Structurile şi uniunile de persoane juridice cu scop lucrativ

Filiale şi reprezentanţe

Societăţile comerciale, în scopul extinderii comerţului lor, conform legislaţiei, îşi pot constitui „structuri societare” subordonate. Structura societară este definită ca o unitate autonomă reglementată de lege, care poate fi constituită şi utilizată de comerciant, în vederea expansiunii activităţii sale.

Structura societară se caracterizează prin următoarele:

este componentă a unui sistem societar, în care se integrează funcţional, juridic şi patrimonial, în afara căruia nu poate exista independent;
funcţia sa este un mijloc de expansiune a afacerilor societăţii din care face parte;
înfiinţarea acesteia este consecinţa funcţiei de organizare a societăţii care o constituie;
se subordonează societăţii care o constituie;
este o formă de organizare instituită de lege, trăsătură care o deosebeşte de alte subunităţi pe care societatea le poate organiza – secţii, ateliere etc.

Formele exogene uzuale, pe care le poate organiza o societate comercială, sunt: filiala şi reprezentanţa.

Sucursala, filiala şi reprezentanţa nu sunt structuri sinonime sau echivalente. Ele sunt entităţi distincte. Sucursala şi filiala sunt structuri exterioare societăţii, cu un regim juridic diferit. Deosebirea dintre ele ar consta în faptul că filiala, denumită şi societate filială, ar fi o unitate autonomă cu personalitate juridică proprie (de drept privat), dependentă economic de societatea fondatoare, prin determinarea de către aceasta din urmă a majorităţii capitalului social, pe când sucursala ar fi o dezmembrare un dezmembrământ fără personalitate juridică a societăţii care a organizat-o.

Sucursalele sunt stabilimente (sedii) secundare ale societăţii-mamă, care nu au personalitate juridică şi se constituie cu capital de 100% al acesteia, dar care posedă, totuşi, o anumită autonomie juridică şi economică faţă de societatea-mamă.

Trebuie de menţionat că legiuitorul nostru utilizează termenul de „filială” pentru a desemna ceea ce în legislaţia şi doctrina occidentală ar fi o sucursală. Deşi nici în doctrina occidentală nu există o unanimitate de păreri în definirea noţiunii de filială, acesteia i se recunoaşte totuşi independenţa juridică (personalitatea juridică), iar discuţiile se poartă referitor la gradul de dependenţă de la care o societate poate fi considerată filială a alteia.

În doctrina rusă se menţionează că filialele societăţilor comerciale au dreptul să desfăşoare orice tip de activitate, dacă actul constitutiv nu prevede altceva. Filialele şi reprezentanţele nu au calitatea de persoană juridică.

Spre deosebire de doctrina rusă, în cea română filiala este o societate comercială cu personalitate juridică proprie, distinctă de societatea-mamă (societatea străină), care se află, însă, sub controlul acesteia în sensul că deţine sau exercită asupra ei orice altă formă de control.

Filiala este definită atât de Codul civil, cât şi de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992, precum şi de Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997 . Vom face trimitere, privitor la filială şi reprezentanţă, la Legea despre societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, deoarece doar aceasta reglementează modalitatea înfiinţării, activităţii şi încetării activităţii filialelor şi reprezentanţelor.

Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, filială a societăţii este o subdiviziune separată a ei, care este situată în afara sediului societăţii şi poate să îndeplinească toate împuternicirile acesteia, inclusiv cele de reprezentare sau o parte din ele.

De asemenea, conform art. 21 pct. 2 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992, filiala se consideră o subdiviziune separată a întreprinderii, situată în altă parte, care exercita unele din atribuţiile acesteia.

Din definiţiile legale referitoare la filiale putem desprinde următoarele particularităţi, şi anume:

filiala este o dezmembrare fără personalitate juridică a societăţii care o înfiinţează, fiind dependentă de ea total atât juridic, cât şi patrimonial. Astfel, potrivit art. 8 alin. 5 din Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, filiala nu este persoană juridică şi acţionează în numele şi în baza regulamentelor aprobate de societate . Ea face parte, din acest punct de vedere, din structura organică a societăţii fondatoare, singura care deţine calitatea de subiect de drept. Filiala dispune, totuşi, de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate. Ea întocmeşte propriul bilanţ trimestrial şi anual şi poate avea cont bancar;
filiala are ca scop dezvoltarea şi expansiunea comerţului societăţii atât în localitatea unde aceasta îşi are sediul principal, cât şi în alt loc, precum şi în alte localităţi din ţară şi chiar peste hotare. În acest scop, societatea înzestrează filiala cu bunuri care figurează în inventarul societăţii, dar şi în inventarul separat al filialei (art. 8, alin. 4 din Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997). Filiala are, deci, un patrimoniu distinct (dar nu propriu) pe care îl administrează;
filiala dispune de sediu propriu;
înfiinţarea, modificarea, precum şi încetarea activităţii filialei este o prerogativă a societăţii comerciale (persoanei juridice cu scop lucrativ) legal constituite.

Constituirea filialei

Dreptul de a constitui filiale îl are orice societate comercială care a fost înregistrată în Registrul de Stat al comerţului, acest drept fiind o parte componentă a capacităţii juridice a societăţii comerciale. Astfel, societatea este liberă să hotărască atât momentul şi locul înfiinţării filialei, cât şi toate problemele ce ţin de activitatea acesteia, cu singura obligaţie de a indica în statut denumirea şi sediul filialei (art. 35, alin. L, lit. p din Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997 şi art. 21, punct. 2 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845/1992). În lipsa unor asemenea prevederi, toate operaţiunile efectuate de societatea comercială prin intermediul filialei pot fi considerate ca activitate a unei întreprinderi neînregistrate, iar beneficiul încasat în bugetul de stat.

Mai este de menţionat că filialele pot fi înfiinţate odată cu constituirea societăţii, caz în care se vor indica datele stipulate de lege în actele constitutive sau după fondarea societăţii, în cursul existenţei acesteia. În acest caz, se impune o modificare a statutului, care se realizează în condiţiile art. 35, alin. 5 şi art. 50, alin. 3 şi 4 din Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997. În consecinţă, dacă în actele constitutive nu există specificarea privind constituirea filialei concrete, adunarea generală va modifica actul constitutiv în acest sens.

La înfiinţarea unei filiale trebuie respectate următoarele etape: în primul rând, trebuie luată hotărârea de constituire a filialei. Această hotărâre este adoptată fie de adunarea generală a societăţii (cu majoritatea simplă de 50% plus unu), fie de consiliul societăţii, dacă acest drept este prevăzut în statut printre prerogativele consiliului.

Al doilea pas îl constituie adoptarea de către adunarea generală a societăţii a hotărârii de modificare a statutului, în sensul completării acestuia cu datele referitoare la filiala ce se constituie. Fiind o hotărâre asupra unei chestiuni ce este de competenţa exclusivă a adunării generale, aceasta se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din voturile reprezentate la adunare. În sfârşit, în termen de 7 zile de la data adoptării deciziei, societatea este obligată să comunice Camerei Înregistrării de Stat informaţiile privind modificările efectuate în statut, în vederea trecerii acestora în Registrul de Stat (art. 18 din Legea cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor nr. 1265/2000).

Abia după parcurgerea tuturor acestor etape se va putea trece la constituirea propriu-zisă a filialei. Acest lucru se realizează în practică prin adoptarea unui regulament al filialei şi afilierea unui patrimoniu cu care aceasta îşi va desfăşura activitatea. Regulamentul, care es te un adevărat statut al filialei, trebuie să cuprindă date privind:

firma filialei, care va include firma societăţii care a înfiinţat-o cu indicarea sediului filialei, cuvântul „filială”, şi, facultativ, genul de activitate a filialei, precum şi altă informaţie care nu este interzisă de legislaţie (art. 21, punct. 5 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992);
sfera de activitate a filialei;
sediul filialei;
patrimoniul transmis filialei cu care aceasta îşi va desfăşura activitatea;
modul şi condiţiile de funcţionare a filialei;
împuternicirile administratorului filialei şi ale altor persoane cu funcţii de răspundere;
responsabilitatea filialei;
numărul contului (subcontului) bancar ale filialei;
alte date necesare.

Regulamentul filialei se aprobă de adunarea generală a acţionarilor care numeşte şi conducătorul filialei, cu excepţia cazului dacă această prerogativă este prevăzută în statut printre împuternicirile consiliului societăţii comerciale.

Conducătorul filialei îşi va exercita funcţiile în limitele admise de regulament, iar la încheierea convenţiilor cu terţele persoane va prezenta mandatul ce i-a fost acordat de societatea fondatoare. Filiala încheie contracte cu terţele persoane în numele societăţii fondatoare. În consecinţă, toate drepturile şi obligaţiile asumate de filială revin societăţii fondatoare. Dependenţa filialei se exprimă şi prin faptul că, pe de o parte, aceasta răspunde cu patrimoniul său pentru obligaţiile asumate de alte structuri ale societăţii, iar, pe de altă parte, şi societatea răspunde cu tot patrimoniul pentru obligaţiile asumate de filială.

Desfiinţarea filialei este, de asemenea, o prerogativă a societăţii care a constituit-o. Hotărârea de desfiinţare poate fi luată fie de adunarea generală a societăţii, fie de consiliul societăţii, dacă acesta a fost împuternicit în acest context prin statut.

În concluzie putem caracteriza filiala ca fiind o structură societară lipsită de patrimoniu propriu şi personalitate juridică, care funcţionează independent, autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii societăţii care o constituie, printr-un mandat specializat, îndeplinirea uneia sau mai multor categorii de operaţiuni, ce fac parte din obiectul de activitate a societăţii.

Reprezentanţa (agenţia)

În doctrină, reprezentanţa, numită şi agenţie, se deosebeşte substanţial de filială, deoarece ea nu poate să practice activităţi de producere, de prestare a serviciilor sau executare de lucrări pentru clientelă, aşa cum o poate face filiala sau societatea însăşi.

În literatura juridică reprezentanţa a fost definită ca o prelungire a personalităţii juridice a societăţii-mamă din străinătate, care poate efectua numai acte juridice şi fapte materiale pe seama acesteia, acţionând în calitate de mandatar sau comisionar al societăţii-mamă şi de aceea nu poate efectua decât operaţiuni economice concordante cu obiectul de activitate al societăţii-mamă, neconstituind o modalitate de efectuare a investiţiilor străine în ţara respectivă.

Noţiunea de reprezentanţă (agenţie) este definită atât de Codul civil, nr. 1107/2002, de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992, cât şi de Legea privind societăţile pe acţiuni 1134/1997. Astfel, potrivit art. 8, alin. 3 din Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, reprezentanţa societăţii este o subdiviziune separată a ei, situată în afara sediului societăţii, care reprezintă şi apără interesele ei. De asemenea, conform art. 21, punct. 2 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992, reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii, care este situată în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheind în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuind alte acţiuni de drept.

Reprezentanţa îndeplineşte, prin natura ei, o funcţie specializată, şi anume cea de intermediar între societatea care a înfiinţat-o şi terţele persoane care contractează cu ea. În această calitate, reprezentanţa exercită atribuţii de mandatar, încheind acte juridice cu terţele persoane de la locul de sediu în numele şi pe seama societăţii care i-a dat împuternicirea. Reprezentanţa este, deci, lipsită de personalitate juridică proprie, care aparţine exclusiv societăţii care a constituit-o.

În ceea ce priveşte modul de constituire şi regimul juridic al reprezentanţei, facem trimitere la analiza efectuată cu ocazia cercetării filialei, întrucât nu există diferenţe majore între cele două structuri ale societăţii.

Uniuni ale persoanelor juridice

În economia contemporană se manifestă tot mai mult tendinţa realizării unor sisteme societare. Acestea sunt ansambluri de structuri economice, legate prin raporturi juridice de o mare diversitate. Ele sunt instrumentele principale ale realizării expansiunii, concentrării şi restructurării societăţilor comerciale, capabile să facă faţă mai bine concurenţilor potenţiali.

Sistemul societar este definit ca fiind un ansamblu stabil şi durabil, alcătuit din structuri asociative legate juridic prin relaţii, în temeiul cărora una din acestea dobândeşte şi exercită asupra celeilalte dominaţia, făcând să se manifeste unitatea de voinţă şi un scop comun.

Sistemul societar este format, deci, din două categorii de structuri: structura dominantă şi structurile dominate.

Structura dominantă poate fi o societate comercială cu personalitate juridică.

Structurile dominate sunt forme structurale fără personalitate juridică, cum sunt: filiala sau reprezentanţa, sau alte societăţi cu personalitate juridică, asupra cărora îşi exercită influenţa directă sau controlul.

Dominaţia înseamnă posibilitatea de a influenţa decizia şi activitatea structurilor controlate. Ea poate fi totală, când subordonarea este absolută, şi relativă, când subordonarea se manifestă ca influenţă, direcţie sau control.

Între structurile societare se stabilesc relaţii ierarhice, de dominaţie sau subordonare şi relaţii de colaborare sau cooperare, ca mijloc de funcţionare şi realizare a scopului sistemului.

Sistemele pot fi configurate piramidal, radial, circular şi complex.

Clasificarea sistemelor societare poate fi făcută după mai multe criterii:

După cum structurile fac parte din aceeaşi entitate juridică sau au o personalitate juridică proprie, pot fi: endogene sau exogene.
După natura componentelor sistemului, acesta poate fi: grup de societăţi, grup industrial, grup de fapt, grup integrat.
După natura activităţii societăţii dominante, pot fi: sisteme financiare industriale, contractuale şi personale.
După forma legăturilor care reunesc sistemul, pot fi grupuri constituite în asociaţii, grupuri constituite în sindicate profesionale, grupuri constituite în societăţi şi grupuri, constituite în societăţi anumite.

Grupurile de societăţi au fost definite ca ansambluri de societăţi comerciale, independente juridic, unite prin legături, în temeiul cărora una dintre acestea, societatea, care este structura dominantă, domină pe celelalte, exercitând influenţa, direcţia şi controlul, direct sau indirect, şi determină să se manifeste astfel, o unitate de decizie.

În funcţie de gradul de integrare realizat de societăţile implicate, în cadrul unei asemenea structuri se pot distinge trei tipuri de grupuri de societăţi comerciale: grupul tip trust, grupul tip holding şi grupurile de interese economice.

Grupurile de tip trust:

Trustul este o structură realizată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de forţă economică diferită, în cadrul cărora integrarea financiară a societăţilor implicate este totală.

Trustul este o creaţie legislativă caracteristică dreptului englez şi american, desemnând un patrimoniu independent, afectat unui interes. Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat.

Trustul şi societăţile care-l constituie coexistă. Societăţile implicate au obiectivele şi acţionează cu mijloacele şi în direcţiile stabilite de trust.

Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din societăţile care-l formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei.

Formele de trust. Trustul poate avea următoarele forme:

Forma mobilă (Poolul) constă în aceea că societăţile comerciale încetează concurenţa şi se înţeleg să verse câştigul realizat din anumite afaceri, împărţindu-l apoi între ele, pe baza unui anumit raport.
Comunitatea de interese poate fi sub formă mobilă şi sub formă fixă. În forma mobilă, comunitatea de interese constă în faptul că societăţile similare se angajează nu numai să înceteze orice concurenţă între ele, dar să se şi sprijine reciproc, să facă împreună anumite afaceri, să se ajute cu capital şi să împartă câştigul în raport cu capitalul la care au participat. În formă fixă, o societate acaparează majoritatea sau totalitatea capitalului (acţiunilor) celorlaltor societăţi similare concurente pe care, însă, nu le dizolvă, ci le lasă să funcţioneze sub firma lor proprie, dar sub conducerea societăţii care deţine capitalul social.
Forma modernă constă în aceea că (acţiunile), capitalul societăţilor comerciale este acoperit de o societate care pune stăpânire absolută pe aceste societăţi, pe care le conduce apoi după interesele sale. Astfel de societăţi cumpără fără limită acţiunile diferitelor feluri de societăţi, formând un trust central, compus din mai multe trusturi mai mici.

În afară de trusturile realizate prin fuzionări de mai multe societăţi comerciale, precum şi de forma băncilor trust, se întâlneşte şi forma concernelor sau a monopolurilor, trust unde concurenţa încetează complet, pe baza înţelegerii dintre societăţile sau trusturile de acelaşi fel.

Concernul

Concernul este o societate comercială de mari proporţii (creaţie a legislaţiei germane), ce se constituie prin reuniunea altor societăţi comerciale de proporţii reduse, sub o conducere sau direcţie unică, asigurată de o societate dominantă, de care acestea sunt dependente. O asemenea societate poate lua fiinţă fie în baza unui contract de dominare, fie prin efectul absorbţiei, ce are ca impact preluarea de către societatea comercială dominantă a conducerii celorlaltor societăţi astfel reunite.

Concernele iau, de regulă, fiinţă prin intermediul unei mari bănci.

Trustul se deosebeşte de cartel. Deosebirea constă în aceea că trustul este o formă perfectă a concentrării capitaliste a societăţilor comerciale, în care societăţile îşi pierd, total sau parţial, individualitatea, în timp ce în cartel societăţile comerciale nu-şi pierd această individualitate.

Cartelul

Este o convenţie încheiată între mai mulţi producători independenţi, de mărfuri de acelaşi fel, având drept scop să reglementeze, prin bună înţelegere, atât producţia (cantitatea şi calitatea), cât şi condiţiile de desfacere a mărfurilor pe care le produc (zonă de desfacere, contingentare), adică stabilirea cantităţii de mărfuri pe care au dreptul s-o vândă); stabilirea unui preţ unitar sau minim de vânzare, organizarea oficiilor de vânzare etc.

Caracterele cartelului:

Contractul pe timp determinat.
Societăţile cartelate trebuie să fie societăţi de producţie, în stare de producţie a unor produse similare.
Societăţile cartelate îşi păstrează independenţa şi individualitatea lor.
După desfiinţarea contractului, societăţile îşi recapătă complet individualitatea.
Cartelul este o formă imperfectă de concentrare capitalistă а societăţilor comerciale.

Scopul cartelului

Fixarea calităţii de mărfuri (calitate tip sau standard).
Fixarea condiţiilor unitare de vânzare (termene de plată, scăzăminte etc.).
Fixarea unui preţ unitar sau minimal de vânzare.
Fixarea zonelor de desfacere pentru fiecare societate comercială cartelată în vederea protejării clientului.
Fixarea unei cote contigentare în raport cu capacitatea şi puterea de producţie, în limita căreia poate produce şi vinde produsele fiecare din societăţile comerciale cartelate.

După scop, cartelurile pot fi:

de calitate;
de condiţii;
de contigentare;
de vânzare.

Sindicatele

O formă modernă a trustului este sindicatul. Sindicatul este definit ca o asociaţie de producători, având ca scop:

vânzarea în comun, în condiţii identice şi cu preţurile cele mai avantajoase, a produselor lor;
înlăturarea oricărei сînсurеnţе între ele;
cumpărarea unor întreprinderi concurente, fie pentru a le închide, fie pentru a le exploata mai departe în folosul lor.

Sindicatele de bănci, formate în vederea executării unor operaţii comerciale, bancare sau financiare sunt cunoscute şi sub numele de consorţiu de bănci.

Grupul de tip holding

Holdingul nu are o structură determinată de felul societăţii pe acţiuni sau societăţii cu răspundere limitată. Denumirea de holding este generică, deoarece desemnează o structură de proprietate care permite controlul activităţii societăţilor participante în vederea atingerii obiectivelor urmărite.

O societate comercială, care deţine în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor societăţi, are controlul activităţii acestora. Exercitarea dreptului de control permite societăţii de tip holding să reglementeze, în acord cu interesele sale specifice, strategia şi tactica societăţilor controlate.

De regulă, holdingul stabileşte directive obligatorii pentru societăţile aflate sub controlul său, pe linie financiară, de management, de comercializare a produselor.

Capitalul societăţii de tip holding este, de regulă, mult mai mic decât capitalurile însumate ale societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea societăţilor mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de control.

Constituirea societăţilor de tip holding trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, ca: integrarea producţiei (pe filiera de fabricaţie a produselor finite); cooperarea în realizarea produselor, eliminarea riscului financiar prin diversificarea profilului de fabricaţie.

Integrarea societăţilor implicate în holding este relativ moderată, deoarece dreptul societăţii holding este de a da directive obligatorii şi de a controla activitatea societăţilor comerciale implicate nu anulează integral autonomia gestionară şi funcţională ale acestora din urmă.

În cadrul unui holding se pot distinge trei zone de dependenţă, determinate de structura de proprietate :

Societăţile ale căror acţiuni sunt deţinute în proporţie de peste 50% de către societatea-mamă, care pe această bază îşi poate impune deciziile;
Societăţile ale căror acţiuni sunt deţinute în proporţie mai mică de 50% de către societatea-mamă sau alte societăţi din grup şi care pot fi influenţate, într-o proporţie mai mică sau mai mare, în raport cu gradul de participare;
Societăţile care numai în situaţii conjuncturale ajung sub influenţa grupului.

În cadrul structurii holdingului, „controlul juridic”, realizat prin mecanismul participărilor, nu coincide cu „controlul administrativ”, deoarece modul de posesie a acţiunilor este diferit, în raport cu responsabilitatea decizională.

Societatea holding poate fi creată direct, prin înfiinţarea unei societăţi, având un obiect de activitate specific holdingului, cât şi prin transformarea unei societăţi comerciale simple. În această ipoteză, se cere îndeplinirea tuturor formalităţilor necesare pentru constituirea unei societăţi comerciale. Pentru a realiza controlul şi coordonarea societăţilor aflate sub dominaţia sa, holdingul organizează, în structura lui, direcţii funcţionale sau servicii cu un astfel de rol.

Din punct de vedere tipologic se disting următoarele categorii de hîldinguri:

Holdingul financiar, care are drept obiectiv principal, obţinerea de profit şi care se caracterizează printr-un grad de dependenţă slab, societăţile participante având deplină libertate referitoare la ce şi cât produc.
Holdingul strategic, al cărui obiectiv îl constituie, pe lângă obţinerea profitului, impunerea unor direcţii strategice în activitatea întreprinderilor. Gradul de dependenţă este mediu, întreprinderile participante fiind independente operaţional, dar necesitând încadrarea în limitele strategice stabilite.
Holdingul operativ se caracterizează printr-o implicaţie mai mare a societăţii-mamă în activitatea grupului, gradul de dependenţă fiind, şi el, mare.

Organizarea unor societăţi de tip holding prezintă avantajul că asigură sporirea potenţialului tehnic şi financiar al întreprinderilor, în condiţiile unor riscuri financiare şi costuri ridicate, necesare pentru proiectarea de noi produse şi tehnologii, prospectarea pieţelor şi promovarea comerţului.

Grupul industrial este un concept al economiştilor şi juriştilor francezi şi italieni, fondat pe ideea de productivitate.

Grupurile industriale, opuse noţiunii de trust, se constituie pentru a obţine o productivitate maximă, de natură a stimula concurenţa. Grupul industrial are în fruntea sa o societate dominantă, care exercită controlul asupra celorlalte. Se consideră că noţiunea de grup industrial este mai largă decât cea de grup societar, deoarece, pe de o parte grupul industrial se poate naşte nu numai din participaţii de capital sau uniuni personale, ci şi din alte tipuri de convenţii, iar, pe de altă parte, componentele sale nu sunt exclusiv structuri societare, ci şi alte tipuri de întreprinderi. Se poate spune, însă, că un grup societar este şi un grup industrial.

Grupul de interese economice

Creaţie a legislaţiei franceze, este o entitate juridică şi economică, situată la limita de contact dintre societatea comercială şi asociaţie.

Grupul de interes economic este o persoană juridică cu scop patrimonial, putând avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.

Societăţile comerciale dintr-o asemenea grupare îşi păstrează autonomia gestionară şi financiară precum şi identitatea ca persoană juridică. Ele îşi reunesc eforturile pentru a realiza, în comun, obiective economice limitate ca: birouri de vânzare, case de import-export, centre şi programe de cercetare etc., pentru a le exploata în vederea realizării obiectului lor de activitate. Ele se deosebesc de societăţile comerciale propriu-zise prin aceea că nu urmăresc, în mod necesar, să constituie un capital social ca instrument de realizare a scopului pentru care au fost create.

Societăţile implicate în constituirea grupării au o responsabilitate nelimitată şi solidară pentru obligaţiile asumate de grupare.

Societatea transnaţională а fost definită de comisia societăţii transnaţionale a ONU ca un grup de entităţi economice care operează în două sau mai multe ţări ori într-un sistem de luare a deciziei, care permite unuia sau mai multor centre de decizie să exercite o influenţă sub diferite forme asupra еntităţilîr componente în ceea ce priveşte elaborarea politicii coerente sau comune şi folosirea în comun, a resurselor sau informaţiilor.

Structura juridică şi forma pe care o îmbracă societatea transnaţională poate fi diferită. Domeniul de activitate poate privi sectorul extractiv, manufacturier sau terţiar. O formă specifică de societate transnaţională este conglomeratul. Reglementat de legislaţia nord-americană, acesta constă dintr-o adunare de activităţi fără legătură aparentă între ele.

Uniuni ale persoanelor juridice cu scop lucrativ, reglementate de legislaţia Republicii Moldova

Pentru prima dată în Republica Moldova dreptul întreprinzătorilor de a forma uniuni a fost reglementat de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992, de Regulamentul societăţilor economice din Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr. 500/1991.

Codul civil al R.M., nr. 1107/2002, art. 104 prevede că în scopul coordonării activităţii lor, al reprezentării şi apărării intereselor comune, persoanele juridice pot avea uniuni. Alin. 5 al aceluiaşi articol prevede că particularităţile statutului juridic al uniunii persoanelor juridice se stabilesc de Codul civil şi de legislaţia cu privire la organizaţiile necomerciale.

Conform art. 180, Codul civil al R.M., nr. 1107/2002, organizaţie necomercială este persoana juridică al cărei scop este altul decât obţinerea de venit.

Codul civil al R.M., nr. 1107/2002, art. 180 alin. 2 enumeră următoarele tipuri de organizaţii necomerciale: asociaţia, fundaţia, insituţia.

Asoci aţia este organizaţia necomercială constituită benevol de persoane fizice şi juridice asociate, în modul prevăzut de lege, prin comunitatea de interese care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru satisfacerea unor necesităţi nemateriale. Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, asociaţie religioasă, partid sau de altă organizaţie social-politică, de sindicat, uniune de persoane juridice, de patronat, alte forme în condiţiile legii.

Fundaţia este organizaţia necomercială, fără membri, înfiinţată de una sau mai multe persoane fizice şi juridice, dotată cu patrimoniu distinct şi separat de cel al fondatorilor, destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire.

Instituţia este organizaţia necomercială constituită de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţământ şi altor funcţii cu caracter necomercial, finanţată parţial sau integral de acesta (aceştia).

Organizaţia necomercială acţionează în bază de statut, dacă legea nu prevede altfel. Organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzis de lege, care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut. Art. 104, alin. 1, Codul civil al R.M., nr. 1107/2002 prevede că, dacă prin hotărârea participanţilor se preconizează ca uniunea să practice activitate de întreprinzător, aceasta se reorganizează în societate comercială sau în cooperativă în modul prevăzut de Codul civil.

Caracteristic este faptul că asociaţii uniunii îşi păstrează independenţa şi personalitatea juridică. Patrimoniul transmis uniunii de către fondatori este proprietatea acesteia şi utilizează acest patrimoniu în scopurile determinate în actul său de constituire.

Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asociaţilor săi, însă aceştia poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile uniunii în mărimea şi în modul prevăzut în actul de constituire.

Norme speciale referitoare la constituirea uniunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ se găsesc în art. 117-120, Codul civil al R.M., nr. 1107/2002; art. 55-61 al Legii privind cooperativele de producţie nr. 1007/2002, art. 88-94 ale Legii privind cooperativele de întreprinzător,nr. 73/2001; art. 1, alin. 6 al Legii cu privire la întreprinderea de stat nr. 146/1994. Art. 22 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi 845/1992 se aplică în măsura în care nu contravine Codului civil al R.M. nr. 1107/2002; art. 9, 10, Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, art. 17, 18 ale Legii privind protecţia concurenţei nr. 1103/2000, Legea cu privire la grupele financiar industriale nr. 1418/2000, Hotărârea Guvernului R.M. despre Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri nr. 550/1994.

Cooperativele sunt în drept să constituie benevol o uniune de cooperative în vederea coordonării activităţii lor, instruirii şi perfecţionării specialiştilor, atragerii investiţiilor, consultării şi informării membrilor uniunii, reprezentării şi apărării intereselor lor patrimoniale şi profesionale comune. Uniunea de cooperative este o organizaţie necomercială, fapt ce reiese din art. 88, alin. 5 al Legii privind cooperativele de întreprinzător nr. 73/2001 şi art. 55 alin. 4 al Legii privind cooperativele de producţie nr. 1007/2002, care prevăd că uniunea de cooperative este în drept să-şi desfăşoare activitatea numai după înregistrarea în Registrul organizaţiilor necomerciale.

Calitatea de membru al uniunii de cooperative este limitată. Legile indicate mai sus prevăd, în acest sens, că membri ai uniunii de cooperative pot fi numai cooperativele, precum şi alte uniuni de cooperative.

Statul are dreptul de control, prin intermediul Agenţiei naţionale pentru Protecţia Concurenţei, pentru prevenirea posibilului abuz de situaţia dominantă pe piaţă a unor agenţi economici sau pentru neadmiterea limitării concurenţei, asupra:

creării, extinderii, comasării şi fuzionării asociaţiilor de agenţi economici;
creării, extinderii, comasării şi fuzionării holdingurilor, corporaţiilor transnaţionale şi grupurilor industrial-financiare;
extinderii, comasării şi fuzionării agenţilor economici, dacă faptul acesta ar duce la formarea unui agent economic al cărui cotă pe piaţa respectivă de mărfuri ar depăşi 35%;
lichidării şi divizării agenţilor economici, al căror volum de producţie şi servicii le permite să deţină o situaţie dominantă pe piaţă.

Conform Regulamentului provizoriu cu privire la holdinguri nr. 550/1994, holding este considerată întreprinderea în componenţa activelor căreia intră pachetele acţiunilor de control ale altor întreprinderi şi care efectuează controlul asupra acestor întreprinderi. Holdingul se creează pentru a sprijini cooperarea în procesul de producţie, activitatea investiţională, economică externă şi alte genuri de activitate.

Codul civil al R.M., nr. 1107/2002 consideră societăţi comerciale afiliate societăţile care, în raporturile dintre ele, sunt:

întreprinderi în posesiune majoritară şi întreprinderi cu participaţiune majoritară;
întreprinderi dependente şi dominante;
întreprinderi ale concernului;
întreprinderi cu participaţiune reciprocă.

Întreprinderea în posesiune majoritară este întreprinderea, independentă din punct de vedere juridic, în capitalul social al căreia majoritatea participaţiunilor sau majoritatea voturilor aparţin unei alte întreprinderi. Respectiv, întreprinderea care posedă majoritatea participaţiunilor din capitalul social al altei întreprinderi sau majoritatea voturilor în aceasta se numeşte întreprindere cu participaţiune majoritară.

Întreprinderea în posesiune majoritară nu este în drept să deţină direct sau indirect participaţiuni în capitalul social sau voturi în întreprinderea cu participaţiune majoritară.

Întreprinderea cu participaţiune majoritară răspunde subsidiar pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară, dacă ultima a devenit insolvabilă în urma executării dispoziţiilor date de prima.

Întreprinderea dependentă este întreprinderea asupra căreia o altă întreprindere (întreprinderea dominantă) poate exercita în mod direct sau indirect o influenţă dominantă. Se prezumă că o întreprindere în posesiune majoritară este dependentă de întreprinderea cu participaţiune majoritară în ea.

Art. 9 al Legii privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997 conţine reglementări referitoare la întreprinderile afiliate şi societăţile dependente.

Conform acestui articol, societatea pe acţiuni sau altă societate comercială este considerată întreprindere afiliată, dacă o altă societate (cea de bază), în virtutea achiziţionării unui pachet de control de acţiuni (cote de participare) ale primei societăţi, fie în alt temei, are posibilitatea să influenţeze deciziile luate de prima societate.

Potrivit Legii privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, o societate pe acţiuni sau o altă societate comercială se consideră dependentă, dacă o societate (cea de bază):

a achiziţionat peste 25%, însă mai puţin decât un pachet de control de acţiuni cu drept de vot (cote de participare) ale primei societăţi şi nu a demonstrat că nu are posibilitate să influenţeze considerabil asupra luării hotărârilor de către aceasta (art. 9 alin. 8);
a achiziţionat mai puţin de 25% din acţiunile cu drept de vot (cote de participare) ale primei societăţi şi organul de stat care exercită reglementarea antimonopolistă sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare nu a demonstrat că o altă societate are posibilitatea să influenţeze considerabil asupra luării hotărârilor de către prima societate (art. 9 alin. 9).

Trebuie de menţionat că atât reglementările acestui articol, cât şi ale altor articole trebuie aduse în concordanţă cu Codul civil al R.M., nr. 1107/2002, deoarece dacă facem o comparare, atunci vedem că art. 118 şi 119, Cod civil al R.M., nr. 1107/2002 şi art. 9 al Legii privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997 reglementează aceleaşi relaţii, însă folosesc termeni diferiţi.

Conform art. 120, alin. 1 Cod civil al R.M., nr. 1107/2002 concern este considerată reunirea mai multor întreprinderi sub o conducere unică, fără ca să depindă una de alta. Fiecare din acestea este întreprindere a concernului.

Se consideră (art. 120, alin. 2, Cod civil) că formează un concern:

întreprinderile între care există un contract, prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi sau
întreprinderile între care există un contract prin care o întreprindere se obligă să verse întregul venit unei alte întreprinderi ori
întreprinderile dintre care una este integrată (încorporată) alteia.

Se prezumă că întreprinderea dominantă formează cu întreprinderea dependentă un concern.

Grupa financiar-industrială este ansamblul de persoane juridice, înregistrat de autoritatea de stat abilitată care, în baza contractului, şi-au asociat, în întregime sau parţial, activele materiale şi nemateriale şi funcţionează ca subiecţi cu drepturi egale ai activităţii de întreprinzător în scopul realizării proiectelor şi programelor de investiţie, orientate spre sporirea gradului de competitivitate a producţiei locale şi extinderea pieţelor de desfacere a mărfurilor şi serviciilor.

Membri ai grupelor financiar-industriale pot fi persoanele juridice – organizaţii comerciale şi necomerciale, cu excepţia organizaţiilor obşteşti şi religioase, ce s-au asociat în baza contractului de constituire a grupei financiar-industriale. Printre membrii grupei financiar-industriale, obligatoriu, trebuie să fie organizaţii ce funcţionează în sfera producţiei de mărfuri şi servicii, precum şi bănci sau alte instituţii financiare.

Ansamblul persoanelor juridice, din care se constituie grupa financiar-industrială, dobândeşte statut de grupă financiar-industrială din momentul înregistrării de stat a grupei, în conformitate cu prevederile Legii cu privire la grupele financiar-industriale nr. 1418/2000.

Organul superior de conducere al grupei financiar-industriale este consiliul administratorilor, din care fac parte împuterniciţii tuturor membrilor grupei, care reprezintă interesele acestora şi supraveghează activitatea grupei financiar-industriale.

Compania centrală a grupei financiar-industriale, care este persoană juridică, are denumire proprie (în denumire trebuie să fie cuvintele „compania centrală a grupei financiar-industriale”), patrimoniu autonom care se află la balanţă proprie, precum şi bilanţ centralizat, cont de decontare şi alte conturi în instituţii financiare, ştampilă şi alte atribute necesare.

Prin activitatea grupei financiar-industriale se înţelege activitatea membrilor acesteia, desfăşurată în conformitate cu contractul de constituire a grupei financiar-industriale şi cu proiectul de organizare al grupei şi orientată spre obţinerea beneficiului de către aceasta.