Piaţa de capital

Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod diferit, în funcţie de cele două segmente existente. Pe piaţa primară, cererea de capital provine din partea emitenţilor persoane juridice, de drept privat sau public, precum: societăţi industriale şi comerciale, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, organe ale administraţiei publice centrale şi locale etc.

Pe piaţa secundară, exponenţii cererii de fonduri sunt deţinătorii de titluri, persoane fizice sau juridice, care doresc transformarea acestora în lichidităţi înainte ca acestea să producă venituri (dividende, dobânzi). Oferta de capital provine din economisire, adică din ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri, după ce îşi acoperă cheltuielile de consum.

Oferta este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere, pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. Investitorii se împart în două mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali.

Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. Aceştia pot avea un caracter pasiv, adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare, cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung, având un impact redus asupra cursurilor zilnice, şi un caracter activ, încercând să valorifice mişcarea cursului bursier, în vederea obţinerii unui câştig.

Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi, de regulă, de societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari, exercitând o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere. Aceştia cuprind: instituţiile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de investiţii, fondurile mutuale, societăţile care gestionează fonduri de pensii etc.

Cererea şi oferta de fonduri sunt două dimensiuni ale procesului de economisire şi investire, supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple, precum:

• riscul opţional al investirii, care apare în momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital;
• riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat, atât deţinătorilor de fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare;
• riscul pieţei, care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi, ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară;
• riscul lichidităţii, ce intervine în cazul în care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor deţinute;
• riscul creditului, specific pieţei obligaţiunilor, care intervine atunci când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor;
• riscul schimbării cadrului legislativ, care vizează atât piaţa valorilor mobiliare, cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare, în general.

Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite înscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, în raport cu emitenţii acestora.

Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri (hârtii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, în funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei.

Această circulaţie a titlurilor se realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital. Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor.

Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate), negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar, cu următoarele drepturi aferente:

• dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a Acţionarilor;
• dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende;
• dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni deţinute, atunci când aceasta este lichidată.

Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societăţii, în cazul în care ele survin (răspund cu pasivul social în limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor.

Orice acţiune are o valoare nominală (iniţială, de origine), care se determină prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate, astfel:

NCSn=V

unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de acţiuni. Aşadar, acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de capital, acestea pot avea o valoare diferită de valoarea nominală, în funcţie de interesele emitentului, numită valoare de emisiune (preţ de emisiune).

Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a primei de emisiune (Pe), astfel:

Ve = VN + Pe

Vânzarea acţiunilor la preţul de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. Introduse în bursă - piaţa lor secundară - aceste acţiuni vor fi cotate la o valoare de piaţă (cursul bursier), diferită de cea nominală şi determinată zilnic de raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile respective.

În mod corespunzător, valoarea bursieră (de piaţă) a unei societăţi, sau capitalizarea sa bursieră, este dată de produsul dintre numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora. Prin urmare această valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde valorii capitalului social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră. Pe lângă cele trei categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală, valoare de emisiune şi cursul bursier - în practică se pune deseori problema evaluării acţiunilor, adică a estimării valorii intrinseci a acestora, ce reprezintă în fapt un curs teoretic, în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de piaţă, al titlurilor.

O modalitate de estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii contabile, putându-se utiliza următoarea formulă:

Vn= An/N, unde:

An este activul net al societăţii şi N reprezintă numărul de acţiuni. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei, neafectată de datoriile contractate de aceasta, astfel:

An = Activul total - Datorii totale.

În acest caz, dacă VC < C,unde C este cursul la bursă, se consideră că titlurile sunt supraevaluate, ceea ce poate constitui un semnal de vânzare (se poate produce o ajustare în jos a cursului).

Dimpotrivă, dacă VC > C, aceasta se poate constitui într-un semnal de cumpărare, deoarece piaţa nu reflectă încă realitatea valorii acţiunilor şi ea va trebui - sub imperiul legităţilor sale proprii - să revină la starea de echilibru, în care cursul reflectă valoarea intrinsecă; altfel spus, titlurile sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. O altă metodă, care corespunde mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare, este estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor.

Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat.

Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă, în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului înregistrat de societate, acesta din urmă, în mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină în funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului, aceasta din urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o scădere a ratei dividendului şi invers).

Formula de calcul este următoarea:

DnRVD×=,

unde: Vn - valoarea nominală a acţiunii şi RD - rata dividendului, sau: NPn=D , unde: Pn - profit net repartizat şi N - numărul de acţiuni.

De exemplu, dacă: Vn = 1000 lei/acţ; Pn = 200.000 lei; N = 500 acţiuni, rezultă D = 200.000 / 500 = 400 lei/acţiune; sau D = 1000 lei × 40% = 400 lei/acţiune

Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.

Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot.

Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul acestor titluri.

Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $, pe termen lung, ea poate să emită 100.000 de obligaţiuni, fiecare având o valoare de 1.000 $.

Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin următoarele elemente tehnice: - Valoarea nominală (Vn), care este determinată de raportul dintre suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, astfel: Vn = IN, unde I - valoarea împrumutului şi N - numărul de obligaţiuni emise.

Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care titlul se oferă la emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), când preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve = Vn), sau o emisiune sub pari, când, printr-un preţ de subscripţie inferior (de exemplu 98%), se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest avantaj, care reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă forma primei de emisiune (Pe), care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune, adică:

Pe = Vn − Ve

sau

Ve = Vn − Pe.

Valoarea de rambursare (Vr) , care este de regulă egală cu valoarea nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate aplica şi o rambursaresupra pari, superioară valorii nominale (de exemplu 102%), constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea deţinătorului (Vr > Vn), determinată astfel:

Pr = Vr − Vn

sau

Vr = Vn + Pr.

Rata dobânzii (Rd ) reprezintă raportul procentual dintre mărimea dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea nominală), astfel: Rd =DVn× 100. Cuponul de dobândă reprezintă fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii, D = Vn × Rd. - Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului.

În principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, când întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului, fie prin anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului unic, caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor anuale, caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de rambursat.

Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate pe piaţa secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul acţiunilor, acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile oferite de emitent. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni:

• obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente;
• obligaţiune generală - este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular;
• obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant;
• obligaţiuni cu fond de răscumpărare - când emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective;
• obligaţiuni retractabile - care pot fi răscumpărate înainte de scadenţă de către firma emitentă;
• obligaţiuni convertibile - ce pot fi preschimbate, la opţiunea deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului.

În concluzie , o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii comerciale emitente resurse suplimentare, fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. De asemenea, ea se împrumută direct de la publicul investitor (finanţare directă), creditul fiind mai eficient şi uneori mai ieftin. Piaţa obligaţiunilor constituie o alternativă eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune o negociere a contractului de împrumut, ca în cazul creditelor bancare.

Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel:

• Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului, în cazul acţiunilor, este acela de drept de vot în adunarea generală, iar în cazul obligaţiunilor este inexistent;
• Veniturile pentru titularul titlului, în cazul acţiunilor sunt dividendele (legate de rezultatele firmei), iar în cazul obligaţiunilor, dobânzile a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent;
• Riscurile asumate de proprietarul titlului, în cazul acţiunilor sunt mai mari: risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei, riscul de a pierde fondurile investite, în cazul lichidării firmei. În cazul obligaţiunilor riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat), iar situaţia lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor;
• Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în momentul în care firma emitentă este lichidată), iar cea a obligaţiunilor este limitată (până la data scadentă).

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici, solicitatori de fonduri. Ea funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi).

Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi lung, pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare , ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă între deţinătorii şi utilizatorii de fonduri, adică o finanţare directă a acestora din urmă, care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare.

Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii), estestructurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa secundară.

Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vând şi se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiţi agenţi economici, instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. Ca prim segment al pieţei capitalului, ea presupune emiterea valorilor mobiliare şi plasarea lor pentru prima dată pe piaţă, fiind cadrul în care emitenţii atrag resurse băneşti pentru finanţarea unor activităţi economice sau acoperirea unor deficite bugetare.

Pe acest segment de piaţă sunt lansate primele emisiuni de titluri financiare, pentru atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung, atât pe piaţa de capital naţională, cât şi internaţională. Piaţa primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri, permiţând capitalizarea agenţilor economici participanţi. Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri (emitenţii) şi de plasament în aceste titluri, din partea deţinătorilor de fonduri (investitorii).

Pe piaţa primară de capital preţul de vânzare al titlurilor, numit curs, îl constituie valoarea nominală, adică suma înscrisă pe titlu, şi este un preţ ferm. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează, în principal, prin intermediul societăţilor bancare, care în schimbul unui comision, plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri. Uneori, rolul de intermediari îl pot avea şi societăţile de valori mobiliare, autorizate în acest sens de către organul de reglementare a pieţei capitalului (în ţara noastră - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare).

Emitenţii de valori mobiliare (solicitanţii de fonduri) pot fi următoarele categorii de persoane juridice:

• societăţile care se înfiinţează prin subscripţie publică, în scopul acumulării unui capital social iniţial cât mai mare;
• societăţile comerciale, private sau de stat, care doresc să-şi majoreze capitalul social;
• societăţile care au nevoie de împrumuturi pe termen mediu şi lung, pentru finanţarea unor investiţii;
• instituţii financiar bancare şi de asigurări;
• autorităţile guvernamentale, care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte economice naţionale;
• organele administraţiei publice, centrale sau locale, pentru acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare.

Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă, în fapt, mijloacele prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen mediu sau lung ( oferta publică de vânzare, plasamentul privat şi emisiunea de obligaţiuni), precum şi mijlocul prin care un investitor poate achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi subscripţia de obligaţiuni).

Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise, adică a titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. Pe acest segment de piaţă, titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către investitori. Această piaţă îndeplineşte, ca şi cea primară, un rol de concentrare a cererii şi ofertei de titluri, dar a unei cereri şi oferte derivate, care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit.

Piaţa secundară, prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa extrabursieră), oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor în lichidităţi, în funcţie de cerere şi ofertă, certificând astfel că titlurile respective au o anumită valoare.

Ca expresie a reglării libere a cererii şi ofertei de valori, ca barometru al nevoii de capital, dar şi al stării economiei naţionale, piaţa secundară poate fi considerată ca o piaţă absolută. Aceasta asigură mobilitatea capitalurilor, negociabilitatea titlurilor trecute prin piaţa primară şi atragerea, deopotrivă, a investitorilor instituţionali. Toate acestea sunt subordonate aceluiaşi obiectiv: speranţa obţinerii unui profit cât mai mare într-un timp mai scurt.

Obiectivul se realizează prin cursul bursier, care reprezintă preţul titlurilor stabilit în urma negocierii şi care ascunde două tendinţe: de maximizare a rentabilităţii unei acţiuni sau obligaţiuni şi de minimizare a riscului specific oricărui titlu. Ambele tendinţe se referă la dividendele sau dobânzile obţinute la sfârşitul anului financiar. Problema fundamentală a activităţii pe piaţa secundară de capital este, deci, formarea preţului (cursului) titlurilor, în urma operaţiunilor de negociere, care poate fi substanţial diferit de valoarea nominală. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori, a căror cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea şi oferta de titluri.

Printre cei mai importanţi dintre aceştia, se pot enumera:

• rezultatele economico-financiare ale emitentului
• rata medie a dobânzii pe piaţa monetară
• dinamica preţurilor (fenomenul inflaţionist)
• perspectivele economice ale emitentului
• conjunctura economică internă şi internaţională
• comportamentul psihologic al participanţilor

Principalele operaţiuni (tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a capitalului (piaţa bursieră) au, în general, un caracter speculativ şi se împart, în mod clasic, în două categorii: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Operaţiunile la vedere, cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″cash″, constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei şi la cursul existent şi acceptat de către participanţi în momentul respectiv.

Aceste tranzacţii se caracterizează prin aceea că persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare îşi asumă obligaţia ca imediat (sau în perioada de lichidare normală), să pună la dispoziţia partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând preţul tranzacţiei. Astfel, un investitor poate cumpăra valori mobiliare, cu condiţia să plătească în aceeaşi zi (sau în câteva zile) integral contravaloarea acestora. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind contravaloarea acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker).

Aceste operaţiuni se realizează, de regulă, cu intenţia de modificare a structurii portofoliului de titluri deţinut sau pentru transformarea activelor financiare în lichidităţi. Pot avea şi scop speculativ, atunci când se realizează mai multe tranzacţii la vedere pe diferite pieţe, unde titlurile cotează în mod diferit, operatorii câştigând din diferenţa de preţ (operaţiuni de spreading).

Operaţiunile la termen, cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″futures″, constau în asumarea, prin contract, de către participanţi, a obligaţiei de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate de titluri financiare, la o dată viitoare (T1), preţul fiind însă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei (T0). Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative, astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare, ci obţinerea unui câştig din eventualele diferenţe favorabile de curs, între ziua încheierii contractului şi scadenţa acestuia.

Astfel, speculatorul ″la scădere″ mizează pe o scădere a cursului titlurilor cu care lucrează şi, ca atare, va da un ordin de vânzare futures. Dacă până la scadenţa contractului, previziunile sale se adeversc, adică scade cursul, el va achiziţiona titlurile printr-o operaţiune la vedere, în ziua scadenţei, şi le va ceda cumpărătorului, câştigând diferenţa dintre cele două cursuri (a vândut mai scump şi a cumpărat mai ieftin).

El este un speculator ″á la baisse″. Invers, speculatorul ″la creştere″ anticipează o majorare a cursului şi dă un ordin de cumpărare futures. Dacă până la scadenţă cursul creşte, el va dobândi titlurile la cursul stabilit anterior şi va face o vânzare la vedere, în ziua scadenţei, câştigănd din diferenţa de preţ (a cumpărat mai ieftin şi a vândut mai scump).

El este un speculator ″á la hausse″. Cel care reuşeşte să previzioneze evoluţia reală a cursului titlurilor va câştiga, iar celălalt va pierde. În ţările cu o piaţă de capital dezvoltată, tranzacţiile bursiere la termen deţin ponderea covârşitoare (cca 80%) din totalul operaţiunilor.

Un rol important pe piaţa secundară de capital revine societăţilor de valori mobiliare (societăţi de bursă), care sunt organizate ca societăţi pe acţiuni şi îndeplinesc următoarele funcţiuni:

• efectuează intermedierea în comerţul cu titluri, respectiv vânzarea-cumpărarea acestora în numele şi pe contul unor terţi (acţionează ca broker);
• efectuează comerţ cu titluri, respectiv operaţiuni de vânzare-cumpărare de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu (acţionează ca dealer).

O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplineşte funcţiuni de broker (de intermediere), atunci când, în tranzacţiile cu titluri, acţionează ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat format din agenţi bursieri), efectuând operaţiuni în numele, pe contul şi riscul acestuia şi încasând, ca remuneraţie, un comision, ce reprezintă un anumit procent din tranzacţia încheiată. O societate de bursă îndeplineşte funcţiuni de dealer (comerţ cu titluri), atunci când participă la tranzacţii în calitate de contraparte, făcând apel la portofoliul propriu.

Funcţionalitatea pieţei secundare de capital se bazează pe cele două componente ale acesteia: piaţa bursieră (bursa de valori) şi piaţa extrabursieră (piaţa OTC - Over the Counter).

Pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:

• lichiditatea , respectiv abundenţa de fonduri disponibile, pe de o parte, şi de active financiare, pe de altă parte. O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi, active (titluri) financiare. Un activ care nu este lichid nu poate fi revândut, singura posibilitate de a recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor financiare, aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a transforma investiţia într-o valoare comercializabilă;
• eficienţa , respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă, la costuri cât mai reduse, a tranzacţiior. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a activelor; cu cât el este mai redus, cu atât atractivitatea este mai mare, adică deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare;
• transparenţa , respectiv accesul direct şi rapid la informaţii relevante atât pentru deţinătorul de titluri, cât şi pentru deţinătorul de fonduri. Transparenţa asigură libera concurenţă, contracararea tendinţelor de monopol şi, prin aceasta protecţia investitorilor; - corectitudinea (fair market), adică o organizare foarte riguroasă a pieţei prin reglementări specifice, care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală şi corectă a informaţiilor, contracarându-se tendinţele de manipulare a pieţei;
• adaptabilitatea , care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă financiară este eficientă în măsura în care este inovativă, găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei, ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului economic.

Trebuie subliniat că între cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură; ele se influenţează reciproc şi, mai mult, piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară. Explicaţia rezidă în faptul că piaţa primară oferă pieţei secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate, în timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (preţul unei noi emisiuni).

Se poate spune că, dacă piaţa primară este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare, prin produsele pe care le oferă acesteia, piaţa secundară, prin rezultatele tranzacţiilor şi informaţiile oferite, reprezintă factorul motor de determinare a atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. De asemenea, cele două noţiuni, de piaţă primară şi secundară, nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spaţiale şi temporale, ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia.

Precizarea este necesară, deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare al pieţei bursiere sau extrabursiere. Aceasta nu înseamnă că vânzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare, ci, chiar dacă s-au folosit facilităţile bursei, rămâne un proces specific pieţei primare.