Interpretarea normelor juridice

Necesitatea interpretarii

Interpretarea normelor juridice reprezinta un moment al aplicarii dreptului. Prin natura lor, normele juridice au, asa cum am evidentiat în alta ordine, un caracter general; ele se refera la situatii ipotetice. Dar aplicarea lor priveste cazuri concrete. De aici rezulta o seama de implicatii, care evidentiaza necesitatea interpretarii normelor juridice.

În primul rând, legiuitorul nu poate avea în vedere atunci când elaboreaza normele juridice toate situatiile, ireductibile în specificul lor, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie sa ramâna la un nivel de generalitate, care impune, pentru racordarea normei la situatie, interpretarea ei.

În al doilea rând, necesitatea interpretarii normelor juridice rezulta si din faptul ca legiuitorul, redactând normele, se exprima concis, concentrând la maximum continutul exprimat. De aici rezulta, pentru organul de interpretare, necesitatea dezvaluirii continutului real al normei si a sferei situatiilor avute în vedere de legiuitor cu prilejul redactarii normei. O norma juridica ridica putine probleme de interpretare atunci când reglementarile ce le cuprind sunt mai minutioase, urmarind sa acopere o diversitate de elemente.

În al treilea rând, se stie ca pe timpul cât o norma este în vigoare, pot sa apara fapte noi care, întrucât nu existau în momentul elaborarii ei, nu puteau fi prevazute în mod direct. Ceea ce duce la elaborarea unor noi norme, care intersecteaza sfera de aplicare a celor deja existente. ~n aceasta situatie, se impune interpretarea noilor acte normative, comparându-le si studiindu-le împreuna cu alte dispozitii legale.

În al patrulea rând, necesitatea interpretarii deriva si din problemele care se pot ivi în legatura cu redactarea gramaticala a textului de lege, cu o anumita pozitie a cuvintelor în text, cu folosirea semnelor de punctuatie.

În al cincilea rând, în textele de lege sunt folositi de multe ori termeni al caror sens este diferit de acela obisnuit. Din acest motiv, legiuitorul considera uneori necesar sa faca chiar în cuprinsul unor legi precizari asupra întelesului special al termenilor folositi în redactarea actului normativ. De pilda, în titlul VIII, Partea generala a Codului penal, legiuitorul clarifica sensul unor termeni sau expresii din textul legii penale, precum: teritoriu, infractiune savârsita pe teritoriul tarii, consecinte grave si consecinte deosebit de grave, functionar, secrete de stat si înscrisuri oficiale etc.

Un termen poate avea întelesuri diferite pentru ramuri de drept diferite. Sesizarea sensului contextual revine interpretarii, care asigura o analiza si o explicare adecvata a termenului în cauza.

Aspectele enuntate, la care se pot adauga si altele, demonstreaza necesitatea de a clarifica orice nuanta semantica a limbajului juridic, deoarece acesta nu poate reda întotdeauna cu maxima claritate determinarile de continut care exprima vointa legiuitorului. În aceasta situatie trebuie sa se recurga la interpretarea normelor juridice în masura sa surprinda concordanta dintre vointa reala a legiuitorului si întelesul nemijlocit al termenilor întrebuintati.

Notiunea de interpretare a normelor juridice

În ce priveste interpretarea normelor de drept, sunt folosite mai multe notiuni. În legatura nemijlocita cu legea, ca principal izvor de drept, s-a folosit, cu sens restrictiv, notiunea de interpretare a legii. Pentru a referi la interpretarea dreptului cutumiar si a practicii judiciare fondate pe el, s-a folosit notiunea de interpretare a dreptului; ulterior, aceasta notiune a desemnat deopotriva interpretarea dreptului scris si a celui nescris. În momentul de fata ea are în vedere interpretarea dreptului scris, mai ales a celui continut în actele juridice normative.

Stiinta noastra juridica foloseste frecvent notiunea de interpretare a normelor juridice, care vizeaza atât interpretarea legii, cât si a dreptului în general.

Definind interpretarea normelor juridice , putem retine ca aceasta reprezinta operatiunea logico-rationala care se desfasoara conform anumitor reguli si metode specifice dreptului si care consta în clarificarea continutului normelor juridice, în vederea aplicarii lor unitare pe întreg teritoriul statului si în mod echitabil fata de toti cetatenii sai.

Referitor la obiectul interpretarii, s-a pus întrebarea daca el priveste doar textul normativ supus analizei ori are în vedere identificarea vointei reale a legiuitorului când ea nu transpare direct din text. O prima opinie sustine ca textul în sine si norma juridica obtin, dupa ce au fost adoptate, o autonomie totala în raport cu vointa legiuitorului. A doua opinie considera, dimpotriva, ca actul normativ nu este decât prelungirea vointei legiuitorului.

Daca prima opinie se revendica ideii voluntariste despre o pretinsa libertate deplina a interpretarii, ambitionând sa fundamenteze doctrinar formarea unui drept nou pe calea interpretarii judiciare, a doua opinie, prelungind mecanic vointa legiuitorului în actul interpretarii, contesta propriu-zis legitimarea interpretarii normelor juridice.

Opusa ambelor opinii, care mizeaza absolutizant pe un aspect sau altul, este viziunea realista, echilibrata, pentru care interpretarea, fara a se pierde în litera legii, sau, dimpotriva, a se îndeparta de norma juridica, trebuie sa porneasca de la textul legal în determinarea vointei legiuitorului, stabilind sensurile autentice care se desprind din formularile conceptuale.

Interpretarea nu poate face abstractie de constiinta juridica a autorului actului interpretativ, dupa cum nu poate opera independent de contextul social material si spiritual si, bineînteles, de evolutia legislatiei în domeniul considerat.

Formele de interpretare a normelor juridice

Interpretarea se prezinta, în functie de subiectul care o realizeaza, ca interpretare oficiala sau neoficiala.

Interpretarea oficiala (obligatorie) este acea forma de interpretare înfaptuita de un organ sau autoritate de stat potrivit competentei sale, fiind folosita în aplicarea normei. Provenind de la un organ de stat ce are o împuternicire decurgând direct sau indirect din propria lege de organizare, aceasta forma de interpretare se mai numeste autentica sau legala.

Atunci când se realizeaza prin acte normative apartinând legislativului ori executivului, interpretarea oficiala este generala (normativa). Autorul ei poate fi organul emitent al actului supus interpretarii sau un organ ierarhic superior. Interpretarea generala sau normativa este reclamata de situatia în care o dispozitie sau o prevedere dintr-un act normativ este neclara sau confuza.

Interpretarea normativa a legilor revine exclusiv Parlamentului. Celelalte organe ale statului, neputând adopta acte normative prin care sa dea interpretare general-obligatorie legilor, emit însa acte normative în temeiul si pentru aplicarea legii. În situatia în care aceste organe constata ca unele prevederi ale legii contin inadvertente sau sunt susceptibile de întelegere neunitara, vor sesiza pe cale ierarhica forul competent în materie de interpretare (de exemplu, pentru initierea unui proiect de lege cu caracter interpretativ va fi sesizat Guvernul).

Elaborarea si adoptarea actului de interpretare urmeaza procedura specifica actelor juridice ale organului care realizeaza interpretarea, fara sa conteze daca acesta interpreteaza propriile acte sau acelea ale altor organe.

Referitor la efectele temporale ale interpretarii, trebuie retinut ca actul de interpretare are si efect retroactiv; el intra în vigoare de la o data ce precede adoptarea sa si care marcheaza perioada de timp de la data intrarii în vigoare a actului interpretat. Totodata, actul de interpretare creeaza efecte pentru viitor, situatiile ce vor fi rezolvate ulterior se vor baza pe interpretarea data între timp.

O alta forma a interpretarii oficiale, pe lânga aceea generala, este interpretarea cazuala, care se produce în procesul de aplicare a normelor la cazuri concrete. Sunt subiecte ale acestei forme de interpretare organele statului chemate sa aplice normele în cazuri individuale. În cadrul interpretarii cazuale, un loc distinct revine interpretarii judiciare sau jurisdictionale, legata de solutionarea, într-un litigiu judiciar, a împrejurarilor de încalcare a legii, unde hotarârea emisa are putere de lucru judecat.

Si interpretarea cazuala are drept obiect norma de drept, însa din perspectiva aplicarii ei unui caz concret. Uneori, frecventa sporita a aceleiasi probleme într-un numar mare de situatii, evidentiata de interpretarea cazuala, conduce la producerea interpretarii normative. ~n acest sens, se poate aprecia ca interpretarea cazuala devine premisa interpretarii generale. Dar, daca acesta din urma se prezinta ca o regula stabila si de-sine-statatoare, fiind posibila în afara aplicarii normei, cea dintâi se manifesta în rezolvarea unui caz determinat, fara a se configura de-sine-statator, ca un act distinct de interpretare.

Rezulta ca interpretarea cazuala se caracterizeaza prin:

• aplicabilitate limitata doar la un raport juridic determinat;
• obligativitatea ei numai în si pentru situatia solutionata;
• neobligativitatea ei pentru alte organe si pentru împrejurari similare si nici pentru aceeasi autoritate într-o împrejurare identica.

Interpretarea neoficiala

Deoarece aceasta forma de interpretare se produce în afara procesului de emitere si aplicare a dreptului, ea are un caracter facultativ, efectele sale nefiind obligatorii.

Între modalitatile interpretarii neoficiale distingem în primul rând pe aceea doctrinala, obtinuta în cercetarea riguroasa a institutiilor juridice. Întemeiate pe argumente stiintifice, concluziile ei pot fi retinute de organele competente. Desi în cele mai multe sisteme contemporane de drept doctrinei juridice nu i se atribuie calitatea de izvor de drept, cu toate acestea ea a îndeplinit un rol important în istoria vie a dreptului. De pilda, în dreptul roman operele jurisconsultilor erau privite ca izvoare de drept; la fel, lucrarile glosatorilor si postglosatorilor din dreptul feudal.

Interpretarea oficioasa

Interpretarea oficioasa, o alta modalitate de interpretare neoficiala a dreptului, desi nu are efecte obligatorii, rezulta totusi din opiniile unor conducatori ai organelor de autoritate publica, ale functionarilor si deputatilor sau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu prilejul dezbaterii proiectelor de acte normative sau al interpelarilor parlamentare. Interpretarea neoficiala rezulta si din opiniile unor juristi (procurori, avocati, jurisconsulti) asupra unor probleme de drept aparute în procesele judiciare la care participa.

Interpretarile provenind de la factorii amintiti prezinta o anumita valoare pentru organele care elaboreaza sau aplica dreptul, deoarece ele evidentiaza si clarifica diferite sensuri ale reglementarilor în vigoare si semnificatia lor pentru cazul concret. Organul de stat si le poate însusi, în functie de prerogativele sale, pe cale normativa sau prin acte individuale, asigurând astfel si recunoasterea juridica a interpretarii oficioase.

Interpretarea neoficiala cuprinde si acea forma aparte care este interpretarea comuna a dreptului, realizata de cetateni, de mass-media, de factorii politici etc. Ea corespunde nivelului culturii si educatiei juridice si consta în opinii despre dreptul existent, despre aplicarea si perfectionarea sa.

Metodele de interpretare a normelor juridice

Tehnica interpretarii dreptului trimite la procedeele de examinare a textelor normative. Bazându-se pe aceste procedee, organul de interpretare clarifica sensul textului.Deoarece procedeele tehnice utilizate au rolul unor metode, tehnica interpretarii se mai numeste si metodologie a interpretarii.

Dintre variatele procedee de interpretare folosite în dreptul contemporan, ne vom opri asupra urmatoarelor, considerate mai importante: gramaticala, sistematica, istorica si logica.

Interpretarea gramaticala

Interpretarea gramaticala presupune analiza textului normei sub aspect sintactic si morfologic. Aceasta metoda trebuie folosita mai ales atunci când textul normei este dicutabil sub unul sau altul din cele doua aspecte. De pilda, folosirea într-un text a conjunctiilor "sau", "si "poate duce la întelesuri diferite, pentru ca cea dintâi are un caracter alternativ în comparatie cu acela cumulativ al celei de-a doua. Astfel, art.260 din Codul penal defineste marturia mincinoasa drept "fapta martorului care într-o cauza penala, civila, disciplinara sau orice alta cauza în care se asculta martori, face afirmatii mincinoase, ori nu spune tot ce stie privitor la împrejurarile esentiale asupra carora a fost întrebat".

Analizând textul din punct de vedere gramatical, se pot evidentia cele doua modalitati alternative de savârsire a infractiunii (una activa, rezultând din afirmatii mincinoase, si una pasiva, constând în nedeclararea intentionata a aspectelor semnificative cunoscute de martor), modalitati care, neexcluzându-se reciproc, ar putea îmbraca într-un caz dat si forma cumulativa.

Interpretarea gramaticala este angajata si în clarificarea terminologiei juridice folosite, în legatura cu care se disting trei categorii de notiuni:

• cele care au întelesul propriu limbajului si care alcatuiesc fondul de baza al lexicului textelor normative (notiuni precum sot, minor, ascendent, descendent etc.);
• apoi notiunile care au un înteles deosebit în limbajul juridic, cu toate ca apartin limbajului comun (de exemplu, notiunea de teritoriu, desemnând în limbajul obisnuit o suprafata a uscatului, are în acceptiunea juridica a teritoriului national o sfera mai larga, incluzând, pe lânga sol si subsol, si apele interioare, marea teritoriala si spatiul aerian aferent);
• în al treilea rând, notiunile care primesc sensuri diferite de la o ramura de drept la alta (precum notiunea de familie, desemnând în dreptul familiei sotii sau parintii si copii lor minori, iar în legislatia civila locativa, pe lânga acestia, si persoanele care convietuiesc ori se afla în întretinere sau îngrijire).

Interpretarea sistematica

Interpretarea sistematica clarifica întelesul unei norme juridice, a unui text normativ prin  coroborarea normei sau textului în cauza cu alte dispozitii normative, care tin de aceeasi institutie juridica sau de aceeasi ramura de drept. Sunt cazuri în care interpretarea sistematica coroboreaza texte normative ale unor ramuri de drept diferite.

Ratiunea procedeelor sistematice de interpretare se întemeiaza în natura sistemica a ansamblului normelor de drept, în care normele se afla într-o legatura functionala, caracteristica elementelor unei structuri. Am constatat, în alta ordine, ca dreptul nu e o însumare de norme, ci o unitate sistemica a elementelor sale componente: normele. ~ncât fiecare norma se completeaza prin celelalte si se regaseste în celelalte. Orice norma îsi dezvaluie sensul întregitor în cadrul sistemului de norme care este dreptul.

Astfel, normele din partea speciala a codurilor se complinesc prin normele si principiile din partea lor generala, dupa cum normele ramurilor de drept se expliciteaza compensator prin normele constitutionale s.a.m.d. Interpretarea sistematica este direct implicata în ce priveste normele incomplete:normele de trimitere, de referire si în alb; ele îsi circumscriu continutul deplin prin complinirea obtinuta interpretativ.

Interpretarea istorica

Interpretarea istorica surprinde împrejurarile în care a fost adoptata norma juridica. Ea reclama cercetarea materialelor care au servit la elaborarea normei juridice, a expunerii de motive si a discutiilor ce au avut loc asupra actului care face obiectul interpretarii. Continutul unei norme se clarifica si prin analiza materialului preliminar, legat de pregatirea proiectului. Se dezvaluie astfel motivatia sociala a actului normativ, factorii care au determinat legiuitorul sa reglementeze, într-un anumit mod si nu în altul, o relatie sociala.

Totodata, metoda istorica are în vedere si noile conditii în care se aplica legea, conditii care nu o data difera de cele initiale. Iata o situatie ilustrativa pentru metoda istorica: comparativ cu vechiul context legislativ unde, între alti termeni uzitati, era si acela de "obstesc" (de exemplu, autoritate obsteasca, domeniu obstesc, proprietate obsteasca etc.), în noul context legislativ, pentru care e valabil termenul de "public" , acele acte normative care continua sa fie valabile si care folosesc în cuprinsul lor termenul "obstesc" vor primi pentru acest termen, pe cale interpretativa, semnificatia de "public" .

Interpretarea logica

Interpretarea logica se foloseste de legile logicii formale pentru a desprinde
corectitudinea rationamentelor în relatia logica dintre elementele structurale ale normei: ipoteza-
dispozitie-sanctiune.

Unii autori au contestat legitimitatea metodei logice pe motiv ca gândirea logica se regaseste în celelalte metode de interpretare, care nu pot vi valabile altfel decât ca metode coerente sub aspectul logicii gândirii. De buna seama ca aceasta exigenta trebuie respectata de orice demers metodologic de interpretare. Dar metoda logica nu pretinde sa fie înca o metoda, adaugata celorlalte.

Scopul ei este altul. Ea nu se pronunta nemijlocit asupra valorii de adevar si deci asupra continutului, implicit asupra sensurilor textului normativ, ci asupra corectitudinii logice a desfasurarii argumentatiei, deci asupra coerentei formale a gândirii care sta la baza actului normativ. Desigur, în ultima instanta legile logice nu sunt numai conditiile formale ale oricarui adevar, ci au o valoare reflectorie, gnoseologica, fiind adevaruri de maxima generalitate.

Deoarece conditioneaza formarea tuturor cunostintelor, legile logice nu sunt numai legi ale corectitudinii gândirii, ci si instrumente formale (logice) de evidentiere prin demonstratie a continutului adevarat al gândirii, inclusiv al gândirii legiuitorului, materializata în textul normativ. Rezulta ca metoda este complementara celorlalte metode de interpretare.

Distingem urmatoarele reguli de principiu ("argumente" ) folosite mai frecvent în interpretarea logica:

Argumentul ad-absurdum , potrivit caruia adevarul tezei de demonstrat se stabileste prin infirmarea tezei pe care o contrazice (asa-numita reducere la absurd). Astfel, potrivit Legii contenciosului administrativ (nr.29 din 1990), daca o persoana apreciaza ca a fost vatamata în drepturile sale legale printr-un act administrativ, atunci ea poate cere instantei judecatoresti competente sa anuleze acel act.

Prin argumentul ad-absurdum se deduce cu necesitate ca actul contestat nu poate fi decât individual (genereaza, modifica sau desfiinteaza raporturi juridice concrete), pentru ca este absurd sa se admita ca vatamarea unor drepturi subiective se poate produce în mod direct prin norma de drept - abstracta, impersonala prin natura sa -, în absenta unui act de aplicare concreta a acesteia;

Argumentul per a contrario se întemeiaza pe legea tertiului exclus, care permite gândirii sa treaca de la adevarul unei judecati la falsitatea judecatii contradictorii si invers, deoarece nu exista o a treia posibilitate: tertul este exclus. Aici nu avem de-a face cu judecati contrarii care, lasând deschisa o a treia posibilitate, nu pot fi ambele adevarate în acelasi timp, dar pot fi ambele false. Argumentul per a contrario vizeaza tipul judecatilor contradictorii, care nu pot fi ambele nici adevarate, nici false în acelasi timp si sub acelasi raport.

De exemplu, art.22 din Codul de procedura penala precizeaza ca hotarârea definitiva a instantei penale are autoritatea de lucru judecat în fata instantei civile care judeca actiunea civila. Hotarârea definitiva a instantei civile prin care s-a solutionat actiunea civila nu are autoritate de lucru judectat în fata organului de urmarire penala si a instantei penale. În aceasta problema nu poate sa existe o a treia solutie. Folosirea acestei argumentari se face de cele mai multe ori în situatia în care ideea afirmata în textul normei are un caracter de exceptie, de abatere de la principiu, astfel încât ideea negata, contradictorie în raport cu prima, sa exprime principiul;

Argumentul a fortiori rationae serveste pentru a demonstra ca ratiunea aplicarii unei norme este mai puternica într-o alta ipostaza decât aceea precizata în norma respectiva. De pilda, datorita viciilor de consimtamânt, actele civile bilaterale, desi sunt irevocabile în principiu, pot fi totusi anulate. Se întelege ca pentru actele civile unilaterale, care sunt revocabile, posibilitatea anularii lor este cu atât mai evidenta;

Argumentul a minori ad majus însoteste argumentul a majori ad minus si admite ca legea, interzicând mai putin, interzice implicit si mai mult;

Argumentul a pari are la baza rationamentul dupa care situatiile identice reclama solutii identice: ubi eadem est ratio, eadem soluţia esset debet.

S-a configurat o teorie a argumentarii ca parte constitutiva a logicii juridice si care serveste si interpretarii dreptului.

Rezultatele interpretarii

Din perspectiva rezultatului sau, demersul de interpretare a normelor juridice se poate încheia fie cu constatarea dupa care continutul lor coincide pe deplin cu textul ce le formuleaza (situatie în care interpretarea trebuie sa fie literala sau declarativa), fie cu un rezultat extensiv sau, dimpotriva, restrictiv. Interpretarea extensiva largeste continutul normei în raport cu formularea ei textuala; ea stabileste ca vointa legiuitorului are de fapt un caracter mai cuprinzator în raport cu acela întrevazut în interpretarea primara a normei în cauza.

De exemplu, se poate accepta interpretarea extensiva pentru textele normative care cuprind enumerari exemplificative. Interpretarea restrictiva este acel rezultat al interpretarii care restrânge continutul real al normei în raport cu formularea textului, formulare dovedita ca fiind prea larga. Astfel, art.239 Cod penal prevede infractiunea de ultraj contra autoritatii, infractiune care, cum rezulta prin interpretarea restrictiva, se poate comite împotriva unui functionar public numai daca acesta se afla în exercitiul functiunii si nu-si depaseste atributiile legale.

Uneori legiuitorul omite sa reglementeze situatii care apar în practica si care îsi cer totusi rezolvarea prin aplicarea dreptului. Pentru depasirea lacunelor legislative s-a creat institutia analogiei, în baza careia situatiile ivite în activitatea juridica a organelor de stat se rezolva conform acelor norme în vigoare care reglementeaza cauze asemanatoare cu aceea dedusa solutionarii.

Analogia juridica se prezinta sub forma analogiei legii si aceea a analogiei dreptului.

Analogia legii reprezinta procedeul prin care, atunci când lipseste norma care sa reglementeze cazul dat, se utilizeaza acea norma care priveste un caz asemanator. Daca în interpretarea extensiva exista un text normativ de baza care se extinde si la cazuri nereglementate, în analogia legii lipseste însusi textul.

Astfel, furnizarea produselor între unitatile economice de stat, neavând o reglementare juridica expresa, se facea în baza regulilor contractului de vânzare-cumparare din Codul civil. Analogia legii este consacrata de Codul civil (art.3), în raport cu prevederile caruia situatiile practice au infinite posibilitati de manifestare, dar ea a fost interzisa în dreptul penal, întrucât în materia infractiunilor nu se poate atribui caracter infractional unor fapte prin analogie; antrenarea raspunderii penale se leaga de principiul legalitatii incriminarii.

Analogia dreptului se prezinta ca un procedeu de solutionare a unei situatii pentru care, nedispunându-se de nici un text normativ, se apeleaza la principiile generale ale dreptului. ~n aceasta privinta, nu vor putea fi recunoscute ca valabile prin efectele lor juridice acele acte sau fapte ori raporturi derivând din ele care sunt contrare ordinii de drept.

Analogia legii si îndeosebi analogia dreptului trebuie astfel folosite, încât sa se evite încalcarea legii si arbitrariul. Apelul la prevederile Constitutiei, la spiritul ei reprezinta un demers necesar. Folosirea analogiei se face cu titlu exceptional.

De aceea, solutia data are putere juridica numai în situatia respectiva si exclusiv asupra partilor implicate. Norma creata prin deductie de catre organul ce o si aplica nu dobândeste în actul de solutionare calitatea de izvor de drept; ea este creatia exclusiva a constiintei juridice a celui care aplica dreptul, creatie care se fundamenteaza în principiile si valorile juridice, dar care nu subzista decât prin actul unicei sale folosiri.

Rezumat

Normele de drept sunt elaborate pentru a fi respectate si aplicate, ceea ce necesita interpretarea lor în vederea descifrarii vointei reale a legiuitorului în textul normativ. Interpretarea este o operatiune logico-rationala desfasurata dupa anumite reguli si tehnici specifice dreptului, cu scopul clarificarii continutului normelor juridice.

Interpretarea nu se margineste la litera legii, dar nici nu are a se îndeparta de norma juridica; ea trebuie sa porneasca de la textul legal, stabilind sensul autentic al vointei legiuitorului: spiritul legii.

În functie de subiectul care o realizeaza, interpretarea este oficiala (obligatorie) sau neoficiala, producând efecte diferite. O forma importanta a interpretarii oficiale, pe lânga aceea generala, este interpretarea cazuala, care are ca obiect o norma de drept ce urmeaza a se aplica la situatii concrete si subiecte determinate.

Metodele (tehnicile) juridice consacra procedeele de examinare a textelor normative. Tehnicile se coreleaza sistemic, servind rezonant efortul de interpretare. În acest cadru, asa-zisa metoda logica nu subzista în sine, alaturi de celelalte; ea reprezinta suma exigentelor de ordin logic regasite la nivelul tuturor celorlalte metode, exigente a caror respectare asigura corectitudinea gândirii, a argumentarii juridice. Aceasta din urma foloseste reguli de principiu ("argumente"), care îndruma demersul interpretativ.

Din perspectiva rezultatului ei, interpretarea poate constata coincidenta continutului normei cu textul ce o cuprinde (interpretarea literala sau declarativa) sau, dupa caz, caracterul extensiv sau, dimpotriva, restrictiv al continutului normei în raport cu textul în cauza.

Pentru depasirea lacunelor în reglementarea juridica, s-a creat institutia analogiei, care opereaza ca analogie a legii ori, pentru situatiile când nu exista nici un text normativ aplicabil unei situatii date, ca analogie a dreptului.

Întrebari pentru autoevaluare si control

• Ce este interpretarea si care este ratiunea ei de a fi?
• Care este sensul notiunii de interpretare generala (normativa) în raport cu acela al notiunii de intrerpretare oficiala (obligatorie)?
• Enuntati caracteristicile interpretarii cazuale.
• Identificati continutul specific fiecarei tehnici de interpretare.
• Care este sensul asa-zisei tehnici logice de interpretare?
• Diferentiati continutul "argumentelor" logice ale interpretarii.
• Care sunt limitele între care poate opera interpretarea sub aspectul rezultatelor sale?
• Argumentati utilitatea institutiei analogiei în interpretarea juridica.