Structura normei juridice

Prescriptia stabilita în conformitate cu vointa de stat, reprezentând continutul normei juridice, are o structura interna ( structura logico-juridica a normei), precum si o constructie externa, legata de modul de exprimare în cadrul actului normativ sau al altui izvor de drept (structura tehnico-juridica sau tehnico-legislativa a normei).

Structura logico-juridica a normei

Structura logico-juridica a normei indica elementele componente si reciproc dependente care asigura organizarea logica a prescriptiei normei, indiferent de formularea ei literala si de ramura de drept din care face parte. Aceste elemente structurale sunt ipoteza, dispozitia si sanctiunea normei juridice. Componenta trihotomica a normei nu este întâmplatoare; ea corespunde exigentei logice dupacare orice prescriptie, pentru a dobândi semnificatia si autoritatea unei norme juridice, trebuie sa stipuleze conditiile în care unele categorii de subiecte vor manifesta o anumita conduita, sa precizeze în ce consta aceasta conduita si care sunt urmarile ce decurg din nerespectarea ei. Schema structurii logico-juridice a normei se poate exprima prin formula: "în cazul în care ( daca cineva) ...atunci trebuie... altfel..." .

Ipoteza

Ipoteza este acea parte componenta a normei juridice care precizeaza conditiile, împrejurarile sau faptele în raport cu care se aplica dispozitia normei de drept, precum si categoria subiectelor la care trimite continutul dispozitiei. De exemplu, primeste o mostenire persoana care poate dovedi vocatia succesorala si faptul ca a acceptat mostenirea în termenul stabilit. Sau: pentru a-si putea manifesta optiunea politica, cetateanul trebuie sa fie major si sa nu fie decazut din drepturi.

Dupa criteriul preciziei cu care sunt formulate, distingem ipoteze determinate si ipoteze relativ determinate (subîntelese).

Ipoteza determinata fixeaza cu exactitate conditiile de aplicare a dispozitiei. Bunaoara, în stabilirea dreptului la pensie ( pentru limita de vârsta, pentru invaliditate sau urmas), legea prevede toate conditiile pe care trebuie sa le întruneasca o persoana pentru a primi pensie, cu un anumit cuantum.

Ipoteza relativ determinata (subînteleasa) indica împrejurarile de aplicare a normei, dar lasa continutul faptic concret la aprecierea subiectului de drept. De pilda, se poate dispune prin testament (art.887 din Codul civil) de întreaga avere, de o parte din ea ori de unul sau de anumite obiecte.

În scopul evitarii arbitrariului si a interpretarilor eronate, în drept se urmareste o determinare pe cât posibil exacta a ipotezei, obtinându-se astfel o garantie a respectarii si aplicarii riguroase a normei juridice.

Dupa gradul de complexitate a împrejurarilor luate în considerare, ipotezele pot fi simple (când precizeaza o singura modalitate, tipica, prin realizarea careia norma devine aplicabila; de exemplu, conform art.174 din Codul penal, înfractiunea de omor consta în uciderea unei persoane) sau complexe (când prevad mai multe situatii prin cumularea carora este posibila aplicarea normei; de pilda, se poate dispune arestarea unei persoane atunci când s-a savârsit o infractiune pentru care se prevede prin lege o pedeapsa cu închisoarea mai mare de doi ani si când lasarea în libertate a autorului faptei prezinta un pericol pentru ordinea publica - art.148, lit.h din Codul de procedura penala).

În functie de numarul împrejurarilor luate în considerare pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi unica (ea prevede numai o singura împrejurare de natura sa declanseze încidenta legii; de exemplu, desfacerea casatoriei se produce, conform art.37, alin.2 din Codul familiei, prin divort) sau alternativa (implicit mai multe modalitati de realizare a incidentei legii; de exemplu, conform art.213 din Codul penal, comite abuz de încredere cel care, detinând, cu orice titlu, un bun mobil al altuia, si-l însuseste, dispune de acesta pe nedrept ori refuza sa-l restituie).

Trebuie precizat ca, spre deosebire de ipoteza unica, în cazul ipotezei simple nu este exclusa posibilitatea ca împrejurarea prevazuta de ea sa presupuna modalitati concrete foarte diferite de realizare. În cadrul infractiunii de omor, de pilda, norma nu face referiri asupra calitatii faptuitorului ori a victimei, asupra locului si timpului savârsirii faptei sau cu privire la mijloacele folosite pentru producerea ei (cu exceptia formelor calificate sau deosebit de grave de omor).

Ipotezele se diferentiaza si dupa modul de enuntare a conditiilor de aplicare. În acest sens, ipotezele pot fi generice (întrucât precizeaza un anumit tip de împrejurare prin a carei producere se aplica norma) si cazuale (când ele enunta limitativ sau exemplificativ împrejurarile în care se aplica norma).

Ipotezei, ca element de continut al normei de drept, îi revine un rol care nu se reduce la justificarea elementelor factuale, ci vizeaza obiective care rezida în ratiunea însasi a normei de drept si care privesc temeiurile valorice ce sunt promovate prin mijlocirea ei. Structura temeiului unei reguli este un enunt conditional: daca M, atunci C; ceea ce se scrie T = M => S, în care T este temeiul, M este evenimentul, iar S reprezinta scopul sau consecinta.

Daca în stiintele privind fenomenele naturii S este un efect ca oricare altul, în stiintele despre om S este un eveniment cu valoare, valoare pe care o atribuim noi ca fiinte valorizatoare, care dam un sens valoric lumii. În acest context, enunturile de legi le completam cu enunturi de valoare. În felul acesta, normativitatea intra sub controlul ratiunii siexperientei . Si în materia normelor juridice orice actiune este orientata spre un scop, iar temeiurile normative sunt dirijate de valori. Prin etalonul valoric de apreciere a actiunilor se realizeaza calificarea concreta a unui fapt si numai dupa aceea se stabileste norma de drept carea se aplica în speta .

Dispozitia

Ca partea cea mai importanta a normei juridice, dispozitia se refera la
conduita ca atare pe care trebuie sa o realizeze cei carora li se adreseaza; ea ofera raspuns la
'ntrebarea: "ce trebuie sa faca ori sa nu faca" sau "ce este 'ndreptatita sa faca persoana aflata 'n
situatia prevazuta de norma ". Dispozitia prevede fie obligatia de a înfaptui anumite actiuni, fie
obligatia abtinerii de la 'nfaptuirea unor actiuni, dupa cum poate numai sa permita, sa recomande sau
sa stimuleze o arie de actiuni umane dezirabile.

Dupa criteriul conduitei prescrise, dispozitiile normelor juridice se diferentiaza dupa cum urmeaza:

1. Dispozitii onerative, care obliga la 'mplinirea anumitor actiuni (de exemplu: "Tutorele este dator sa prezinte anual autoritatii tutelare o dare de seama despre modul cum a îngrijit de persoana minorului, precum si despre administrarea bunurilor acestuia" - art. 134 Codul Familiei).
2. Dispozitii prohibitive, care interzic înfaptuirea unor actiuni (de exemplu: "Este oprit sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita" - art. 5, Codul familiei).

Deoarece impun un anumit comportament, atât dispozitiile onerative cât si cele prohibitive se mai numesc imperative sau categorice. Cu toate acestea, normele juridice nu sunt pur si simplu ordine. Desi dreptul nu se dispenseaza de ordine, servindu-se de ele în procedurile de judecata, în masuri care merg pâna la privarea de libertate, în anulari de acte etc., totusi ordinul sau comanda de care dreptul se foloseste reprezinta un mijloc impus de situatii, nu un element de continut. Esenta dreptului consta în valoarea juridica promovata prin norma, nu în ideea de ordin.

1. Dispozitiile permisive ofera partilor posibilitatea sa opteze pentru conduita ce doresc sa o
   urmeze, fara deci sa impuna sau sa interzica savârsirea unor actiuni (de exemplu: "Succesiunea poate fi acceptata curat si simplu sau sub beneficiu de inventar"- art. 685, Cod civil).

În situatia în care persoanele, având posibilitatea optiunii pentru conduita dorita, nu se hotarasc sa-si exprime vointa, intervine organul de stat competent si suplineste vointa lor pe baza dispozitiilor supletive. Acestea sunt o varietate a dispozitiilor permisive. (De exemplu, conform art. 40 din Codul familiei, la desfacerea casatoriei prin divort, sotii se pot 'nvoi ca sotul care a purtat 'n timpul casatoriei numele de familie al celuilalt sot sa poarte acest nume si dupa desfacerea casatoriei. Acelasi articol mai precizeaza: "Daca nu a intervenit o 'nvoiala sau daca instanta nu a dat 'ncuviintarea, fiecare dintre fostii soti va purta numele ce avea înainte de casatorie").

În functie de sfera aplicarii lor, de gradul lor de generalitate, dispozitiile normelor juridice se diferentiaza 'n dispozitii generale, speciale si de exceptie. Dispozitiile generale au o sfera larga de aplicare si circumscriu de obicei o ramura de drept.

Dispozitiile speciale se refera la o anumita categorie de relatii dintr-o ramura de drept. Deosebim, de pilda, dispozitii ale partii generale si dispozitii ale partii speciale din Codul penal. Nu trebuie sa abordam rigid deosebirea dintre dispozitiile generale si acelea speciale; ele se pot transforma reciproc. Ceea ce este "general" sau "special" are o valoare relativa, se evidentiaza numai prin comparare. În raport cu o dispozitie cu aplicare mai larga, o dispozitie data este apreciata ca speciala, dar ea se manifesta ca dispozitie generala fata de o alta care are o sfera mai restrânsa de aplicare.

Dispozitiile de exceptie completeaza dispozitiile generale sau pe acelea speciale (de exemplu, art. 4 al Codului familiei, stabilind vârsta casatoriei la 18 ani pentru barbati si 16 ani pentru femei, cuprinde si o dispozitie de exceptie: "... cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate 'ncuviinta casatoria femeii care a 'mplinit cincisprezece ani").

Dispozitiile de exceptie au la baza dorinta legiuitorului de a apara mai eficient o serie de valori.

Sanctiunea

Sanctiunea reprezinta acel element al normei juridice care fixeaza urmarile 'ncalcarii
dispozitiei; ea da raspuns 'ntrebarii: "care sunt consecintele încalcarii dispozitiei?". Sanctiunea
constituie masura luata împotriva dorintei sau vointei aceluia care nesocoteste dispozitiile normelorjuridice. Ea este aplicata de organe special împuternicite si urmareste restabilirea ordinii încalcate, prevenirea încalcarii normelor de drept în viitor si îndreptarea celui vinovat . Rezulta ca scopul sanctiunii este eminamente constructiv, neurmarind razbunarea frusta.

Tinând seama de natura juridica a normei încalcate, distingem sanctiuni penale, civile, administrative, disciplinare, în conformitate cu ramurile de drept în care opereaza.

Dupa scopul pe care îl urmaresc, sanctiunile sunt reparatorii (vizând repararea ori dezdaunarea pentru paguba produsa), expiatorii (urmarind ispasirea pentru fapta antisociala comisa), de anulare a actului lovit de nulitate.

În functie de continutul lor, sanctiunile sunt patrimoniale (pecuniare si nepatrimoniale (personale). Primele se refera la bunurile si veniturile persoanei sanctionate ( de exemplu, amenda, confiscarea averii, penalitatile), celelate privesc nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu, sanctiunea închisorii, avertismentul, interdictia de exercitare a drepturilor electorale s.a.).

În conformitate cu modul lor de determinare, distingem sanctiuni absolut determinate (de pilda, nulitatea absoluta, cum ar fi în cazul contractului de vânzare-cumparare care are ca obiect un bun care nu mai exista) si sanctiuni relativ determinate (de exemplu, între un minim si un maxim prevazut de lege pentru amenda sau pentru durata privarii de libertate). Organul de aplicare a sanctiunilor opteaza între limitele legale prevazute.

Sanctiunile se deosebesc si dupa numarul lor: unele pot fi unice, când se prevede un singur gen de sanctiune pentru comiterea unei fapte (cum este cazul omorului, pentru care se prevede numai pedeapsa închisorii), saumultiple. Sanctiunile multiple pot fi alternative (deoarece se prevad mai multe categorii de sanctiuni între care se poate opta, precum între amenda si închisoare) si cumulative ( pentru ca sunt prevazute pentru aceeasi fapta mai multe sanctiuni ce difera ca finalitate, cum ar fi închisoarea si confiscarea partiala a averii). Daca în cazul sanctiunilor alternative organele de aplicare pot opta pentru un gen de sanctiune, sanctiunile cumulative se aplica în totalitatea lor dupa dispozitiile legale.

Exista însa principiul ca pentru o abatere sau fapta ilicita nu se pot aplica mai multe sanctiuni de acelasi tip, dar pot fi cumulate sanctiuni diferite sub aspectul continutului si al scopului.

Sanctiunea este aceea care asigura în ultima instanta respectarea normei de drept si restabilirea ordinii juridice. Din acest motiv ea constituie un element foarte important al normei juridice.

Cu toate ca apartine domeniului general al costrângerii, totusi sanctiunea juridica nu e sinonima constrângerii etatice. Aplicarea sanctiunilor nu reclama 'n toate situatiile interventia fortei publice; este cazul sanctiunilor de anulare, de reparare si de dezdaunare, a celor disciplinare, precum si a unora contraventionale. Doar când ele nu se executa de bunavoie are loc executia silita prin interventia fortei constrângatoare a statului. Sanctiunile penale si unele contraventionale comporta 'nsa, în principiu, un caracter coercitiv.

În statul de drept, aplicarea sanctiunilor este un act de putere antrenând o mare raspundere politica si juridica; ea trebuie facuta numai de catre organele competente, cu respectarea literei si spiritului legii, a drepturilor si libertatilor omului.

Desi este un element al structurii logico-juridice a normei, sanctiunea implica ea 'nsasi o norma: o norma sui-generis de conduita, care trimite la subiectul vinovat de 'ncalcarea dispozitiei si la organul de stat competent sa aplice sanctiunea legala.

Structura tehnico-juridica a normei

Structura tehnico-juridica a normei trimite la forma de exprimare a continutului si a structurii logice a normei prin textul legal.

Norma de drept este, de regula, o parte a unui act normativ, el însusi structurat în capitole, sectiuni, articole, alineate. Ca element structural de baza al actului normativ, articolul contine, obisnuit, o dispozitie de-sine-statatoare. Sunt situatii în care un articol contine mai multe norme, dupa cum, în altele, o norma se exprima prin mai multe articole coroborate.

Specificul normelor constitutionale, al celor de organizare s.a. evidentiaza ca, de obicei, normele juridice nu sunt redactate dupa schema ipoteza-dispozitie-sanctiune. Cel mai adesea, normele de drept cuprind fie ipoteza si dispozitia, fie dispozitia si sanctiunea ori numai dispozitia. În unele situatii, dispozitiile legale îmbraca forma unor principii generale, a unor definitii sau clarificari conceptuale.

Încât, se constata o mare diferentiere în modul de formulare a normelor, motiv pentru care, pe planul doctrinei, unele categorii de norme nici nu mai sunt apreciate ca norme propriu-zise, ci ca "dispozitii legale" ce ar fiinta în paralel cu normele juridice luate în sens restrâns; acestea din urma ar fi adevaratele norme juridice, întrucât se adreseaza direct conduitei oamenilor. Nu avem însa motive sa minimalizam rolul normativ al dispozitiilor legale cu continut general, chiar daca ele nu creeaza, precum normele juridice considerate în sens strict, modele nemijlocite de comportament.

Principiile generale, definitiile si alte asemenea dispozitii legale confera normelor propriu-zise dimensiunea de substanta, structurându-le axiologic si precizându-le, în consecinta, finalitatea sociala. De pilda, o dispozitie legala prin care legiuitorul circumscrie definitional un termen trebuie sa se regaseasca în orice alt text normativ care cuprinde acest termen; o astfel de norma indirecta nu poate sa nu faca parte din câmpul dat al reglementarii juridice.

În ce priveste însa norma în sens strict, acesta, dincolo de modul în care este formulata, trebuie sa precizeze o conduita de urmat, o dispozitie, sub forma unor drepturi si obligatii juridice. Cu toate acestea, tehnica legislativa nu reclama formularea expresa atât a îndrituirii cât si a obligatiei. Îndeobste, legiuitorul formuleaza acea latura ce doreste sa o accentueze (astfel, art.998 Cod civil precizeaza obligatia de reparare a prejudiciului, dar subîntelege dreptul de reparare).

Formularea neschematica, netipica, uneori parcimonioasa a textului unei norme de drept nu este de regula rezultatul economiei de gândire a legiuitorului, ci a economiei de mijloace în exprimarea vointei sale, economie de mijloace originata ea însasi în ideea interconditionarii sistemice a normelor în ansamblul dreptului. Ceea ce exige eliminarea detaliilor redundante, cresterea gradului de sintetizare a limbajului juridic si de comprimare a textelor normative, în masura sa sporeasca integrarea organica a unei norme juridice în sistemul dreptului, în raport cu care, de fapt, ea îsi fixeaza, prin întregire, sensul si semnificatia. Asadar, tocmai coerenta sistemului de drept reclama, nu o data, comprimarea structurii logico-juridice a normelor sale, caracterul netipic al exprimarii lor tehnico-juridice.

În ce priveste însa structura normei penale speciale, norma eminamente sanctionatorie, este foarte important ca fapta incriminata, care lezeaza grav o valoare protejata de lege, sa fie descrisa în toate elementele si componentele. În acest caz dispozitia este evidenta, iar interdictia savârsirii faptei (ori, dupa situatie, obligatia producerii ei) este implicata; nerespectarea interdictiei determina aplicarea sanctiunii.

În legatura cu formularea sanctiunii normei juridice, trebuie subliniat ca sanctiunea nu este o alternativa a conduitei stabilite în norma, pe care oamenii pot sa o aleaga atunci când nu sunt de acord cu dispozitia. Ordinea sociala se asigura numai daca în aplicarea normei de drept se respecta dispozitia.

În ultima analiza, sanctiunea indica si ea, cum am precizat, o anumita comportare: dar o comportare impusa, întrucât nu s-a respectat dispozitia, si care tocmai urmareste sa asigure respectarea ei. Sanctiunea este individualizata, adaptându-se specificului normei pe care o apara.

Analiza structurii tehnice a normelor de drept evidentiaza ca nu putem concepe simplist ca fiecare norma ar dispune de o sanctiune proprie. Interdependenta normelor juridice permite acelor norme fara o sanctiune proprie sa fie asigurate, în realizarea lor, prin înfaptuirea cerintelor altor norme ce cuprind sanctiuni determinate.

Anumite tipuri de sanctiuni, precum acelea de anulare, de reparate si dezdaunare ori cele disciplinare, sunt integrate în actele normative care reglementeaza diferite domenii ale relatiilor sociale

(Codul civil, Codul familiei s.a.). În schimb, sanctiunile penale se integreaza, în principiu, într-un act normativ distinct. Normele acestui act alcatuiesc o grupa specifica de norme sanctionatorii: normele penale, în masura sa stabileasca cazurile de încalcare a normelor juridice, cazuri cu periculozitate sociala sporita (infractiunile), precum si sanctiunile corespunzatoare.

Normele penale asigura respectarea normelor juridice din celelalte ramurri ale dreptului (atunci când ele nu au prevazuta o alta sanctiune sau au prevazute sanctiuni pentru acte mai pun grave, cum ar fi sanctiunile disciplinare) în situatia în care s-au savârsit fapte cu o periculozitate sporita, calificate ca infractiuni. Dar normele penale nu sunt numai sanctiuni ale dispozitiilor din alte norme. Având autonomie si alcatuind institutii distincte, normele penale se integreaza într-o ramura distincta de drept.

În absenta unei corecte întelegeri a raportului dintre structura logica (elementele normei) si structura tehnico-juridica (modul de formulare legislativa a regulii de drept), nu s-ar putea evita interpretarea si aplicarea diferita a dreptului, fapt ce ar contrazice vointa, unica si unitara, a legiuitorului.