Teoria generala a dreptului

Necesitatea studierii dreptului

Fenomenul dreptului reprezinta, asa cum vom desprinde pe parcurs, ansamblul regulilor obligatorii de conduita, reguli care consacra drepturi, libertati si obligatii determinate, decurgând din relatiile interumane si a caror respectare este garantata, la nevoie, de catre forta publica.

Dreptul se deschide spre valorile sociale, chintesenta a aspiratiilor comunitatii; promovarea si apararea lor este vitala pentru fiintarea societatii civile si a statului de drept. O buna parte a valorilor sociale este consfintita juridic, dobândind astfel forma dreptului, a normelor juridice.

Pentru statul autentic democratic, modelarea juridica a relatiilor dintre oameni înseamna, în ultima instanta, rationalizarea sui-generis a necesitatii sociale, care devine, în acest mod, o necesitate constientizata si asumata. Dreptul este o expresie normativa specifica a acestui proces continuu de raportare activa la necesitatea nuda, de cunoastere si modelare sistematica a contextului istoric si a relatiilor interumane în acord cu interesul general al comunitatii.

Dreptul, prin valorile pe care le promoveaza, este un mod de umanizare a Fiintei istoriei si deci de afirmare a libertatii. El instituie, în ordinea sa, prin amintitul efort de rationalizare juridica a necesitatii, acele elemente de normativitate în masura sa exprime ontosul socio-uman. Lumea normelor juridice este o ipostaza, complementara celorlalte, a existentei umane.

Dreptul deriva din esenta omului ca zoon politikon (fiinta sociala), care îsi subsumeaza natura biopsihica conditiei sale sociale, în raport cu care, numai, libertatea sa dobândeste întemeiere axiologica (valorica) si sens constructiv, exprimându-se juridic prin drepturi, libertati si obligatii. Cunoasterea normelor de drept si, pe un plan mai cuprinzator, a fenomenului juridic este si trebuie sa fie mai mult decât reflectarea ca atare a fenomenalitatii juridice în constiinta insului, apropierea ei pur gnoseologica; poti astfel cunoaste dreptul si totusi sa înfaptuiesti nondreptul!

Din perspectiva comportamentului uman dezirabil, cunoasterea autentica a dreptului este aceea care se continua organic în actiunea pozitiva de realizare a normativitatii juridice. A cunoaste legea înseamna a actiona în conformitate cu ea, iar asumarea constienta a legii, în genere a normei juridice, reprezinta momentul subiectual, corolar al împlinirii omului ca fiinta constienta si, pe aceasta baza, ca fiinta libera.

Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspira în ceasul de fata natiunea noastra, abordarea sistematica a dreptului, cunoasterea sa stiintifica, în masura sa stabileasca conditiile care impun transformarea lui obiectiva, sa determine directiile evolutiei sale în economia de piata, pentru formarea statului de drept si asigurarea drepturilor si libertatilor civice.

Stiintele juridice, element constitutiv al sistemului stiintelor

Raportarea omului la realitate are un caracter reflectoriu, constientizant. Cunoasterea este o dimensiune specific umana, iar adevarul - o valoare definitorie pentru homo sapiens. Stiinta reprezinta forma riguroasa a cunoasterii; ea constituie un ansamblu sistematic si unitar de cunostinte veridice despre realitatea obiectiva (naturala si sociala) si realitatea subiectiva (proprie lumii interioare a omului). Spre deosebire de cunoasterea comuna, stiinta stabileste, prin abstractizare si generalizare, legile proprii fenomenelor, legi a caror descifrare permite fundamentarea actiunii practice.

Cunoasterea stiintifica se concentreaza si se structureaza în ceea ce s-a numit sistemul general al stiintelor. Acesta cuprinde:

• grupul stiintelor despre existenta (cu valoare explicativ-previzionala asupra diferitelor domenii ale realitatii), alcatuit din: stiintele naturii (fizica, chimia, biologia, anatomia, zoologia,botanica s.a.), stiintele sociale (sociologia generala, stiintele politice, stiintele juridice, istoria, economia, etica etc.) si stiintele gândirii (logica, lingvistica s.a.);
• grupul stiintelor actiunii: stiintele tehnice, stiintele administrativ-organizationale, stiintele medicale, stiintele instructiv-educationale;
• grupul stiintelor generale, de sinteza: filosofía, matematica, mecanica teoretica, cibernetica, teoria generala a sistemelor etc. Întâlnim totodata stiintele de graniţa, cu caracter interdisciplinar si multidisciplinar (biofizica, chimia fizica, biochimia, psihologia, ecologia, antopologia etc.).

Ideea delimitarii stiintelor trebuie racordata la exigenta metodologica a abordarii lumii în unitatea ei. În fond, distingerea specificului calitativ al fenomenelor si proceselor, al diferitelor domenii ale existentei are sens numai plecând de la ideea unitatii lumii. Un corolar al cunoasterii contemporane este conceptia despre unitarea sistemic-integratoare, de ordin cosmic, a tuturor manifestarilor existentei, caracterizate prin interactiune. Aceeasi conexiune trebuie sa se regaseasca în imaginea stiintifica despre lume, între stiintele care o circumscriu.

Asa cum rezulta din clasificarea prezentata, stiintele juridice apartin grupului stiintelor despre existenta, integrându-se nemijlocit în categoria stiintelor sociale. Unele dintre stiintele juridice apartin si stiintelor actiunii, fiind atât stiinte juridice, cât si stiinte administrativ- organizatorice si instructiv-educationale. Alte stiinte juridice (de exemplu, medicina legala, statistica judiciara) se manifesta si ca discipline stiintifice de granita.

În raport cu celelalte stiinte despre societate, stiintele juridice abordeaza factorii obiectivi care au condus la aparitia si manifestarea dreptului si a statului ca fenomene sociale, precum si constituirea, actiunea normelor juridice ca reguli specifice de conduita umana si consecintele încalcarii lor.

Atribuind dreptului un rol de mijloc hotarâtor în conducerea si organizarea sociala, iar statului calitatea de a fi o structura fundamentala în realizarea acestui scop, stiintele juridice sunt preocupate de cunoasterea si perfectionarea dreptului si statului în acord cu exigentele democratice ale societatii civile. Din acest motiv, stiintele juridice ocupa un loc important - atât sub aspect teoretic, cât si practic - în cadrul stiintelor despre societate. Datorita sporirii rolului social al dreptului - atât în plan intern, cât si pe acela al relatiilor interstatale - stiintele juridice cunosc astazi o dezvoltare prestigioasa. În ordinea lor, ele ilustreaza si promoveaza revolutia stiintifica contemporana, beneficiind în acelasi timp de cuceririle ei, implicit sub aspect metodologic, prin valorificarea procedeelor informaticii si ciberneticii în demersul cunoasterii juridice.

Studierea dreptului si statului opereaza din urmatoarele perspective: cercetarea de ansamblu, din orizontul maximei generalizari, a acestor fenomene sociale; cercetarea lor istorico-evolutiva; abordarea aplicata a normelor si institutiilor juridice, în functie de obiectul raporturilor sociale reglementate.

Pe aceasta baza, în clasificarea stiintelor juridice distingem urmatoarele grupe principale:

• stiinta juridica ce descifreaza aspectele de generalitate si esentialitate ale statului si dreptului ca fenomene sociale: Teoria generala a statului si dreptului;
• stiintele juridice care cerceteaza statul si dreptul sub aspectul evolutiei lor istorice, cât si evolutia corespunzatoare a doctrinelor politico-juridice:stiintele juridice istorice si, respectiv, doctrinele politico-juridice;
• stiintele juridice care analizeaza, dupa criteriul obiectului de reglementare, normele juridice si raporturile de drept aferente: stiintele juridice de ramura.

Distingem, de asemenea, asa-numitele stiinte auxiliare stiintelor juridice, care, fara a dobândi statut de stiinte juridice propriu-zise, asigura cunoasterea celor mai bune conditii de edictare si aplicare eficienta a normelor, precum si de prevenire a încalcarii lor.

Corespunzând unor criterii reale, diviziunea amintita a stiintelor juridice nu afecteaza unitatea lor; dimpotriva, ea are relevanta numai pe fondul corelatiei, al întrepatrunderii lor organice si functionale, în cadrul sistemului stiintelor juridice.

Daca teoria generala a statului si dreptului investigheaza, ca stiinta, categoriile de stat si drept în interconditionarea lor genetica si structural- functionala, cu toate acestea, ratiuni obiective de cunoastere justifica abordarea distincta - dar fara a o absolutiza - a problematicii generale a dreptului în raport cu aceea a statului. Consideram, în consecinta, ca teoria generala a dreptului si teoria generala a statului se manifesta ca discipline stiintifice autonome. Ceea ce impune si abordarea didactica diferentiata a categoriilor de stat si drept sub forma disciplinelor care sa asigure explicitarea si însusirea cunostintelor dobândite în procesul examinarii stiintifice a fenomenelor sociale ale statului si dreptului ca fenomene de-sine-statatoare. Astfel, ansamblul problemelor statului preocupa disciplina Drept constitutional si institutii politice, în timp ce examinarea concentrata a dreptului priveste disciplina Teoria generala a dreptului.

Specificul Teoriei generale a dreptului

Circumscrierea obiectului unei stiinte reclama, întâi de toate, fixarea sferei fenomenelor cercetate, apoi a unghiului de investigare si a nivelului de generalizare stiintifica la care opereaza studierea fenomenelor date. Pe aceasta baza se poate elucida locul pe care stiinta în cauza îl ocupa în sistemul stiintelor si diferenta ei specifica în raport cu alte stiinte.

Teoria generala a dreptului vizeaza fenomenul juridic la un nivel de maxima generalitate, deosebindu-se de abordarile cu caracter aplicat, specifice altor stiinte juridice. Din aceasta perspectiva, a reflectarii generalizate si esentializate, se surprind aparitia, dezvoltarea si transformarea dreptului, normele si raporturile juridice, complexa problematica a elaborarii, sistematizarii, interpretarii si aplicarii dreptului, sistemul dreptului si diviziunile sale, respectarea normelor de drept si raspunderea juridica.

În investigarea fenomenului juridic, perspectiva deschisa de Teoria generala a dreptului devine complementara perspectivei proprii stiintelor juridice care realizeaza cercetarea concreta si de stricta specialitate. Fara datele concrete ale acestora din urma, demersul de generalizare teoretica în câmpul celei dintâi nu ar putea ocoli speculatia sterila, generalizarile fara acoperire faptica; totodata, în absenta viziunii sintetice a teoriei generale a dreptului, care ofera celorlalte stiinte juridice premisa general-teoretica a întelegerii fenomenului juridic, stiintele juridice cu caracter istoric sau cele de ramura nu ar putea depasi orizontul îngust al empirismului, al factologiei marunte.

Teoria generala a dreptului este o stiinta sociala, deoarece studiaza un fenomen eminamente social: dreptul si, pe un plan mai cuprinzator, fenomenul juridic în ansamblul lui, incluzând, pe lânga normele de drept, constiinta juridica si raporturile juridice din societate. În felul acesta, ea se alatura altor stiinte despre societate, precum sociologia, istoria, economia, politologia etc., împreuna cu care descifreaza continutul specific al socialului în raport cu naturalul si spiritualul, contribuind astfel, cu mijloace si argumente proprii, la conturarea unei ontologii sociale.

Teoria generala a dreptului pastreaza, împreuna cu alte stiinte, precum etica, antropologia, estetica, o legatura, daca nu privilegiata, cu filosofia, oricum mai speciala, întrucât angajeaza inevitabil, în articulatiile conceptuale si în viziunea imanenta a demersului sau, orizontul filosofic, o conceptie filosofica sau alta despre societate si om si, în consecinta, un mod de semnificare si valorizare a bogatiei fenomenului juridic din perspectiva sintetizatoare a lumii umane. Cu toate acestea, Teoria generala a dreptului nu se confunda cu Filosofia dreptului, caracterizata prin modalitatea filosofica de cunoastere a dreptului, adica sub aspectul sau universal, al determinatiilor sale general-umane si esential-valorice.

Teoria generala a dreptului, desi este preocupata de unele probleme filosofice asupra naturii si esentei dreptului, staruie însa prevalent asupra unor probleme de cunoastere a dreptului, vizând conceptele, principiile si legitatile fenomenului juridic, care, în unitatea lor, configureaza problematica generala a Stiintei dreptului. Abordarea sintetic-generalizatoare adreptului, proprie Teoriei, nu este, prin aceasta, neaparat o abordare filosofica, caci se misca în orizontul existentului, a "ceea ce este" , chiar daca în ipostaza sa abstractizata. Or, demersul filosofiei induce orizontul "a ceea ce trebuie sa fie ", al imperativului; adevarul filosofic este eminamente valorizator, retinând dimensiunea axiologica, nu fenomenologica a existentei. Teoria generala a dreptului, cu toate ca formuleaza enunturi de valoare, ramâne ancorata în fenomenalitatea intrinseca a juridicului, desi o priveste sintetic, nu pe freagmente, precum stiintele juridice particulare.

Asadar, Teoria generala a dreptului este o stiinta juridica. Am enuntat supra aspecte esentiale ale domeniului sau juridic de cercetare. Fata de alte stiinte juridice, ea are un caracter general, întrucât întemeiaza teoretic si ofera acestora concepte de maxima generalizare la nivelul fenomenului juridic: categoriile juridice (norma si raport juridic, act si fapt juridic, sistem de drept, ordine de drept, raspundere juridica etc.). Totodata, ea consacra o seama de principii generale, care privesc celelalte stiinte juridice (de exemplu, principiile legalitatii, suprematiei legii, neretroactivitatii legii s.a.).

De acest aspect se leaga caracterul introductiv al indisciplinei în cauza: ea ofera premisele conceptuale si metodologice ale initierii în celelalte domenii ale juridicului.

Teoria generala a dreptului se poate defini ca disciplina juridica ce studiaza, din perspectiva maximei generalizari teoretice în raport cu celelalte stiinte ale dreptului, fenomenul juridic în ansamblul sau, surprinzând determinarile sale esentiale, pe care le exprima în categorii juridice, adica în concepte de însemnatate principiala, teoretico-metodologica, pentru întreaga cunoastere juridica.

Stiintele juridice cu caracter istoric cerceteaza geneza si devenirea istorica concreta a statului si dreptului, stabilind regularitatile legice si tipologiile evolutive ale acestora, precum si dinamica conceptiilor politico-juridice în aceasta problema. În demersul lor, aceste stiinte folosesc conceptele generale oferite de Teoria generala a dreptului, fara de care nu ar putea depasi nivelul fenomenal al descrierii, pentru a surprinde aspectele de esenta. La rându-le, stiintele juridice istorice vin cu densitatea si culoarea faptelor istorice vii, din care Teoria generala a dreptului abstrage principii si concepte juridice generale.

Nu lipsita de importanta este relatia Teoriei generale a dreptului cu stiintele juridice de ramura, care au ca obiect de cercetare ansamblul normelor juridice constituite într-o ramura distincta de drept, dupa cum si raporturile si institutiile juridice formate în acord cu ele. Între Stiinta introductiva a dreptului si acest grup de stiinte se manifesta o relatie reciproc benefica, astfel încât concepte abstracte precum norma juridica, raport juridic, act juridic, fapt juridic s.a. se regasesc îmbogatite prin particularizari corespunzatoare la nivelul ramurilor de drept în care surprind ca institutii specifice actul civil, faptul penal, raportul succesoral, norma de drept international etc.

Teoria generala a dreptului se detaseaza, datorita spiritului ei cuprinzator, a orizontului teoretic generalizator, de maniera descriptivismului factologic care esueaza "în descrierea copacilor, neputând sa mai vada padurea" ; vocatia ei teoretica este Ideea generalizatoare a dreptului, pentru care însa orizontul larg se sustine în continutul adânc al fenomenului juridic, complex în structura si devenirea sa, a carui semnificatie general-valabila încearca sa o surprinda tot mai adecvat.

Asa cum se apreciaza, constituirea Teoriei generale a dreptului ca ramura de sine statatoare a stiintelor juridice reprezinta o achizitie a secolului nostru. Dar procupari pentru abordarea teoretic-generalizatoare a dreptului s-au manifestat de mai multa vreme, operând însa dintr-un unghi de vedere preponderent filosofic. Abia în secolul al XX-lea s-a conturat o disciplina stiintifica distincta care, fara sa renunte cu totul la perspectiva filosofica, a dublat-o, tot mai consistent, de aceea teoretico-juridica. Apar în Europa si America manuale, studii si monografii consacrate Teoriei generale a dreptului, prin contributia unor petrsonalitati ale stiintei juridice, precum Rudolf von Ihering, Georg Jellinek, Francois Geny, Hans Kelsen, Mircea Djuvara s.a. În România, aparea în 1930 Teoria generala a dreptului, o lucrare (în 3 volume) semnata de Mircea Djuvara.

Pastrând în continuare, cum am mentionat, unele accente filosofice, Teoria generala a dreptului s-a îmbogatit, cu o pondere variabila de la un autor la altul, si prin aportul problematic, prelucrat, din sfera sociologiei si politologiei.

Rezumat

Cunoasterea stiintifica a fenomenelor juridice (legislatie si institutii juridice, raporturi de drept, constiinta si comportament juridic etc.) este o conditie necesara a formarii statului de drept si a asigurarii drepturilor si libertatilor democratice.

Stiintele juridice apartin grupului stiintelor despre existenta, integrându-se în categoria stiintelor sociale.

În cadrul stiintelor juridice, Teoria generala a dreptului ocupa un loc specific; ea cerceteaza problematica dreptului la un nivel de maxima generalitate teoretica, deosebindu-se astfel de abordarile cu caracter aplicat, proprii stiintelor de ramura (precum Dreptul civil, Dreptul penal, Dreptul constitutional etc.).

Teoria generala a dreptului studiaza, în esenta, aparitia, dezvoltarea si transformarea dreptului, normele si raporturile juridice, tehnica elaborarii, sistematizarii, interpretarii si aplicarii dreptului, organizarea sistemica a dreptului si aspectele de semnificatie generala ale raspunderii juridice.

Între Teoria generala a dreptului si stiintele juridice de ramura exista o relatie de interconditionare; categorii precum acelea de ramura de drept, raport juridic, act si fapt juridic s.a., elaborate de Teoria generala a dreptului, se regasesc îmbogatite prin particularizari corespunzatoare la nivelul stiintelor juridice de ramura, care cerceteaza, ca institutii specifice, actul civil, faptul penal, raportul succesoral, norma de drept international etc.

Întrebari pentru autoevaluare si control:

• În ce categorie de stiinte se încadreaza stiintele juridice?
• Care este obiectul stiintelor juridice?
• Cum definiti Teoria generala a dreptului?
• În ce consta raportul de complementaritate dintre Teoria generala a dreptului si stiintele juridice de ramura?