Raspunderea juridica

Legalitatea în statul de drept

Respectarea normelor de drept nu se revendica unor exigente abstracte. Ea se legitimeaza în cerintele sociale obiective, legate de asigurarea unui climat de respect al valorilor, de existenta si creatie nestânjenite de fapte antisociale, care afecteaza relatiile interumane si viata sociala.

Starea de ordine în desfasurarea raporturilor sociale, rezultata din atitudinea de respectare a legilor, se mai numeste legalitate. Ea se defineste ca un principiu fundamental de drept în baza caruia orice subiect de drept trebuie sa respecte si sa aplice legile si celelalte acte normative ori individuale.

Legalitatea este o îndatorire fundamentala de natura constitutionala, care priveste persoanele fizice si juridice, modul de organizare si desfasurare a activitatii de stat. Cetateanul este liber sa se manifeste sau sa întreprinda orice, în afara de ceea ce este interzis prin lege; autoritatea de stat poate desfasura numai acele activitati stabilite prin lege ca atributie.

Legalitatea este, pe de o parte, o cerinta care decurge din lege, iar pe de alta, o stare care rezulta din respectarea ei.

Din acest motiv, se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori încalcarea legalitatii, dar nu de respectarea legalitatii; legalitatea înseamna tocmai respectarea legii, în genere a oricarui act normativ (inclusiv decrete, hotarâri, instructiuni s.a.) sau individual (contracte, hotarâri judecatoresti etc.).

Legalitatea se coreleaza cu ordinea de drept

Ordinea juridica sau ordinea de drept este o componenta a ordinii sociale si constituie acel mod de desfasurare a vietii sociale care este în conformitate cu normele de drept. Crearea si manifestarea ordinii de drept depind de realizarea principiilor legalitatii. Ordinea de drept este starea de realizare a normelor juridice. Ea este consacrata în mod specific în dreptul constitutional, administrativ, civil, penal etc.

Legalitatea implica urmatoarele cerinte: asigurarea ierarhiei actelor normative si suprematiei legii în aceasta ierarhie, unitatea si unicitatea legalitatii, legalitatea si oportunitatea, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Ierarhia actelor normative este determinata de forta lor juridica, de puterea cu care creeaza efecte obligatorii unele în raport cu altele. Ea rezulta mai ales din pozitia în cadrul puterilor de stat a organelor emitente. Comparativ cu toate celelalte acte juridice, legea ocupa o pozitie suprema, fapt care se explica prin pozitia Parlamentului ca putere reprezentativa, exprimând suveranitatea poporului.

Celelalte organe de stat nu pot emite acte de modificare sau înlocuire a legii: legalitatea oricarui act juridic, fie el normativ, fie individual, se stabileste doar dupa criteriul conformitatii sale la lege. Iar în sistemul actelor legislative, Constitutiei îi revine rolul de act normativ fundamental. In raport cu ea se apreciaza însasi constitutionalitatea legilor.

Unitatea si unicitatea legalitatii deriva în ultima instanta din unitatea si unicitatea sistemului de drept al unui stat suveran. Unitatea legalitatii consta în faptul ca legea este si trebuie sa fie aceeasi pe întreg teritoriul statului si pentru toate subiectele de drept. Aplicarea riguroasa a legii la toate împrejurarile ce intra sub incidenta ei, excluzând orice derogare sau diferentiere datorate intereselor ori persoanelor, reprezinta caracterul unic sau absolut al legalitatii. Democratismul sistemului de drept îsi afla determinarea si în unitatea si unicitatea legalitatii, menite sa asigure egalitatea în fata legii.

Legalitatea si oportunitatea se coreleaza necesar în virtutea faptului ca unitatea legii reclama inerent cunoasterea conditiilor concrete în scopul unei cât mai adecvate aplicari a normelor juridice. Principiul (cerinta) oportunitatii impune studierea atenta a particularitatilor si împrejurarilor în care urmeaza sa se aplice actul normativ, pentru ca pe aceasta baza sa se stabileasca cum sa fie aplicat acest act. Oportunitatea (actualitatea) unui act juridic presupune legalitatea lui; în numele oportunitatii nu se admite un act ilega.

Respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti - cerinta a legalitatii - nu se bizuie numai pe reglementarea lor prin Constitutie si legi, ci solicita asigurarea conditiilor realizarii lor practice si îndeosebi apararea lor eficienta, implicit prin mijloace juridice, daca ele au fost nesocotite.

O cerinta a legalitatii este disciplina de stat. Ea contribuie la respectarea normelor de drept de catre functionarii publici ai administratiei de stat.

Legalitatea rezulta din garantiile sale. Acestea constau în factorii care asigura respectarea tuturor actelor normative, creând totodata conditiile prevenirii si înlaturarii faptelor ilegale. Fie ca suntobiective (de exemplu, cele de natura economica) sau subiective (vizând calitatea constiintei juridice a insului), fie ca sunt generale (cum ar fi natura democratica a societatii) sau speciale (de pilda, controlul de stat) etc., aceste garantii opereaza cumulativ, ca un sistem coerent, care asigura ordinea de drept, promovând legalitatea.

Conceptul raspunderii juridice

Încalcarea legalitatii, indiferent din partea cui ar proveni, atrage în statul de drept raspunderea juridica.

Raspunderea juridica este o forma specifica a raspunderii sociale. Aceasta din urma priveste comportamentul oamenilor în conditiile în care au posibilitatea optiunii, în cadrul determinismului social si în functie de interesele sociale generale. Nerespectarea normelor sociale provoaca consecinte negative atât pentru ceilalti oameni, cât si pentru societate în general. De aceea, comportamentul persoanei atrage cu necesitate aprecieri si reactii din partea celorlalti si a societatii în general.

Normele sociale sunt forma institutionalizata prin care opereaza aprecierea comportamentului uman; ele exprima valori apte sa orienteze si sa modeleze comportamentul individual. În cazul neconcordantei dintre conduita insului si exigentele normelor sociale, intervine raspunderea sociala. Ea implica sanctionarea sociala a conduitei individuale.

Raspunderea sociala, care cuprinde întreaga sfera a realizarii normelor din societate, ia forma raspunderii politice, juridice, morale. Raspunderea juridica se distinge de celelalte forme de raspundere sociala prin faptul ca vizeaza obligatia de a da seama pentru încalcarea normei de drept. Nesocotirea prevederilor normei de drept este singurul temei al raspunderii juridice.

Stabilirea concreta a raspunderii juridice presupune, pe lânga aprecierea sociala (din partea unui colectiv, a opiniei publice), o constatare oficiala, realizata de organe de stat cu atributii bine determinate. Aceasta, pentru a oferi cetatenilor garantii depline împotriva arbitrariului si a ilegalitatilor.

Stabilirea raspunderii juridice implica individualizarea si sanctionarea oricarei nesocotiri a ordinii de drept. Spre deosebire de sanctiunile politice si morale, sanctiunea juridica este mai grava, mai prompta si mai eficace, având si un caracter obligatoriu.

Raspunderea juridica se coreleaza functional cu celelalte forme ale raspunderii sociale. Atunci când o relatie sociala de importanta deosebita este perturbata de activitati antisociale, raspunderea juridica sprijina realizarea celorlalte forme de raspundere, operând cu mijloace specifice în restabiliraea ordinii sociale. La rându-i, raspunderea juridica beneficiaza, în ce priveste eficacitatea restabilirii ordinii de drept, de concursul valorilor politice si morale antrenate în exercitiul raspunderii politice si morale.

S-a observat ca legiuitorul nu defineste vreuna dintre formele raspunderii juridice. El stabileste însa conditiile în raport cu care persoana fizica este trasa la raspundere: principiileraspunderii, limitele în care se manifesta una sau alta dintre formele sale, natura si proportiile sanctiunii juridice ce ar urma sa se aplice etc.

Desi literatura juridica a analizat categoriile de ramura ale raspunderii (penala, civila, de drept al muncii si securitatii sociale), cu toate acestea problema raspunderii juridice privita ca o categorie generala a dreptului a preocupat în mai mica masura.

Raspunderea juridica nu este simpla obligatie de a suporta o sanctiune juridica. Ea este cadrul de realizare a constrângerii de stat.

Pe aceasta baza, o putem defini drept acea forma a raspunderii sociale constând în complexul drepturilor si obligatiilor conexe, care, potrivit legii, se nasc ca urmare a producerii unor fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice menite sa asigure restabilirea ordinii de drept.

Raspunderea juridica constituie cadrul juridic de realizare a sanctiunilor juridice. Daca raspunderea juridica este un raport juridic de constrângere, sanctiunea juridica constituie obiectul ei.

Principiile raspunderii juridice

Raspunderea juridica, dincolo de formele concrete pe care le cunoaste, dispune de un fond de reguli comune, de o seama de principii generale, valabile pentru toate aceste forme, indiferent de particularitatile fiecareia dintre ele. Întocmai ca principiile generale ale dreptului, principiile raspunderii juridice joaca un rol calauzitor pentru institutia raspunderii juridice si pentru raspunderea juridica privita ca fenomen.

A. Principiul raspunderii pentru fapte savârsite cu vinovatie exige ca orice subiect de
drept nu poate fi sanctionat decât daca este vinovat si numai în limitele vinovatiei sale.
Desconsiderarea conduitei prescrise si alegerea conduitei care nesocoteste interesul si valoarea ocrotite
de lege atrag raspunderea juridica.

Faptuitorul stie sau trebuie sa stie care sunt consecintele negative ale comportamentului sau socialmente indezirabil.

De respectarea principiului raspunderii pentru fapte savârsite cu vinovatie depinde si împlinirea efectului educativ al raspunderii juridice. Autorul faptei ilicite nu se poate îndrepta fara stabilirea raspunderii juridice care îi revine. Totodata, daca o persoana este acuzata pe nedrept, dispare si efectul educativ al raspunderii juridice.

B.Principiul raspunderii personale cere ca raspunderea juridica sa fie strict legata de persoana care a produs fapta ilicita; proportiile raspunderii se stabilesc dupa circumstantele personale ale autorului faptei. Chiar atunci când, în functie de situatie, raspunderea deriva si din fapta altuia ori din aceea produsa solidar cu altul, ea se circumscrie numai pentru ceea ce a savârsit autorul, pe baza evaluarii împrejurarilor obiective si subiective care au marcat autorul faptei ilicite, împrejurari proprii atât momentului savârsirii faptei, cât si aceluia al stabilirii sanctiunii.

Principiul raspunderii personale implica si regula ca autorul faptei nu poate fi sanctionat decât o singura data pentru aceeasi fapta (non bis in idem). Cumulul diferitelor forme de raspundere juridica fata de aceeasi persoana si cu privire la aceeasi fapta nu încalca regula. De asemenea, nu o încalca nici aplicarea sanctiunilor cumulative în cadrul aceleiasi forme de raspundere juridica (de exemplu, închisoarea si amenda sau închisoarea si confiscarea averii reprezinta sanctiuni cumulative care se aplica în cadrul raspunderii juridice penale).

În esenta sa, acest principiu urmareste excluderea aplicarii fata de aceeasi persoana si pentru aceeasi fapta a doua sau mai multe sanctiuni care prin natura lor sunt identice; o singura încalcare a normei de drept nu trebuie sa determine decât o singura sanctiune juridica.

C. Principiul justetei sanctiuni implica exigenta proportionarii pedepsei în functie de
gravitatea faptei comise. Ceea ce necesita corecta alegere a normei juridice sub a carei incidenta intra fapta ilicita. Principiul justetei sanctiunii înseamna totodata individualizarea corecta si aplicarea adecvata a sanctiunilor prescrise de norma de drept.

D. Principiul celeritatii tragerii la raspundere reclama oportunitatea sanctionarii. Daca aplicarea sanctiunilor, înteleasa ca reactie sociala, realizata prin forta coercitiva a statului, la faptele ilicite, nu intervine cu promptitudine, atunci nu se mai obtin efectele dorite nici în raport cu faptuitorul, nici cu societatea. "Temporizarea" tragerii la raspundere a faptuitorului provoaca un sentiment de insecuritate în raporturile interumane si în acelea sociale, precum si un sentiment de neîncredere în capacitatea factorilor institutionali obligati sa asigure ordinea de drept.

Conditiile raspunderii juridice

Crearea cadrului necesar prin care cel vinovat este obligat sa suporte consecintele conduitei sale depinde de o seama de conditii constând în cumulul de factori care privesc atât fapta ilicita cât si autorul ei. Este vorba de conduita sau fapta ilicita, de rezultatul sau efectul social-juridic produs prin aceasta, de legatura cauzala dintre fapta si rezultat, de existenta autorului încalcarii si de vinovatia acestuia, precum si de lipsa unor împrejurari care sa excluda caracterul ilicit al faptei sau sa înlature raspunderea juridica. În timp ce primele cinci conditii, care trebuie sa se manifeste cumulativ, sunt pozitive, cea din urma este negativa.

a) Fapta (conduita) ilicita este împrejurarea care da nastere raportului juridic de aplicare a sanctiunii. Notiunea de fapt juridic se raporteaza la doi factori: conduita unui subiect de drept în câmpul relatiilor sociale si norma juridica care se nesocoteste prin conduita în cauza.

Conduita umana se manifesta prin ansamblul faptelor concrete ale insului, fapte care stau sub controlul constiintei sale. Din punctul de vedere al dreptului au semnificatie numai faptele rezultând din obiectivarea vointei si a ratiunii; nota definitorie a conduitei tine tocmai de obiectivarea constiintei în acte si fapte deliberate. Intentiile si sentimentele care însotesc obiectivarea constiintei nu poarta semnificatie juridica.

Faptele ilicite sunt acte de conduita umana. Un act este ilicit deoarece încalca normele dreptului, antrenând prin aceasta un grad mai mare sau mai mic de pericol social. Încalcarea unor norme de drept poate însemna si nesocotirea unor drepturi subiective ori a unor raporturi juridice, dar întotdeauna ea înseamna încalcarea ordinei juridice⁹.

Conduita ilicita se produce prin actiune sau inactiune.

Actiunea constituie cea mai frecventa modalitate de realizare a conduitei ilicite. Ea reprezinta o manifestare efectiva si implica acte materiale contrare normelor juridice. Actiunea, în sensul ei cel mai larg, este vointa obiectivata, exteriorizata a omului, miscarea lui voluntara catre un scop anume. Actul ilicit este acea actiune constienta care lezeaza drepturi legal recunoscute sau care nesocoteste obligatii impuse prin lege. Actiunea ilicita înseamna încalcarea unei norme de drept cu caracter prohibitiv.

Datorita marii diversitati a actiunilor interzise, normele juridice nu le enumera în mod limitativ. Daca normele prohibitive stabilesc ceea ce este interzis, normele cu caracter dispozitiv indica numai conduita legala în diferite situatii, lasând sa se deduca faptul ca orice actiune contrara ei încalca prevederile legii.

Actiunea ilicita se realizeaza prin mijloace diferite, unele chiar ingenioase. Daca în mod obisnuit actiunea este materializarea nemijlocita a energiei agentului, în alte situatii, nu putin numeroase, se utilizeaza un instrumentar mecanic, chimic etc.

Inactiunea este abtinerea de la o actiune pe care persoana este obligata prin lege sa o îndeplineasca. Aceasta stare de pasivitate fata de obligatia prestarii unei fapte pozitive reprezinta o omisiune cu caracter voluntar, constient, urmarind anumite scopuri. Pasivitatea nu este în acest caz o nonactiune pur simplu, ci o actiune prin omisiune, adica o conduita a persoanei care ignora norma onerativa (de exemplu, sustragerea de la executarea stagiului militar obligatoriu, neachitarea unei datorii la termenul prevazut s.a.).

Sunt situatii în care încalcarea legii întruneste atât elemente caracteristice actiunii, cât si pe acelea ale inactiunii (de exemplu, livrarea unor produse de calitate inferioara se poate însoti cu nerespectarea conditiilor referitoare la sortimentul produselor) ¹⁰.

b)Rezultatul faptei ilicite vizeaza consecinta savârsirii ei. Dupa natura faptei, efectele pot fi materiale (reprezentând schimbari nemijlocite în realitatea imediata, precum decesul si vatamarea persoanei fizice, distrugerea unui bun) sau nemateriale (de exemplu, atingerea onoarei si demnitatii unei persoane).

Faptele civile ilicite care genereaza, modifica sau desfiinteaza raporturi patrimoniale sau personale nepatrimoniale comporta aceeasi natura.

În dreptul penal, faptele ilicite cu urmari materiale (omorul, tâlharia, furtul) constituie asa-numitele infractiuni de rezultat, iar cele lipsite de astfel de urmari (insulta, calomnia - infractiuni de pericol. Se mai distinge si categoria infractiunilor de punere în primejdie (precum conducerea în stare de ebrietate a unui autovehicul destinat transportului mai multor persoane).

Rezultatul, îndeosebi în cazul faptelor materiale, prezinta o deosebita importanta ca element doveditor pentru faptul ilicit; pornindu-se de la constatarea producerii sale se stabileste comiterea faptei. Acesta este motivul pentru care în unele forme ale ilicitului penal sau civil, desi s-a manifestat o anumita activitate, absenta rezultatului material este în masura sa fie echivalat cu inexistenta faptei sau cu existenta tentativei. Totodata, în unele situatii, proportiile rezultatului sunt hotarâtoare în fixarea gravitatii faptei si a gradului de raspundere.

c) Legatura cauzala dintre fapta ilicita si rezultatul daunator. Spre deosebire de cauzalitatea naturala, exprimând un determinism spontan, 'n planul vietii sociale actioneaza ceea ce Imm. Kant a numit cauzalitatea prin libertate. Determinismul social implica factorul uman, subiectiv. Omul, dând curs prin activitatea sa motivatiei ce-l anima, realizeaza în ultima instanta necesitatea istorica. Dar diversitatea de interese comporta optiuni si actiuni diferite, nu o data contradictorii de la un ins la altul, de la un grup social la altul. Încât, interesul social nu se realizeaza liniar, ci statistic, ca medie a directiilor si sensurilor diferite de actiune umana.

Prezenta inevitabila a factorului subiectiv în câmpul vietii sociale, adica a vointei si optiunilor, a ideilor si sentimentelor atât de diferite de la un ins la altul, explica nu numai caracterul tendential al realizarii interesului social general, implicit al necesitatii istorice de care acesta se leaga, ci si savârsirea acelor fapte care, izvorând dintr-o motivatie nu doar subiectuala, ci subiectivista, nu doar individuala, ci individualista, alimenteaza atitudinea si comportamentul antisocial si totodata opus normelor de drept.

Efectul daunator produs prin actiunea constienta a omului se revendica unui scop antivaloric din punct de vedere social si juridic. Între fapta sa ilicita si rezultatul daunator exista o legatura cauzala, ceea ce antreneaza raspunderea sa în fata legii. În cadrul raspunderii juridice, cauza este atitudinea voluntara, constienta a omului, este acea conduita având efect starea de pericol sau de amenintare produsa prin atingerea, lezarea sau vatamarea unor relatii sociale promovate si aparate prin normele de drept. Asadar, cauza raspunderii juridice este starea de nesiguranta sociala produsa prin nesocotirea legii.

Relatia cauzala dintre actiunea constienta si efectul daunator este cel mai adesea mijlocita de conditii. Acestea nu produc ca atare efectul daunator, precum o face conduita voluntara, dar greveaza asupra producerii lui.

Raspunderea juridica se naste numai atunci când efectul daunator este rezultatul necesar al actiunii insului, când decurge logic din aceasta. Înlantuirea întâmplatoare de evenimente, cu alte cuvinte producerea unor consecinte care, desi negative, sub aspect social si juridic, sunt exterioare în raport cu vointa subiectului si actiunea acestuia, nu creeaza o legatura cauzala reala între conduita si faptele produse. Acestea din urma se situeaza în afara cauzalitatii juridice si nu angajeaza raspunderea juridica.

Atunci când rezultatul daunator nu s-a produs - dar el a existat ca posibilitate derivând din conduita negativa a insului si generând pericol social -, pentru ca prin jocul conditiilor exterioare vointei subiectului s-a blocat producerea consecintelor, raspunderea juridica nu este anulata. Faptul ilicit fara rezultat vatamator sau pagubitor, care însa pune în pericol o relatie (valoare) sociala, se numeste tentativa (art.20, Cod penal precizeaza ca tentativa reprezinta punerea în executare a hotarârii de a savârsi infractiunea, executare care a fost întrerupta sau nu si-a produs efectul).

d. Subiectul raspunderii juridice este persoana fata de care se exercita constrângerea de stat prin aplicarea de sanctiuni juridice. Producerea unei fapte ilicite antreneaza raspunderea juridica a subiectului. Sunt si situatii când anumite persoane raspund chiar daca ele nu au savârsitfapte ilicite. Este cazul "răspunderii pentru fapa altuia" , pentru "fapta "animalelor sau pentru "fapta "lucrurilor.

Sunt subiecte ale raspunderii juridice atât persoana fizica, cât si persoana juridica.

O prima conditie pe care trebuie sa o îndeplineasca persoana fizica pentru a fi subiect al raspunderii este aceea de a avea capacitate de răspundere. Aceasta reprezinta aptitudinea persoanei fizice de a da seama în fata organelor jurisdictionale pentru faptele ei ilicite si de a suporta efectele juridice, necesare si inevitabile, pentru care se aplica sanctiunea juridica ca forma a constrângerii de stat.

Raspunzi în fata legii doar daca dispui de capacitatea de a întelege si a voi, daca din punct de vedere psihologic te manifesti ca persoana normala. Totodata, capacitatea de a raspunde reclama prezenta unor atribute juridice (drepturi si îndeosebi obligatii) instituite si reglementate pentru a fi dobândite ori pentru a fi impuse acelora care nesocotesc legea. Asadar, capacitatea de a raspunde constituie un sistem de atribute naturale si juridice, în care cele din urma sunt conditionate de cele dintâi.

Ca forma specifica a capacitatii juridice, capacitatea de a raspunde se deosebeste de capacitatea de folosinta si de aceea de exercitiu. Daca secundele confera persoanei calitatea de subiect de drept si, respectiv, posibilitatea de a-si exercita direct aceste drepturi, cea dintâi (capacitatea de a raspunde) atribuie subiectilor de drepturi calitatea de subiecti pasivi ai raspunderii juridice, ai raportului juridic de constrângere.

A doua conditie prin care persoana fizica devine subiect al raspunderii juridice vizeaza capacitatea ei de a actiona ca fiinta libera. În context, a fi liber înseamna sa actionezi în cunostinta de cauza, sa-si propui scopuri determinate si sa decizi asupra actiunilor oportune pentru realizarea lor. Sanctionarea faptelor ilicite decurge tocmai din calitatea persoanei de a fi actionat liber în încalcarea ordinii de drept, desi cunostea exigentele legii si valorile aparate de ea.

Raspunderea persoanei juridice intervine pentru acele fapte ale persoanelor fizice care o compun, fapte care au fost savârsite în exercitiul atributiilor de serviciu ori în legatura cu serviciul. Când faptele ilicite au fost comise de conducerea persoanei juridice, atunci ele sunt atribuite însesi organizatiei colective; în consecinta, raspunderea va fi pentru fapta proprie.Faptele ilicite apartinând celorlati membri ai persoanei juridice determina doar raspunderea pentru fapta altuia.

Prin natura sa de subiect colectiv, persoana juridica raspunde numai sub forma civila sau administrativa; raspunderea penala ori aceea disciplinara sunt operante numai în cazul persoanelor fizice.

e) Vinovăţia (numita si culpa sau vina) constituie starea subiectiva a autorului faptei ilicite fata de aceasta fapta si urmarile ei. În raport cu valorile juridice ocrotite de lege, vinovatia exprima o atitudine psihica constient negativa. Înainte de a deveni realitate, comiterea faptei ilicite se prezinta în planul constiintei vinovate ca o idee de comportament. Aceasta este urmata de hotarârea de a o traduce în fapta.

Hotarârea savârsirii faptei ilicite înseamna transformarea ideii de actiune în manifestare de vointa, care este în masura sa declanseze energia necesara materializarii ei.Pentru a putea raspunde, individul trebuie sa-si manifeste constient vointa, adica sa întrevada rezultatele faptei sale; totodata, vointa sa trebuie sa fie libera, neconstrânsa de nici un factor atunci când hotaraste sa realizeze scopul ilicit.

Tragerea la raspundere a vinovatului se justifica din punct de vedere social si juridic prin încalcarea ordinii de drept, fara sa conteze daca sub aspect subiectiv agentul accepta si doreste producerea urmarilor negative, daca are o atitudine de indiferenta fata de ele ori, prevazându-le posibilitatea, spera usuratic ca ele sa nu se produca sau exclude posibilitatea prodcerii lor într-un mod care îi este imputabil.

În dreptul penal, vinovatia ia forma intentiei si culpei. În situatia în care autorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui prin comiterea faptei, avem de-a face cu intentia directa. Când autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l urmareste, dar accepta posibilitatea producerii lui, întâlnim cazul intentiei indirecte. Culpa poate fi cu previziune (sau imprudenta: atunci când autorul anticipeaza rezultatul faptei sale, nu-l accepta si apreciaza fara temei ca el nu se va produce) sau fara previziune (sau neglijenta: atunci când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi putea si trebuia sa-l prevada).

Diferentierea formelor de vinovatie permite stabilirea gradului de vinovatie, aspect deosebit de important în determinarea felului si limitelor raspunderii juridice.

f) Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei si cauze care înlatura raspunderea juridica. Pot fi întâlnite situatii în care sunt întrunite formal toate conditiile raspunderii juridice fara ca aceasta sa devina totusi operanta. Sunt cauze sau împrejurari care, prin particularitatile lor, fie ca exclud caracterul ilicit al faptei si înlatura astfel raspunderea juridica, fie ca, desi nu exclud ilegalitatea faptei, contribuie totusi la Maturarea raspunderii.

Fac parte din prima categorie (cf.art.45-51, Cod penal) legitima aparare, starea de necesitate, constrângerea fizica si constrângerea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia involuntara, minoritatea faptuitorului, eroarea de fapt. În aceste situatii, desi exista faptul ilicit, rezultatul periculos, raportul de cauzalitate si subiectul, lipseste totusi vinovatia subiectului.

A doua categorie de împrejurari nu înlatura caracterul ilicit al faptei, dar înlatura fie raspunderea juridica a autorului faptei, fie executarea masurilor constrângatoare rezultând din stabilirea raspunderii juridice. Astfel, amnistia înlatura raspunderea penala pentru fapta savârsita; daca intervine dupa condamnare, înlatura si executarea pedepsei. Raspunderea juridica este înlaturata si prin prescriptie.

În materie penala, dupa caz, ea poate înlatura si executarea pedepsei sau numai a acesteia. În materie civila ea poate conduce la pierderea caracterului executoriu al hotarârii judecatoresti ce a stabilit raspunderea. Gratierea este un act de clementa, asa cum este si amnistia, dar înlatura, total sau în parte, doar executarea pedepsei.

Dreptul penal mai cunoaste si alte cauze care înlatura raspunderea juridica, precum lipsa plângerii prealabile a partii vatamate (în materia infractiunilor pentru care punerea în miscare a actiunii penale depinde de introducerea actului de sesizare la organul competent), împacarea partilor sau retragerea plângerii prealabile.

Felurile raspunderii juridice

Felurile raspunderii juridice sunt determinate de diferite criterii: scopul urmarit, natura faptei ilicite si a normei încalcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sanctiunilor etc.

Dupa scopul urmarit prin declansarea raspunderii juridice, distingemraspunderea cu caracter reparator si raspunderea cu caracter sanctionator. (În functie de acestea, deosebim sanctiuni reparatorii si sanctiuni represive). Raspunderea reparatorie vizeaza anularea consecintelor prejudiciante pentru patrimoniul persoanei (fizice ori juridice) prin obligarea faptuitorului la actiunea de a da sau a face în beneficiul pagubitului. Raspunderea reparatorie este patrimoniala si materiala.

Raspunderea sanctionatorie (represiva) obliga autorul sa suporte consecintele punitive asupra persoanei sale, datorate pericolului social al faptei savârsite. Sanctiunile represive se prezinta ca sanctiuni patrimoniale (amenda, confiscare, penalitati de întârziere pentru nelivrarea la termen a unor produse etc.) si nepatrimoniale (privative de libertate, disciplinare, diferite interdictii sau decaderi etc.).

Dupa felul raportului juridic format prin fapta ilicita, exista un mod de raspundere specific fiecarei ramuri de drept.

Faptele de pericol social produse cu vinovatie sunt încalcari tipice ale dreptului penal si se numesc infractiuni. Periculozitatea faptei atrage gravitatea pedepsei (privatiune de libertate).

Fapta savârsita cu vinovatie, dar cu un pericol social mai redus în raport cu infractiunea se numeste contraventie. Ea este forma principala de nesocotire a normelor dreptului administrativ.

Încalcarea îndatoririlor profesionale de catre acele persoane carora le revin anumite atributii si obligatii în cadrul productiei, a activitatii didactice, militare etc. reprezinta abaterea disciplinara.

O alta forma (fel) de raspundere este raspunderea patrimoniala (civila). Ea opereaza atunci când se prejudiciaza persoanele fizice sau juridice pentru neîmplinirea sau îndeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale (raspunderea civila contractuala) ori prin savârsirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (delictul civil) fata de altul si în afara oricărui raport contractual (raspunderea civila delictuala sau extracontractuala).

Pagubele provocate unei organizatii, societati sau institutii de catre propriul personal sau membrii acestora, pagube produse din vina si în cadrul activitatii profesionale, antreneaza raspunderea materiala.

Întrucât au scopuri diferite, formele raspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale raspunderii sanctionatorii. În functie de situatie, cumularea se produce între formele aceluiasi tip de raspundere, asa cum se pot cumula forme ale raspunderii juridice proprii unei aceleiasi ramuri de drept. Cumularile în cauza se explica însa nu numai prin scopul diferit al raspunderilor reparatorii si sanctionatorii, ci si prin periculozitatea sociala diferita a faptelor savârsite.

Rezumat

Raspunderea juridica este un aspect al constiintei juridice privita ea însasi ca element structural al sistemului juridic.

Raspunderea juridica îsi justifica sensul în raport cu legalitatea, înteleasa ca un principiu fundamental de drept, în baza caruia orice subiect de drept trebuie sa respecte ori sa aplice legile si celelalte acte juridice normative sau individuale. Legalitatea este starea de ordine în desfasurarea raporturilor sociale, rezultata din realizarea dreptului. Ea este totodata o cerinta care decurge din lege. Legalitatea este masura respectarii legii.

Încalcarea legii atrage raspunderea juridica, privita ca forma a raspunderii sociale si corelata cu celelalte forme ale ei. Stabilirea raspunderii juridice presupune individualizarea si sanctionarea oricarei nesocotiri a ordinii de drept. Raspunderea juridica nu este simpla obligatie de a suporta o sanctiune juridica: ea reprezinta cadrul de realizare a constrângerii de stat.

În statul de drept, raspunderea juridica se întemeiaza în principii ferme: principiul raspunderii pentru fapte savârsite cu vinovatie, principiul raspunderii personale, principiul justetei sanctiunii, principiul celeritatii tragerii la raspundere.

Raspunderea juridica se produce în conditii bine precizate, legate de conduita sau fapta ilicita, de rezultatul sau efectul social-juridic produs prin aceasta, de legatura cauzala dintre fapta si rezultat, de existenta autorului faptei si de vinovatia lui, precum si de lipsa unor împrejurari care sa excluda caracterul ilicit al faptei sau sa înlature raspunderea juridica.

În functie de scopul urmarit, de natura faptei ilicite si a normei âncalcate, de gradul de pericol social al faptei si de caracterul sanctiunilor aplicate, raspunderea juridica presupune feluri determinate de realizare. Întrucât au scopuri diferite, felurile raspunderii juridice se pot asocia în diferite moduri.

Întrebari pentru autoevaluare si control

• Care este ratiunea relationarii raspunderii juridice cu legalitatea în statul de drept?
• Ce raport exista între lege si legalitate?
• Caracterizati relatia legalitate - ordine de drept.
• Care este scopul corelarii raspunderii juridice cu celelalte forme ale raspunderii sociale?
• De ce raspunderea juridica nu e simpla obligatie de a suporta o sanctiune?
• Identificati si motivati principiile raspunderii juridice.
• Analizati si corelati functional conditiile raspunderii juridice.
• Stabiliti criteriile raspunderii juridice si diferentiati, pe aceasta baza, formele raspunderii juridice.
• Justificati ideea corelarii formelor raspunderii juridice.