Consideraţii generale privind organizaţiile internaţionale

Intre principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale se numără, alături de statele-naţiune şi marile corporaţii transnaţionale organizaţiile internaţionale interguvernamentale. In majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale oferă nu numai cadrul in care sunt luate deciziile de a coopera, dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii in acţiuni concrete.

Recurgerea tot mai frecventă in ultimii ani la Organizaţia Naţiunilor Unite , in special la principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale – Consiliul de Securitate – probează increderea sporită a statelor in capacitatea organizaţiilor internaţionale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create.

Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile in cadrul sistemului internaţional, cu precădere in domeniile economic şi social şi in sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale, dedicate infăptuirii dezvoltării economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv.

Unul din cele mai evidente aspecte ale rolului şi contribuţiei organizaţiilor internaţionale in statornicirea unei ordini de cooperare in raporturile internaţionale, il constituie identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanţii diferitelor naţiuni pe care le facilitează, a intereselor comune ale intregii comunităţi internaţionale. In cadrul organizaţiilor internaţionale, care asigură o multitudine de forumuri de dezbateri şi canale de negocieri şi consultări, din varietatea de abordări a problemelor globale sau regionale se degajă soluţiile convenabile sau acceptabile tuturor participanţilor.

Organizaţiile internaţionale servesc astfel nu numai ca instrumente de inlesnire a cooperării dintre naţiuni, dar şi ca instrumente de creştere a nivelului conştiinţei privind realităţile unei lumi interdependente, ale cărei provocări au un caracter global. In plus, ele oferă mijloacele necesare desfăşurării procesului de integrare şi agregare a intereselor statale cele mai diverse.

Consideraţii generale privind organizaţiile internaţionale: definire, caracteristici, clasificare

Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor in relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale prezintă următoarea definiţie a organizaţiilor internaţionale (interguvernamentale) :

„o asociere de state constituită printr-un tratat, avand un act constitutiv, organe comune şi personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”.

Unii autori dau definiţii mai largi, in sensul că organizaţia internaţională constituie o formă de coordonare a colaborării internaţionale in domenii stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru juridic instituţional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, ce prevede obiectul şi scopul organizaţiei, organele şi funcţiile lor necesare realizării obiectivelor urmărite.

Premisele apariţiei şi proliferării organizaţiilor internaţionale. Apariţia, şi apoi, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale, a fost determinată de trei factori importanţi.

Primul factor ar fi necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales in condiţiile descoperirii, la sfarşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere in masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui nou război mondial şi menţinerea păcii au constituit scopul primordial al constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Un al doilea factor determinant are in vedere interdependenţele care apar in procesele de dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun cooperarea intre state in forme care să permită o asociere liberă, cu luarea in considerare a intereselor comune şi, pe cat posibil, a intereselor particulare ale membrilor asociaţiei. Revoluţia industrială şi dezvoltările in domeniul ştiinţei au micşorat distanţele dintre naţiuni şi au amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizaţiilor internaţionale, care, la randul lor puteau favoriza cooperarea intre state in multiple domenii.

Domeniile in care, după al doilea război mondial, apar cel mai frecvent interdependenţe privesc comerţul, relaţiile monetare şi financiare, transferul de tehnologie şi dezvoltarea regională.

Un al treilea factor, cu o influenţă hotăratoare in evoluţia organizaţiilor internaţionale din ultimele decenii, ţine de efectul conjugat al noilor probleme cu care este confruntată societatea internaţională, ale căror proporţii globale nu pot fi supuse decat unui tratament global. Acestea sunt: creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, lupta impotriva terorismului, utilizarea spaţiului cosmic. Deşi nu se poate concluziona că eforturile comunităţii internaţionale de a face faţă acestor provocări s-au materializat in găsirea celor mai adecvate soluţii, asocierea acestor eforturi in cadrul unor organizaţii internaţionale nu pot fi ignorate.

Organizaţiile internaţionale indeplinesc astfel o funcţie utilă in canalizarea unei părţi a raporturilor de interdependenţă dintre state şi in asigurarea unor mijloace adecvate pentru intensificarea cooperării dintre naţiuni.

Clasificarea organizaţiilor internaţionale. O clasificare a organizaţiilor internaţionale după criterii strict delimitate intampină mari greutăţi, inainte de toate, in privinţa stabilirii criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, modalităţilor particulare de adeziune a statelor, in calitate de membre, funcţiilor atribuite prin statute, care conduc, in multe cazuri, la suprapuneri de atribuţii ori de responsabilităţi juridice cu care sunt investite aceste organizaţii. In cele ce urmează, vom incerca, totuşi, să degajăm unele criterii de ordin general, in temeiul cărora să se poată contura o anumită tipologie a organizaţiilor internaţionale.

Aceste criterii de clasificare ar fi:  gradul de deschidere faţă de statele lumii, sfera de acţiune, criteriul reprezentării, natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre, nivelul de dezvoltare economică al ţărilor membre şi criteriul geografic.

Gradul de deschidere faţă de statele lumii

Potrivit acestui criteriu se disting: organizaţii cu vocaţie universală şi organizaţii cu vocaţie restransă. Prima categorie priveşte organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii – cum ar fi ONU şi instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite, iar cea de a doua categorie o reprezintă organizaţiile la care participarea, redusă ca număr de membri, este determinată de criterii geografice sau de natură politică, economică, etc.

Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal, dintre care ONU şi instituţiile sale specializate sunt cele mai reprezentative, sunt următoarele:

Universalitatea. Multă vreme organizaţiile cu caracter universal n-au reuşit să devină intr-adevăr universale. Considerente de ordin politic şi ideologic au impiedicat, intr-o anumită perioadă, chiar şi ONU, să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. O organizaţie are sau nu caracter universal dacă ea este sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre ale organizaţiei respective.

Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea organizaţiilor universale, prin intărirea cooperării intre state, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnoco-ştiinţifice, interdependenţelor economice şi existenţei unor provocări cărora comunitatea internaţională nu le putea face faţă decat prin abordări globale şi eforturi coordonate la scara intregii comunităţi.

Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite, avand capacităţi economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Diferenţele de mărime şi putere ale statelor participante la o organizaţie universală pot să prejudicieze, intr-o anumită măsură, cooperarea internaţională. Totuşi, formele instituţionale de luare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, permit o stransă şi eficientă cooperare intre statele membre ale organizaţiilor universale, inăuntrul acestora şi prin intermediul lor.

După sfera de acţiune, se poate vorbi despre organizaţii omnifuncţionale (O.N.U.), care au ca obiect ansamblul relaţiilor internaţionale, şi organizaţii specializate, care se limitează la o categorie de probleme, cum sunt instituţiile specializate din cadrul Naţiunilor Unite (modelul de organizaţie internaţională unifuncţională).

După criteriul reprezentării, se intalnesc organizaţii interguvernamentale,in care membrii sunt statele naţionale, iar reprezentanţii acestora vorbesc in numele guvernelor, şi organizaţii neguvernamentale , la care participă persoane fizice sau juridice ce nu au capacitatea de a angaja guvernele (Ex: Medical Aid For Free Romania , Sterling Work – Londra, Medicens Sans Frontieres – Belgia, Asociaţia Pro Democraţia, Asociaţia Romană Anti-Sida, SOS Satele Copiilor, etc.).

După natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre, se detaşează organizaţiile de cooperare sau coordonare (OCDE), care respectă integral suveranitatea statelor, organele lor nefiind dotate cu putere de decizie, căutandu-se armonizarea punctelor de vedere ale statelor membre, elaborarea de reguli comune şi chiar furnizarea de servicii către state. In această categorie s-ar include şi ONU. Pe de altă parte, există organizaţii integraţioniste , care presupun transfer de competenţe decizionale de la nivel naţional la cel al organizaţiei, cum ar fi Uniunea Europeană.

După nivelul de dezvoltare economică al ţărilor membre, intalnim organizaţii ale ţărilor dezvoltate, cum ar fi, de pildă, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), formaţiune care s-a extins la 29 de membri, reprezentand state de la Luxemburg pană la Statele Unite şi organizaţii ale ţărilor in dezvoltare , cum ar fi „Grupul celor 77”.

După criteriul geografic , se poate vorbi despre organizaţii subregionale, regionale şi interregionale. Aceste organizaţii, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, in general, formate, din state făcand parte din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al infiinţării, funcţionării şi consolidării acestui tip de organizaţii l-au constituit interesele comune sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori grăbită de presiunea unor influenţe exterioare. De pildă, unele organizaţii vest-europene s-au constituit in faţa pericolului extinderii comunismului (CEE), sau, in cazul Organizaţiei Unităţii Africane, a neocolonialismului.

In general, aceste categorii de organizaţii se caracterizează printr-un grad mai inalt de omogenitate. Ele cuprind state avand sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi culturală asemănătoare.

In categoria organizaţiilor subregionale pot fi incadrate, de pildă, numeroase organizaţii ale ţărilor in dezvoltare din Africa, America Latină şi Asia, cum ar fi : Comunitatea Economică a Statelor Africii Centrale (CEEAC, constituită in1983); Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR, 1991, compusă din: Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay); Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN, 1967, cu următoarele ţări membre: Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore, Thailanda, Brunei).

Reprezentativ pentru organizaţiile regionale ar putea fi Sistemul Economic Latino-American (SELA), organism regional consultativ, interguvernamental, de coordonare, de cooperare şi dezvoltare economică şi socială, cu caracter permanent, infiinţat in octombrie 1975, prin Convenţia de la Ciudad de Panama, cu participarea a 26 de state de pe intregul continent.

In ceea ce priveşte organizaţiile interregionale , alături de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvolotare Economică (OCDE), Forumul de Cooperare Economică pentru Asia şi Pacific (APEC), ar putea fi menţionată Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) , creată in 1960 şi alcătuită din ţări din Africa, America Latină şi Asia.

Evident, diferitele clasificări ale instituţiilor internaţionale au caracter convenţional, fiind situaţii cand acţionează in paralel mai multe criterii sau cand există pur şi simplu excepţii. Astfel, NAFTA sau APEC cuprind, atat ţări dezvoltate, cat şi ţări in dezvoltare deşi, după criteriul geografic, una este regională, iar cealaltă interregională.