Fluctuaţiile activităţii economice

Ciclurile economice

Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi economie naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc.) permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele, stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de criză.

Aceasta înseamnă că,în timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este fluctuantă. Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.

Fluctuaţiile sezoniere se derulează, de regulă, pe parcursul unui an, ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile. Astfel, sub incidenţa unor factori naturali-climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice în general, cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc.

Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laice ş.a.). Datele statistice evidenţiază că în perioadele care premerg importante sărbători religioase sau laice au loc creşteri ale volumului vânzărilor, producţiei industriale şi transporturilor, se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie. Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai mari sau mai mici, reduceri ale desfacerilor şi producţiei, ale gradului de ocupare etc.

Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularita te de la un an la altul. Pentru unele activităţi, fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la bază evoluţia fluctuantă, ciclică a ofertei; pentru altele, ele ţin în special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii, a factorilor (condiţiilor) ce o determină.

Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc.

Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.

Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţii economice în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp.

Evoluţiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii, se derulează sub formă ondulatorie, au un caracter ciclic. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune.

În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul; în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai, etc.) au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.

Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice.

Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.

Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar), între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar.

Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte, şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi incertitudinea (reducerea) creşterii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice

Ciclul decenal (Juglar). Cercetarea economică, privind evoluţiile ciclice în economiile cu piaţă concurenţială, este concentrată, în primul rând, asupra ciclului decenal, numit şi ciclul mediu sau Juglar căruia îi este dedicată o bogată literatură, conţinând o mare varietate de puncte de vedere.

Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice (în mod alternativ pot fi luate în considerare venitul naţional, producţia industrială, ocuparea forţei de muncă etc.), iar pe abscisă este surprinsă variabila timp.

Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. Anticipările privind mărimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin efectul de antrenare a investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor).

În această fază, în care optimismul agenţilor economici este robust, are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. Totodată, băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, gradul de îndatorare a întreprinderilor depăşind limitele prudenţei, iar creditul de consum se extinde. Cererea agregată în creştere este stimulată artificial şi prin creşterea lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul.

Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate.

În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce determină o frânare a investiţiilor; ea se accentuează atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală). O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie.

Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază, cea de cotitură superioară, cu manifestări de criză ciclică. Preludiul acestei faze constă în faptul că în economie apar, iar în unele domenii se consolidează, fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri externi), fie de epuizare cauzelor care au stat la baza expansiunii.

Este de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului, ca urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel calitativ mai redus; mărirea stocurilor generată de o serie de împrejurări (neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori, creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor, accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc).

Operaţiunile bursiere, în special cele speculative, anticipează uneori inversarea conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În faţa noilor fenomene, băncile tind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor, sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi economici.

Figura nr. 5 Fazele ciclului decenal

Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu

Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu, în gândirea economică se constată o amplă confruntare de idei, sunt prezente numeroase puncte de vedere.

Deşi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuaţii ale activităţii economice, inclusiv unele crize, încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe aceştia să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului economic: cea propusă de W.S. Jevons, cunoscută sub numele de "teoria petelor solare", cea de ordin psihologic - alternanţa obiectivă a unor stări de optimism şi cea de pesimism - elaborată de J.S. Mill. Azi, acestea prezintă doar valoare istorică.

După marea depresiune din 1929-1933, s-au spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii, în condiţii de deplină ocupare. Ca atare, în explicarea ciclului decenal, au apărut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen. După acestea, ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii unor factori interni sistemului economic, interdependenţelor din cadrul său şi a unor circumstanţe exogene lui.

În baza lor, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni (condiţiile naturale, sociale, politice etc) pot favoriza sau frâna acţiunea acestora.

Există unele teorii numite "exclusiv endogene". Printre ele, reţine atenţia "teoria ciclului de reinvestiţional", elaborată de G. Haberler. Acesta susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului (cel fix n.n.), a cărui înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele, când în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.

Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza de recesiune. După aceştia, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară.

Criticate pentru unilateralitatea lor, teoriile monetariste ale ciclului decenal, s-au îmbogăţit şi diversificat, în special, prin aportul specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. Friedman, A. Schwartz, M.N. Rothbard). Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică ca rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii, ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale. Faza recesivă începe când întreprinzătorii, fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate, îşi reduc investiţiile.

Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului, după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi creşterea producţiei, care atrag sporirea şomajului). Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii, accentuând dezechilibrul pieţei, cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei economice.

Teoriile supra acumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor. După acestea, creşterea investiţiilor stimulează cererea globală, generând un proces cumulativ de expansiune economică. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai întâi în sectorul creator de prodfactori.

Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. Alţi autori au adus corectări sau dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în explicarea evoluţiei ciclice. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi recesiunile ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi, ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor şi implicit a capitalului fix existent, care depăşeşte nevoile reale ale economiei.

J. Schumpeter în "Teoria dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor, prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi, pe care cererea este incapabilă să le absoarbă: de aici, declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de bunuri de consum, care se va transmite tuturor sectoarelor economice.

După teoria marxistă, cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită, directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de reţinut dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile, apariţia unor neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii, care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea tendenţială a ratei profitului.

În concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului, în interdependenţa cu rata dobânzii. Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică.

Ciclurile lungi 

Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei utilizării factorilor de producţie demonstrează că acesta se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie.

O perioadă de timp - experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa 20-30 ani, - modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie capacităţile de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice, mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor.

Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie, apt să ridice eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante, dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali, paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. Generalizarea noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă „undă” de dezvoltare economică. Corespunzător acestei logici, în evoluţia oricărei economii mature, se disting două mari faze de evoluţie: una ascedentă (faza A), şi alta descendentă (faza B), fiecare cu o durată de 20-30 de ani.

Pe deasupra unor deosebiri de opinii, au fost puse în evidenţă 4 cicluri Kondratiev (lungi) în evoluţia economiei mondiale de-a lungul ultimelor două secole.

Faza ascendentă A, se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai.

În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc.; anii de recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj etc) se accentuează.

Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular, este necesar să se pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici, tehnico-economici, social-politici şi naturali. În prezent capătă tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie.

Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului lung, inovaţiile, care stau la baza noului mod tehnic de producţie se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi eficienţei economice. Este evidentă tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili.

După o anumită perioadă, apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent, concretizate în dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie, ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică, generând un puternic avânt inovaţional.

Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale, sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp.

Este de remarcat că, în faza ascendentă a ciclului lung, nu se ridică nevoi deosebit de presante în faţa cercetării ştiinţifice, ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii (dacă se înregistrează totuşi, prin logica proprie străpungerilor în ştiinţă şi tehnică, ele se aplică pe scară redusă, baza procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor verificate de practică).

Politici anticiclice (conjuncturale)

În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, agenţii economici specializaţi şi guvernele nu rămân în expectativă, ci concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora; scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. Asemenea măsuri s-au întreprins încă din secolul trecut, dar au fost întregite şi perfecţionate prin mai buna cunoaştere a interdependenţelor din cadrul economiei, relevante de teoria economică şi de mărirea capacităţii de informare promptă şi reală asupra evoluţiei economice. Un real folos au în acest sens şi concluziile furnizate de practica economică.

Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii agregate (demand-side-economics) şi influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics).

Politicile anticiclice , având ca obiectiv influenţarea cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată).

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiile ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat, ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice), care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale, prin instituţiile financiare şi alţi agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice.

Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi politica fiscală.

Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune - chiar cu preţul unui deficit bugetar - cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de recesiune).

Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public. O importanţă majoră prezintă majorarea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare profesională etc.) care permit ca, în faza de recesiune, să fie atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei.

Pe această bază este impulsionată atât cererea guvernamentală cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital. Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat, limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediu-scurt ale politicii cheltuielilor publice.

Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice.

Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se apelează, de regulă, la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii, promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite, controlul asupra masei monetare este mai riguros, majorarea rezervelor obligatorii, supravegherea mai strictă a activităţii financiar-bancare.

Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor şi, pe această bază, a activităţii economice, cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului), facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi altor categorii de titluri pe piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare, amânarea (prelungirea) scadenţei unor credite etc.

Prin astfel de măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor, a cererii globale în general şi pe această bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.

Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice.

Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale.

Acest fapt este favorizat şi de sistemul cotelor progresive de impozit care permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. În condiţii de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. Există perioade în care anumite măsuri permit, printre altele, şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze deficitele acumulate în recesiune.

Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca obiectiv influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie; în raport cu acestea, accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia, se apelează la instrumente şi pârghii specifice.

De exemplu, politicile monetariste, - cel mai des utilizate în perioada postbelică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, şi mai recente în cele aflate în tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect starea reală a economiei.

De pildă, intenţia de a stimula sau reduce cererea - în raport de starea conjuncturii - trebuie să pornească de la premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată de numeroase împrejurări: venitul curent, evoluţia previzibilă a preţurilor, structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri, mărimea patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale, active financiare, active monetare), mărimea şi ponderea venitului permanent în cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă ş.a.

De aceea, nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens.

Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă. O asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări care inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungul întregii perioade, preţurile nu numai că nu au scăzut, ci, din contră, au înregistrat o tendinţă generală de creştere - corelată de regulă cu ritmul creşterii economice; începând cu 1973-1974, are loc o creştere spectaculoasă a preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus măsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor). Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea creşterii economice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost modeste.

A apărut fenomenul stagflaţiei sau slumpflaţiei, iar şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural, cu ample implicaţii social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 1970-1973, pentru schimbarea conjuncturii, prin politici de susţinere (investiţii publice, ajutoare bugetare, alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi, comenzi publice etc.) au determinat creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare, fără o reducere semnificativă a şomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturii.

În fond, statul nu se poate substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el să facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply - side economics).

Politicile bazate pe ofertă - pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată.

În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari categorii de măsuri (politici).

Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere , prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice, şomaj şi inflaţie.

Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere, concurenţiale şi a mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată.

Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină şi, după caz, să sporească oferta de bunuri.

În acest sens, se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult, veniturile şi cheltuielile statului, ale altor categorii de agenţi economici, vor creşte, atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate.

Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar bancare. Prin mecanismul lor, intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea riscului

Este un fapt că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. Totuşi, dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite, indiferent de faza ciclului economic. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii.

Se apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate urma una din două căi posibile:

• să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă restructurare;
• să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste.

Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor nocive ale forţelor de dezechilibru, fără a atinge însă cauzele originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condiţiilor de echilibru stabil