Geneza si esenta dreptului

Aparitia dreptului, cerinta sociala obiectiva

Procesul hominizarii, cu alte cuvinte dezvoltarea fiinţei umane de la primate si homo errectus la homo sapiens, creator de cultura, s-a desfasurat într-un interval de circa patru milioane de ani, durata care, evaluata din perspectiva cosmica, nu e mare, dar care, la scara istoriei, impresioneaza. Ultima parte a acestui proces, în care se cristalizeaza determinatiile culturale, cuprinde doar 8 - 10 mii de ani.

Antropogeneza (formarea omului) si sociogeneza (aparitia societatii) sunt procese evolutive cu caracter corelativ. Descoperirile arheologice probeaza ca homo errectus îsi ducea existenta în asezari cuprinzând mai multe familii în cadrul unor relatii intercomunitare dezvoltate. Viata în hoarda a reprezentat o necesitate pentru omul arhaic; individul izolat de grup nu putea supravietui.

Procurarea în comun a hranei se asigura prin diviziunea muncii: barbatii se ocupau cu vânatoarea, iar femeile culegeau fructe si plante, îngrijeau copiii. Hominizii, prin viata de grup, dominata tot mai mult de alte criterii decât cele strict biologice - în primul rând de procurarea mijloacelor de subzistenta prin folosirea spontana a unor obiecte ca unelte, apoi de producerea lor propriu-zisa, în contextul evolutiei limbajului articulat - îsi dezvolta simtul social când regulile de conduita nu devenisera înca dominante. Dar ordinea sociala rezultata din sistemul activitatilor omenesti da nastere treptat regulilor normative.

În ceea ce priveste relatiile de rudenie, hominizii începeau sa intuiasca situatiile de "fiu" , "frate", "sora" în corespondenta cu mama, interzicând incestul. Barbatul, în ipostaza de "tata", nu facea înca parte din vreo legatura "familiala" ; însasi notiunea de familie nu se conturase. Este însa indubitabil ca, mult mai înainte ca omul sa se fi împlinit cultural, s-a format un sistem sigur, desi primitiv, de orientare a relatiilor dintre indivizi, cuprinzând "tabu "-urile sau normele tribale de interdictie, a caror dimensiune mistica le sporea autoritatea.

Desi se refereau la indivizi si la un mod anume de comportament, "tabu"-urile nu erau propriu-zis norme sociale si, cu atât mai putin, norme juridice. Ele nu se întemeiau în constiinta individuala ca produs al unei gândiri normative maturizate. Întrucât primitivul nu dorea o lume mai buna, ci pastrarea lumii acesteia, în care el sa subziste,"tabu"-urile exprimau ceea ce nu se poate face împotriva naturii si fenomenelor ei, nu ceea ce este cuvenit sa se faca din punct de vedere moral sau al intereselor individuale.

Mult mai târziu are loc acea mutatie sociala prin care unele comunitati umane reusesc sa-si configureze modele de ordine în relatiile sociale, modele care de data aceasta nu se mai axeaza pe forma interdictiilor mistice, ci pe aceea, constienta, a ideii de obligatie juridica. În amintita perioada a celor 8-10 mii de ani se produc evenimente semnificative pentru stiinta dreptului.

Acum se înfaptuieste prima transformare semnificativa în conditia umana. Scade autoritatea normelor interdictive, care asigurau coeziunea indivizilor în cadrul comunitatii gentilice; se afirma personalitatea individului; forta aglutinanta a legaturii de sânge slabeste vizibil. Ivirea mestesugurilor si largirea productiei peste pragul asigurarii conditiilor minime de viata marcheaza ceea ce putem numi "prima revolutie industriala ", cu consecinte hotarâtoare pentru saltul de la arhaism la cultura, implicit pentru geneza dreptului.

O data cu diferentierea economica tot mai accentuata între oameni si cu cresterea treptata a numarului de sclavi, care deveneau baza productiei economice, structurile orânduirii gentilice devin o frâna în calea evolutiei. Adunarile gentilice nu mai aveau loc, iar sfaturile obstesti jucau doar un rol consultativ; în schimb, conducatorul militar, ajuns "rege" al tribului sau uniunii de triburi, dispune de o putere în crestere.

În locul de acum depasitei democratii militare, se impunea o noua organizare a puterii, anume aceea a statului, în masura sa apere si sa promoveze o ordine sociala bazata pe vointa si puterea personalizata. Desigur,statul, ca expresie nemijlocita a puterii publice, avea sa împlineasca si o functie sociala neceasara, asigurând conducerea si organizarea societatii.

Exercitarea acestor functii nu se putea realiza decât printr-un ansamblu de reguli a caror aplicare era garantata de forta de constrângere a statului. Acest ansamblu de reguli reprezinta dreptul, corelat genetic-evolutiv cu statul.

Dreptul s-a format, în primul rând, prin prelucrarea si investirea cu un scop nou a unor vechi reguli gentilice de conduita. Aceste reguli nescrise aveau sa alcatuiasca dreptul obisnuielnic sau cutumiar, a carui respectare miza pe aplicarea unor sanctiuni etatice.

Geneza dreptului se leaga, în al doilea rând,de crearea nemijlocita a unor norme noi, reprezentând dreptul scris, fapt ce a rezultat din instituirea directa a normelor de conduita prin acte normative: edicte, legi etc.

Acestea consacrau norme având ca obiect vânzarea-cumpararea, împrumutul, modul de organizare a statului s.a., fiind consfintite în istoria dreptului si a culturii ca veritabile momente legislative, precum:

• Codul lui Hammurabi în Mesopotamia (Babilon)
• Codul lui Manu în India
• Legile lui Moise (Decalogul) la evrei
• Legile lui Solon la greci ori Legea celor XII Table la romani.

Desi norme ale dreptului cutumiar mai persistau în unele legiuiri scrise, acestea vor cuprinde treptat norme absolut noi, detasându-se de vestigiile cutumiare si venind chiar în contradictie cu obiceiul juridic, care va mai fi preluat numai atunci când va fi rezonant cu legea scrisa si recunoscut de aceasta.

A treia modalitate de constituire a dreptului tine de evolutia structurii statului în directia specializarii organelor sale. Ea consta în formarea normelor juridice prin solutiile formulate de judecatori cu ocazia proceselor, în situatia în care, în fata unei stari de fapt inedite, pentru care nu exista un text de lege care sa o reglementeze, solutiile pronuntate deveneau ele însele obligatorii pentru judecatorii care ulterior aveau de rezolvat cazuri asemanatoare. Aceste solutii dobândeau practic forta unei legi.

Procesul formarii dreptului s-a caracterizat prin coexistenta îndelungata, în proportii diferite de la un spatiu istoric la altul, a noilor norme juridice cu obiceiul pamântului. Spre exemplu, legea talionului a supravietuit o vreme si în cadrul societatii antice, dar a fost treptat înlocuita cu rascumpararea printr-o despagubire pecuniara pentru fapta comisa.

Daca la început procedura de judecata si de aplicare a dreptului se mai baza pe elemente de justitie privata (relativ la identificarea, prinderea si aducerea vinovatului la judecata, precum si la sustinerea acuzarii etc.), treptat, organe specializate ale statului preiau aceste activitati în mod exclusiv, dupa o procedura tot mai complexa, formalista, ce dobândeste un caracter din oficiu. Administrarea integrala a justitiei revine acum instantelor judecatoresti ca organe specializate.

În pofida imperfectiunilor privind forma de reglementare si aplicare sau a discrepantei dintre exigenta generalitatii sociale a normelor si continutul lor înca nereprezentativ, aparitia dreptului a constituit un hotarâtor factor de progres în istoria omenirii, un factor activ al modelarii vietii sociale; obiceiurile gentilice nu mai erau rezonante cu directiile ascendente ale relatiilor economice si sociale, a caror reglementare adecvata o putea împlini numai tiparul regulii juridice, chemata sa sanctioneze eficient încalcarea modelului normativ prin apelul la forta constrângatoare a statului.

Evolutia dreptului a avut ca un criteriu imanent sporirea reprezentativitatii sociale a normelor, transformarea lor în exigente normative care sa exprime interesele general-valabile ale societatii si, în ultima instanta, ale omului si umanitatii. Cum însa acest deziderat nu s-a împlinit întru totul nici astazi, când interesele contradictorii continua sa domine viata sociala, înseamna ca aceasta evolutie este, în pofida achizitiilor de pâna acum în cristalizarea valorilor juridice, în plina desfasurare. Gradul de exprimare a intereselor sociale cu adevarat generale este masura dimensiunii autentic umaniste a dreptului, a vocatiei sale democratice. În aceasta privinta, dreptul nu si-a încheiat asadar misia istorica...

Esenta dreptului

Definirea dreptului

Teoria generala a dreptului, abordând fenomenul juridic în ansamblul sau, are menirea sa ofere o definitie a dreptului care sa depaseasca notele particulare ale unor sisteme concret-istorice, pentru a obtine, printr-un efort de abstractizare si generalizare, o definitie stiintifica înglobanta, care sa surprinda elementele comune si universal valabile ale tuturor sistemelor de drept.

Desigur, un astfel de demers nu este lipsit de dificultati. Realitatea social-istorica nu ne ofera un sistem de drept general, asa cum nu ne ofera un model de stat unic, comun tuturor comunitatilor umane în evolutia lor istorica. Fiecare formatiune sociala are determinarile ei specifice, iar în cadrul fiecareia dintre ele persista, inerent si firesc, deosebiri, uneori spectaculoase, de la un spatiu geopolitic la altul, de la un tip de cultura si civilizatie la altul.

Pe baza cazurilor concrete se poate particulariza un anumit sistem de drept, dar constructia teoretica respectiva este în cel mai bun caz un adjuvant, de buna seama necesar, pentru studiul comparat sau de identificare a elementelor susceptibile de a fi integrate într-o definitie generala a dreptului.

Fenomen social complex, dreptul îsi circumscrie trasaturile esentiale în functie de o seama de factori sociali inerenti:

• viata economica, ce confera dreptului o dimensiune de natura economica;
• viata social-politica, ce impune dreptului o dimensiune de esenta politica, prin care da curs intereselor si aspiratiilor din societate;
• vointa generala, ca vointa ridicata la rangul de lege, care asigura esenta normativa a dreptului.

Ca expresie a conditiilor vietii materiale, normele de drept creeaza terenul juridic favorabil afirmarii acelei tendinte evolutive dezirabile din punct de vedere social-general, prevenind pe cât posibil actiunea factorilor frenatori sau sanctionând abaterile produse. Respingând economismul vulgar, în genere reductionismul economic, nu putem însa sa nu admitem, prin forta probanta a vietii, rolul major al relatiilor economice în procesul dezvoltarii sociale, implicit în structurarea continutului normelor juridice elaborate, ca si a raporturilor juridice care se formeaza în contextul vietii materiale.

Trebuie retinut totusi ca reflectarea economicului în drept nu înseamna transferul neprelucrat al problematicii economice pe terenul, specific, al dreptului, ci în mod mijlocit, prin intermediul constiintei umane care opereaza cu motivatii si aspiratii. Esenta economica a dreptului se dezvaluie asadar indirect.

Dreptul are o autonomie (nu absoluta) în relatia cu factorul economic. Aceasta se manifesta în primul rând prin supravietuirea unor norme juridice propriilor lor agenti cauzali de natura economica; unele institutii juridice reusesc sa fie viabile de-a lungul timpului în pofida unor schimbari profunde în baza economica. În al doilea rând, independenta relativa a dreptului în raport cu factorul economic se regaseste în capacitatea acestuia de a prepara legislativ conditiile favorabile ale formarii si dezvoltarii unor procese economice noi. Asa s-a întâmplat în România dupa decembrie 1989, când s-au elaborat actele normative ale trecerii la economia de piata.

Ceea ce explica, sub aspect strict juridic, relativa independenta a dreptului fata de structura economica este caracterul sau formal: dreptul este o forma specifica - normativa - de reglementare a unor relatii sociale cu continut obiectiv; or forma dreptului, ca orice forma în raport cu un continut dat, caruia îi da expresie, poate manifesta o mai accentuata stabilitate sau continuitate fata de continutul sau, care este mai fluent, mai dinamic.

Trebuie însa precizat ca autonomia (relativa) a dreptului conduce la o continuitate ea însasi relativa, întrucât nu reprezinta decât un moment din dialectica, evidentiata de Hegel la vremea sa, a continitatii si discontinuitatii, fara de care nu se poate realiza saltul calitativ în evolutia dreptului, prin care noile institutii juridice se opun celor vechi sub aspectul continutului, dar si al formei.

Ca expresie a intereselor si vointei sociale generale, dreptul nu da curs nici vointelor si intereselor individuale luate în nemijlocirea lor si, de ce nu, în îngustimea lor subiectiva inerenta, nici vointei si intereselor comune, adica însumarii aritmetice a vointelor si a intereselor individuale.

Societatea civila cunoaste interese economice si motivatii diferentiate de la individ la individ, de la un grup la altul. Aceasta stare de lucruri nu se poate nega, iar daca se contesta prezenta ei, atunci numai motive ideologice de factura totalitarista comanda o asemenea atitudine, interesata sa impuna, nivelator, o vointa comuna ("a tuturora"), care nu este numai iluzorie, ci si expresia inferioara si nefunctionala a unei viziuni cantitativiste.

Societatea civila nu opereaza în fapt cuinteresul comun si corolarul sau utopic: vointa comuna, pretins unanima; ea produce, cu determinari adecvate fiecarui moment istoric, o sinteza a interselor si vointelor individuale: interesul general si vointa generala. Interesul general nu se naste nici prin oprimarea intereselor personale ori de grup, nici printr-o dialectica naiva a cantitatii; el nu poate fi suma aritmetica, imposibil de realizat, a intereselor adesea opuse si chiar contradictorii din societate. Intersul general da curs nu tuturor nevoilor individuale si, respectiv, intereselor si motivatiilor ce se formeaza pe aceasta baza, ci trebuintelor sociale generale si fundamentale, care constituie o sinteza practica, nu abstracta si iluzorie, a comunitatii date. Iar vointa care se naste pe aceasta baza reprezinta vointa generala, nu vointa tuturor (care este o însumare mentala si nu o convergenta reala a vointelor particulare).

Vointa generala nu apare în dispretul interesului comun, dar îl realizeaza sintetic si de aceea ea este practic mai operanta si relizabila în câmpul relatiilor interindividuale, atât de bogate si ireductibile prin natura lor.

Norma de drept consacra vointa generala; ea se manifesta astfel ca expresie juridica a concilierii intereselor individuale prin vointa generala; norma juridica este ea însasi o rezultanta, consacrata formal, a nevoilor si intereselor fundamentale ale societatii civile. De aici rezulta ca norma de drept, desi promoveaza interesul general, nu poate exclude, în ordinea relitatii sale specifice, prezenta unor contradictii între interesul individual si interesul general. Consideram ca, dimpotriva, ea implica, în substratul ei, aceasta posibilitate si tocmai de aceea promoveaza interesul general: ca sa combata interesul individual în cazul în care acesta se opune nelegitim aceluia general.

Caracterul social fundamental al dreptului tine asadar de propria sa finalitate si esenta. Aspect care se regaseste si în forma reglementarii juridice. Poate ca în ce priveste forma, nu este întotdeauna vizibila finalitatea sociala a dreptului, promovarea vointei generale. Subiectele care, nemijlocit, adopta sau emit actul normativ, adica parlamentarii si, respectiv, functionarii organelor de stat, par a promova vointa proprie. Dar ei nu actioneaza cu titlu personal; ei sunt reprezentanti ai autoritatilor publice, persoane investite cu atributii mandatate de alegatori.

Afara de aceasta, sunt numeroase modalitatile prin care democratiei reprezentative i se aduc corective de natura semi-directa, prin institutionalizarea mijloacelor de interventie directa a poporului în procesul legiferarii si, izolat, chiar în activitatea administrativa (initiativa populara, veto-ul popular, revocarea mandatului si referendumul). Forma dreptului concentreaza si ea, chiar daca mediat, indirect, interesul si vointa generala din societatea civila.

Însesi normele de drept cu un continut social aparent mai limitat, precum cele cu caracter tehnic (privind calitatea produselor, protectia muncii etc.) sau procedural (norme civile, penale, administrative), desi au o aplicabilitate restrânsa, vehiculeaza totusi un interes general. Ele contribuie la desfasurarea organizata a vietii sociale, la apararea ordinei publice, la aplicarea într-un cadru unitar a legii, fapt ce corespunde vointei generale.

Subiectiv prin aceea ca promoveaza interese care tin prin forma lor de subiectivitatea umana, dreptul este totodata un fenomen social obiectiv prin conditionarea sociala, decurgând din nevoile sociale reale, a acestor interese.

Numai ca expresie normativa a vointei de stat dreptul poate asigura valabilitatea interesului general si îl poate impune întregii societati sub forma unor reguli de conduita cu caracter juridic. De buna seama, normativitatea sociala, care are ca obiect modelarea si desfasurarea relatiilor interumane si a celor mai cuprinzatoare, de ordin macrosocial, nu se reduce la normativitatea juridica. În viata sociala opereaza si normele morale, politice, religioase etc.

Totusi, doar normele juridice, prin amintitul caracter social fundamentat al intereselor pe care le promoveaza, sunt acte normative: demersuri întreprinse de organe cu functie normativa expresa, exercitata dupa proceduri formale riguroase si concretizata în norme a caror aplicare este sustinuta, în caz de nerespectare, prin forta publica. Modul de organizare si functionare a organelor de stat cu functie normativa, precum si limitele competentei lor în elaborarea si aplicarea dreptului sunt strict reglementate, astfel ca, sub aspect formal, se asigura concordanta vointei de stat cu vointa generala si, prin aceasta, rezonanta dreptului cu interesul general.

Pe baza premiselor înfatisate, dreptul se defineste ca ansamblul normelor generale de conduita, instituite sau sanctionate de stat, care exprima vointa sociala generala si au ca scoporientarea comportamentului uman în functie de valorile fundamentale ale unei societati determinate, norme a caror respectare este garantata, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.

Dreptul obiectiv si dreptul subiectiv

Dreptul se insera ca element component în sistemul juridic. Acesta cuprinde, pe lânga normele juridice, constiinta juridica, raporturile juridice si formele institutionale cu caracter juridic.

Toate aceste elemente se coreleaza interactiv. Totusi, normelor juridice le revine rolul de pilon central în sistemul juridic, întrucât teoriile, ideile, sentimentele si atitudinile despre drept, precum si relatiile si faptele juridice îsi fixeaza criteriul si sistemul de referinta în normele juridice. Acestea reprezinta dreptul obiectiv. Mai precis, dreptul obiectiv constituie ansamblul normelor juridice existente în societate, dincolo de forma prin care s-au exprimat ele în cursul istoriei (cutume sau norme scrise). Acea parte a dreptului obiectiv care vizeaza dreptul actual, dreptul în vigoare, reprezinta dreptul pozitiv.

Desi este un produs al constiintei umane, dreptul obiectiv cuprinde ansamblul reglementarilor menite sa organizeze viata si activitatile sociale. Atributul de obiectiv nu are sensul filosofic de "existent în afara constiitei si independent de ea", ci surprinde caracterul impersonal al normelor, faptul ca ele nu se refera la persoane concrete si nu depind, ca produs al organelor de stat cu competenta normativa, de vointa subiectiva a insului.

De asemenea, acest atribut permite sa deosebim regula, care nu cuprinde decât o parte din substanta dreptului, de prerogativele apartinând individului si de care el se poate prevala, în relatiile cu semenii sai si cu colectivitatea din care face parte, în exercitiul activitatii sale.

Aceste prerogative tin de ceea ce se numeste dreptul subiectiv; el exprima un alt aspect al fenomenului juridic: aplicarea regulei de drept persoanelor care primesc astfel denumirea de "subiecte de drept" . Dreptul subiectiv indica "puterile ", "facultatile" individuale pe care persoanele sunt îndreptatite sa le deduca din corpul de reguli ce alcatuiesc dreptul obiectiv. Aceste prerogative personale sunt exercitate sub protectia puterii publice, a statului.

Atributul de subiectiv din sintagma drept subiectiv nu vizeaza acceptiunea filosofica, care trimite la ceva ce apartine, ca regim ontologic specific, constiintei. În sens juridic, atributul în cauza subliniaza diferenta specifica a acestei ipostaze a dreptului, dreptul subiectiv, care vizeaza persoana, prerogativele recunoscute de lege unui subiect sau titular care le exercita. Dreptul subiectiv înseamna facultatea atribuita unui subiect de a voi si a pretinde, careia îi corespunde o obligatie din partea altuia.

Dreptul subiectiv consacra juridiceste valorile care configureaza personalitatea umana, a caror respectare dobândeste, astfel, o importanta sociala. Viata, onoarea, demnitatea, numele, domiciliul, proprietatea, învatatura, munca s.a. sunt valori care privesc individul, dar în a caror respectare este interesata, datorita importantei lor în relatiile interindividuale si în viata comunitatii, societatea însasi. Aceste valori, odata sanctionate prin norme de drept adecvate, devin drepturi ale omului si alcatuiesc statutul juridic al persoanei.

Desi opuse ca semnificatie terminologica, dreptul obiectiv si dreptul subiectiv reprezinta doua ipostaze corelate ale fenomenului unic care este dreptul. Dreptul subiectiv nu exista si nici nu poate exista în afara dreptului obiectiv: daca dreptul (obiectiv) ne permite sa facem ceva, atunci dispunem de dreptul (subiectiv) de a-l face. Rezulta ca dreptul obiectiv (pozitiv) constituie fundamentul dreptului subiectiv; numai recunoasterea si ocrotirea, printr-o norma de drept, a unei valori privind persoana îi confera valorii în cauza calitatea de a deveni un drept subiectiv. La rândul sau, dreptul obiectiv îsi afla sensul si finalitatea sociala în masura în care normele juridice prind viata în procesul nemijlocit al exercitarii dreptului omului ca manifestare concreta a dreptului subiectiv.

Analiza corelatiei dintre ipostaza sau momentul obiectiv al dreptului si ipostaza sau momentul sau subiectiv deschide un nou unghi în însasi definirea dreptului în genere, în întelegerea esentei sale: daca sub aspectul sau imediat (momentul obiectiv) dreptul este o exigenta, un comandament, iar sub acela al efectului sau intrinsec (momentul subiectiv) reprezinta o garantie a libertatii, atunci dreptul constituie în esenta sa, coordonarea libertatii sub forma imperativa.

Conceptul de tip istoric de drept

Analiza tipizarii dreptului permite, în ordinea ei, întelegerea esentei fenomenului juridic.

Problema tipizarii dreptului, ca si aceea a tipizarii statului, constituie una dintre cele mai importante procupari ale stiintei politice si juridice. Clasificarea sistemelor istorice de drept, implicit a celor contemporane, se justifica atât prin ratiuni teoretice, legate de cercetarea si compararea lor, de identificarea trasaturilor esentiale si specifice, cât si prin ratiuni practice, privind elaborarea si realizarea dreptului.

Tipizarea sistemelor de drept se poate face folosindu-se prioritar criterii formale, tehnice. Fara a plati tribut conceptiei reductionist-materialiste, consideram totusi ca, în tipizarea sistemelor de drept, trebuie sa pornim de la o perspectiva mai larga, aceea care vizeaza relatia dreptului cu ansamblul fenomenelor sociale si, în ultima instanta, conditionarea sociala a dreptului (fara de care nu poate opera însusi rolul activ al dreptului în viata sociala). În alta ordine am desprins deja, în principiu, ideea conditionarii sociale a dreptului. Admiterea acestei idei implica si exigenta metodologica a corelarii tipizarii dreptului cu tipizarea statului.

Tipizarea acestor factori institutionali (dintre care ne intereseaza, în context, numai dreptul) trebuie corelata cu categoria sociologica si politico-economica de formatiune sociala. Este o realitate istorica de necontestat ca fiecarei formatiuni sociale care a existat începând cu Antichitatea i-a corespuns o anumita organizare statala si juridica, un anumit tip de stat si de drept. Toate sistemele de drept dintr-o formatiune data comporta trasaturi esentiale comune, dincolo de deosebirile de forma si tehnica juridica ori de acelea privind continutul reglementarii juridice.

Conceptul tipului istoric de drept desemneaza ansamblul trasaturilor caracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiasi formatiuni sociale, sisteme apartinând aceluiasi tip de stat .

Elementele utilizate în definirea conceptului de tip istoric de drept servesc si la tipizarea, dupa cum urmeaza, a sistemelor istorice de drept:

• tipul de drept antic, cu diferite grupe precum dreptul oriental ori acela greco-roman;
• tipul dreptului medieval, cuprinzând dreptul european, islamic, indian s.a., tip cu o puternica dimensiune religioasa si traditionalista;
• tipul dreptului modern, propriu economiei liberale, de piata;
• tipul dreptului contemporan, care si-a fixat sau mai ales are a-si fixa determinatiile specifice, vizând, între altele, afirmarea crescânda a rolului dreptului international si a principiilor sale si în cadrul caruia am putea diferentia dreptul societatilor democratice cu economie de piata (de care apartine si dreptul fostelor tari socialiste, angrenate în tranzitia spre edificarea statului de drept), dreptul socialist (înca valabil pentru tarile, tot mai putine, în care mai supravietuieste socialismul) si dreptul tarilor în curs de dezvoltare, precum acela islamic, budhist sau hindus, caracterizate prin puternice filoane religioase si traditionaliste.

Clasificarea sistemelor de drept dupa criteriul tipului istoric de drept ofera întelegerea esentei, a continutului, a masurii în care un sistem de drept, dincolo de particularitatile nationale, de nivelul decivilizaţie sau de o serie de aspecte tehnice formale, îsi împlineşte funcţia sa eminamente sociala: de instrument juridic al garantarii în proportie sporita a drepturilor si libertatilor civice, al organizarii democratice a societatii. În aceasta privinta, fiecare tip istoric de drept a raspuns exigentelor politico-morale si conditionarii sociale concrete în cuprinsul formatiunii în care s-a format si manifestat.

Este nestiintific sa analizam tipurile anterioare de drept dupa criteriile prezentului nostru istoric, fixându-le prezenteist tot felul de limite. Fiecare tip istoric de drept a oferit valori si solutii de convietuire sociala dupa o ordine de drept inerenta epocii. Cu toate acestea, admitând specificitatea calitativa si deci o anume discontinuitate în evolutia istorica a dreptului, nu puitem sa nu admitem si o anume continuitate, corelativa si compensatorie fata de momentul discontinuitatii, care, desi nu opereaza finalist, predeterminat, instituie totusi un sens valoric evolutiv.

Acest sens vizeaza accentuarea functiei sociale proteguitoare si stimulatorie pentru conditia umana si esenta ei creativa, accentuarea - sinuoasa si contradictorie, dar cu atât mai pretioasa - a ponderii dreptului subiectiv în ansamblul dreptului, a prerogativelor si responsabilitatii persoanei, a titularului de drept, pe fondul perfectionarii tehnice formale a dreptului obiectiv.

De buna seama, fiecare tip istoric de drept este compatibil cu unele clasificari derivate, ce folosesc drept criterii aspecte subsidiare, de regula tehnice, în care sunt implicate si traditiile istorice ori alte particularitati.

Stiinta dreptului comparat a aratat o insistenta preocupare pentru clasificarea sistemelor de drept, cu rezultate notabile în sesizarea particularitatilor sistemelor de drept din punct de vedere tehnico-formal. Aceste rezultate sunt în masura sa completeze "tabloul" sistemelor de drept, clasificate dupa criteriile tipurilor istorice de drept, contribuind la întelegerea corelatiei dintre sistemele de drept sub aspectul izvoarelor si al tehnicii juridice.

În doctrina juridica contemporana, comparatistul francez Rene David a propus o clasificare a sistemelor de drept "în familii" , bazata pe doua criterii.Cunostiintele teoretice, practice si tehnice care ofera unui jurist orientarea într-un anumit tip, într-o anumita familie de drept ar reprezenta primul criteriu; în lipsa acestor elemente comune, care se regasesc si în comunitatea limbajului juridic, a conceptelor juridice, izvoarelor de drept si a metodelor juridice, familia de drept nu se poate constitui. Al doilea criteriu de integrare a unor sisteme de drept în aceeasi familie implica, odata cu elementele deja mentionate, substratul lor comun sub aspect filosofic, politic si economic. În absenta acestui substrat comun, sistemele de drept considerate nu pot alcatui o aceeasi familie.

Criteriile amintite, unul subiectiv si altul obiectiv, trebuie folosite cumulativ si nu izolat -avertizeaza Rene David. Pe aceasta baza, teoreticianul francez a identificat urmatoarele familii de drept: romano-germana, common-law (anglo-saxona), socialista si sistemele filosofice si religioase (dreptul musulman, dreptul chinez, indian, japonez, al Africii si Madagascarului).

Continutul si forma dreptului

Asa cum în genere categoria esentei nu poate fi lamurita în afara acelora de continut si forma, nici în planul Teoriei generale a dreptului esenta fenomenului juridic nu poate fi luminata daca se face abstractie de continutul si forma dreptului.

Continutul si forma sunt categorii corelative care desemneaza laturi organic legate ale obiectelor si proceselor. Continutul reprezinta totalitatea elementelor constitutive esentiale, care caracterizeaza si conditioneaza esenta si schimbarea unui obiect sau fenomen, ansamblul interactiunilor si proprietatilor care asigura functionalitatea acestora.

Forma constituie modul de existenta, de organizare si de structurare a elementelor constitutive ale unui fenomen. Cunoasterea continutul si formei fenomenului, inclusiv a acelora sociale, precum sistemul dreptului, permite apropierea gnoseologica a omului de esenta realitatii si actiunea practica de modelare eficienta a ei.

În legatura cu problematica dreptului, nu s-a obtinut o definitie acceptabila asupra continutului si formei dreptului. Pe acest teren îsi disputa întâietatea doua viziuni principale:

• rationalismul
• normativismul

Teoriile care stau sub semnul rationalismului juridic considera fenomenele juridice ca fiind rationale prin însasi natura lor. În ultima instanta, dreptul este redus la logica sau la o idee abstracta despre dreptate. Astfel, dupa Mircea Djuvara, ar exista trei realitati juridice: relatiile interumane cu caracter juridic, normele dreptului pozitiv (obiectiv) si legiferarea.

Relatiile juridice leaga pe oameni "ca un fir pur rational, ca o realitate logica" , ele constând într-o "apreciere care se poate face, din punctul de vedere al dreptatii, al unei fapte a unei persoane în raport de alta persoana" . Normele dreptului pozitiv sunt "o realitate de-sine-statatoare, care reprezinta complexul situatiei realizate a dreptului într-o organizare de stat data". Actele de legiferare ar consta, dupa M.Djuvara, într-o operatiune prin care regula de drept, asa cum se constata si cum o concepe mintea nostra fata de o situatie de fapt data în societate, se transforma în norma de drept pozitiv.

Se poate însa observa ca reducerea continutului dreptului la o pura rationalitate nu este în masura sa clarifice continutul raporturilor juridice dintre oameni. În cadrul acestor raporturi, motivatia reala tine în general de utilitati si uneori de egoisme, ratiunea nefiind, în consecinta, un punct de reper absolut. La aceasta se adauga si un alt aspect: fenomenalitatea juridicului cuprinde atât justul cât si injustul; daca continutul dreptului ar fi ratiunea însasi, atunci injustul, desi exista, nu s-ar putea valida prin intermediul ei.

Traditia perpetuarii legilor scrise, perfectionarea sistemelor de drept si totodata transformarea lor în instrumente tot mai eficiente de consolidare a puterii statale a alimentat conceptia dupa care continutul dreptului s-ar reduce la normele juridice; actele normative ce cuprind normele (adica legile, decretele, hotarârile, contractele normative s.a.) ar constitui forma de exprimare a dreptului, în timp ce constiinta juridica si raporturile juridice (celelalte doua realitati juridice) ar asigura doar realizarea normelor de drept.

Avem aici de-a face cu teorii de factura normativista, teorii care, accentuând asupra normelor juridice ca realitate bine determinata si ca expresie a vointei politice din societate, par a fi cele mai solicitate în abordarea problemei continutului si formei în drept.

Pentru normativisti, fenomenul juridic consta în sistemul de drept existent în societate. Pentru a nu aluneca într-un reductionism simplificator, normativistii conced totusi ca reflectia teoretico-filosofica asupra fenomenului juridic nu se poate opri la normele juridice, ci implica si examenul ideilor, al scopului si valorilor ori al altor aspecte alcatuitoare ale fenomenului juridic.

Astfel, H.L.A. Hart, desi promoveaza teza normativista a echivalentei fenomenului juridic cu totalitatea normelor de drept, admite totusi ca "modul elementar care identifica dreptul cu un ansamblu de ordine constrângatoare este criticabil" . Un alt normativist, H.A. Schwarz-Liebermann, refuza expres fetisizarea normelor: "(...) sa nu fim în masura sa judecam normele? Dar ce sunt normele în afara de interpretarea lor? Este de esenta oricarei filosofii de a pretinde stabilirea unei ierarhii a valorilor din universul care ne înconjoara" .

Caracterul si ratiunea actului prin care se instituie o norma de drept sunt, si ele, prilej de interpretari. Hart, de pilda, dupa ce afirma ca promulgarea unei legi este un act deliberat de creare a dreptului, ca orice regula de drept datoreaza statutul sau juridic unui act voit de formulare a dreptului, se întreaba daca cutuma, fiind o creatie spontana, este totusi norma de drept. În conceptia sa, "cutumele au recunoastere juridica prin hotarârea tribunalelor, dar ele n-au statut juridic mai înainte de aceasta recunoastere".

Un alt normativist occidental, Henri Battifol, vizând ratiunea de a fi a unui act prin care se instituie norma de drept, se întreaba: "Cum se întelege actul prin care autoritarea impunesau accepta regula? Este oare vorba despre un fapt dincolo de care nimic nu mai ramâne de cercetat? Oricum, trebuie analizat acest act uman, adica ratiunea de a fi a dreptului" .

Nu putini autori români, admitând faptul real ca vointa de stat se exprima prin norme generale, a caror aplicare este garantata prin forta constrângatoare a statului, considera, fortând aceasta premisa, ca normele de drept în totalitatea lor formeaza continutul dreptului, "neputându-se închipui dreptul în afara acestor norme".

Se conchide ca dreptul nu poate avea decât un singur continut, care "trebuie circumscris în zona normativitatii pe care el o instituie" (subl.n.s. - H.I.). Cu toate acestea, literatura juridica româneasca consemneaza si acel punct de vedere pentru care opinam si care, admitând ca normele de drept se insera în continutul specfic al dreptului, are grija sa nu reduca acest continut la elementul normativ. Se evidentiaza cu aceasta ocazie si exigenta metodologica a cercetarii dreptului dintr-o perspectiva mai larga: "Dreptul nu poate fi privit ca un lucru în sine, explicat prin el însusi. Ar însemna sa cadem în normativism"- avertizeaza un autor.

Fenomenul juridic nu se poate reduce la si nu se defineste doar prin normele de drept, fie si numai pentru faptul ca normele, uneori, nu se aplica si cad în desuetudine ori sunt abrogate, iar alteori nu acopera toate relatiile sociale care trebuie reglementate. Normele de drept, luate în sine, nu au înteles daca, în deciziile date în legatura cu situatiile concrete, nu se invoca constiinta individuala generatoare de noi raporturi juridice, prin medierea valorilor juridice.

Distingem doua acceptiuni ale continutului dreptului: continutul normativ, adica acela care indica conduita prescrisa de norma, deci drepturile si obligatiile determinate care revin oamenilor în situatii date; continutul social al dreptului, reflectând vointa si interesele (pretins sau efectiv) generale pe care le promoveaza.

Forma dreptului consta în modul de exprimare a normelor juridice. Forma este interna, când se are în vedere exprimarea dreptului în ramuri si institutii juridice, si externa, vizând haina pe care o îmbraca norma, actul juridic prin care se exprima vointa legiuitorului: legi, decrete, hotarâri, statute etc., care reprezinta, cum vom desprinde, infra, izvoare ale dreptului.

Precizarile despre continutul si forma dreptului au în vedere, aici, continutul si forma normelor de drept, nu a dreptului ca realitate organica mai cuprinzatoare decât sistemul normativ. În aceasta acceptiune mai cuprinzatoare, sistemul dreptului implica, pe lânga norme, cum am precizat si în alt context, constiinta juridica, raporturile juridice si formele institutionale cu caracter juridic. În acest sens extensiv sistemul dreptului este sinonim cu ceea ce se numeste sistemul juridic.

Perfectionarea dreptului are în vedere continua adecvare a formei la continut, dar si a acestuia la forma, adecvare care asigura rolul activ al dreptului în viata sociala.