarii legislatiei, codificarea este asadar si o parte componenta a activitatii de elaborare a dreptului, a legiferarii. Încât, elaborarea actului de codificare, adoptarea codului intra în competenta exclusiva a organului legislativ. Cu toate ca are forta juridica a unei legi, codul nu reprezinta o lege obisnuita; el constituie un act legislativ unic, cu o structura specifica, caracterizata prin asezarea normelor într-o riguroasa înlantuire logica, în masura sa asigure unitatea organica a unei ramuri de drept.

Tehnica juridica de sistematizare cu care opereaza codificarea este mai complexa comparativ cu aceea a încorporarii, presupunând parcurgerea unor etape succesive.

Într-o prima etapa se stabileste volumul materialului legislativ supus codificarii si se selectioneaza. Codificarea urmeaza criteriul ramurii de drept, dar poate fi facuta si dupa criteriul institutiei juridice, daca aceasta are o importanta deosebita. Dintre actele normative ale unei ramuri se vor retine, în vederea pregatirii proiectului de cod, acelea care nu au fost abrogate expres sau implicit ori nu au cazut în desuetudine. Selectionarea actelor normative va urmari înlaturarea paralelismelor si contradictiilor de reglementare.

Într-o alta etapa are loc prelucrarea materialului normativ si repartizarea lui, dupa structura codului, în parti (sau carti), pe sectiuni, capitole, titluri, paragrafe. Proiectul codului parcurge apoi fazele cunoscute ale procedurii de legiferare.

Evidenta actelor normative

Sub impulsul vietii sociale, legislatia cunoaste o evolutie continua, care nu poate evita, în timp, o augmentare a volumului de acte normative emise de cele mai diferite organe. Fapt care impune evidenta lor riguroasa.

Decretul nr.16/1976, referitor la "Metodologia generala de tehnica legislativa privind pregatirea si sistematizarea principalelor proiecte de acte normative", a urmarit sa stopeze proliferarea normativa nejustificata la nivelul actelor guvernamentale si ministeriale. S-a instituit regula dupa care adoptarea acestor acte se poate face numai pe baza împuternicirii legale superioare si exprese, iar în afara acesteia doar în mod cu totul exceptional, atunci când din actul de nivel superior rezulta cu necesitate ca punerea sa în aplicare reclama o reglementare subordonata aplicativa.

Sub coordonarea fostului Consiliu Legislativ, începând din 1973 s-a procedat la inventarierea tuturor actelor normative existente în acel moment, acte ale autoritatii de stat, unele fiiind abrogate, iar altele, ajunse la termen, fiind scoase din evidenta. Masura a fost urmata de publicarea, în 1975, a "Evidentei actelor normative în vigoare" ; ministerelor, celorlalte autoritati centrale si locale li s-a cerut sa elaboreze evidente ale actelor normative proprii.

În scopul asigurarii coerentei în activitatea normativa, se impune stringent pentru etapa actuala -caracterizata prin mari prefaceri legislative si prin coexistenta a numeroase reglementari apartinând unor procese istorice diferite - o sustinuta sistematizare si o evidenta legislativa mai riguroasa ca oricând.

Rezumat

Activitatea normativa nu este spontana si întâmplatoare. Ea se realizeaza cu ajutorul tehnicii juridice, prin care idealurile si valorile sociale se insera în ordinea de drept. Tehnica juridica reprezinta totalitatea artificiilor, a procedeelor prin care cerintele sociale îsi primesc consacrarea juridica sub forma normei de drept.

Activitatea normativa se conformeaza principiilor planificarii legislative, al suprematiei legii, al fundamentarii stiintifice a normarii juridice, al asigurarii echilibrului între stabilitatea si mobilitatea sistemului de drept si al unitatii reglementarilor juridice.

Desi ivita odata cu dreptul, tehnica juridica a devenit obiect de preocupare stiintifica începând abia cu sfârsitul secolului al XVIII-lea.

O latura a tehnicii juridice este tehnica legislativa, care priveste procedeele uzitate în întocmirea actului normativ. Ea asigura coerenta structurala a actului normativ, care cuprinde o seama de elemente constitutive (titlu, formula introductiva, preambul, parte dispozitiva etc.), corelate organic. Articolul reprezinta, în economia textului normativ, elementul structural de baza al partii dispozitive.

Dinamica legislatiei, ea însasi expresie a dinamicii vietii, impune modificarea si completarea actelor normative, ceea ce reprezinta o alta latura a tehnicii juridice, realizata dupa proceduri consacrate.

Elaborarea dreptului nu poate face abstractie de exigentele privind stilul si limbajul actelor normative, a caror respectare asigura claritatea si accesibilitatea textului de lege. De la sensul comun al termenilor folositi la sensul tehnic al unor astfel de termeni, legiuitorul are grija sa treaca cu precizarile de rigoare facute în textul normativ. El se foloseste si de modalitatea tehnica a prezumtiilor si fictiunilor juridice, menite a facilita unitatea si armonia interna a normelor juridice, a textului normativ.

Corelarea normelor opereaza nu numai la nivelul unui act normativ, ci si în planul de ansamblu al sistemului de drept, prin operatiunea de sistematizare a actelor normative (încorporarea si codificarea). Aceasta activitate se conjuga cu aceea, complementara, a evidentei actelor normative, asigurata de Consiliul Legislativ.

Întrebari pentru autoevaluare si control

În ce consta tehnica juridica si care este necesitatea ei?

Ce relatie puteti stabili între tehnica juridica si stiinta dreptului?
Identificati modalitatile tehnicii juridice si justificati-le existenta.
Ce exigente urmeaza tehnica modificarii si completarii actelor normative?
Care este rolul prezumtiilor si fictiunilor în configurarea limbajului juridic?
Comparati încorporarea cu codificarea si stabiliti atuurile celei din urma în ce priveste creatia în drept.
Care este finalitatea evidentei actelor normative?