Utilizarea analizei cererii şi a ofertei in cazul politicilor guvernamentale de control al preţului

Guvernul poate controla preţurile:

• prin politici administrative, stabilind preţuri minimale şi maximale
• prin politici economice cum ar fi politica de subvenţii şi politica de achiziţii

Controlul administrativ al preţurilor prin hotărari ale guvernului

Politica preţurilor maximale

Foarte multe persoane sunt nemulţumite de faptul că in economia de piaţă preţurile sunt prea mari. De aceea, revendică de multe ori guvernului iniţierea unor măsuri de control, prin care să limiteze nivelul maxim al preţurilor la anumite produse şi servicii.

Preţul maximal sau preţul plafon reprezintă nivelul maxim, reglementat prin lege, care poate fi incasat in schimbul unui produs sau serviciu.

Cand preţul plafon este mai mare decat preţul de echilibru, pe piaţă acţionează legea cererii şi a ofertei. Cand insă preţul plafon este mai mic decat preţul de echilibru, pe piaţă apare un deficit de produse sau servicii.

Dacă legile economiei de piaţă ar funcţiona liber, acest deficit ar putea dispărea prin creşterea treptată a preţului, aşa cum am arătat in subcapitolele anterioare. In acest caz insă, pentru a răspunde cerinţelor unor categorii ale populaţiei, guvernul interzice creşterea preţului peste nivelul reglementat.

Un exemplu de preţ plafon il reprezintă chiriile maximale. Acestea ii avantajează numai pe cei care au norocul de a ocupa o locuinţă inchiriată la preţul convenabil reglementat. Acest preţ (chiria), păstrat in mod artificial la un nivel redus, nu-şi va mai indeplini funcţia de raţionalizare a consumului. Astfel, persoanele „norocoase” vor fi dispuse şi capabile să ocupe suprafeţe mult mai mari decat in situaţia in care preţul ar putea varia liber. Totodată, numărul doritorilor de a ocupa spaţii inchiriate creşte.

Din cauza apariţiei deficitului, vor exista foarte multe persoane care nu vor găsi locuinţe de inchiriat. Partea cea mai neplăcută este că de foarte multe ori cei protejaţi de acest sistem nu sunt cei cu venituri intr-adevăr reduse, care ar avea intr-adevăr nevoie de protecţie.

După cum se poate vedea in figura 2.13, in condiţiile in care chiria maximală este de 10$ pe m2, iar chiria de echilibru este de 20$ pe m2, pe piaţă va exista un deficit de 4 milioane de m2 de locuinţe, deficit care nu poate fi lichidat.

Figura 2.13 Efectul aplicării chiriilor maximale

Un alt exemplu il reprezintă stabilirea de preţuri maximale la alimente, urmată de apariţia deficitelor de alimente. Acest fenomen poate fi ilustrat dacă ne amintim de situaţia dificilă cu care se confruntau nu de mult fostele state comuniste, cu economie centralizat planificată. Deficitul se crea pe de o parte din cauza faptului că preţul, care nu putea depăşi o anumită valoare, nu acoperea costurile de producţie, fapt pentru care ofertanţii nu erau stimulaţi să ofere cantităţi suficiente.

De aceea, oferta era sporadică. Pe de altă parte preţul, limitat la o valoare maximă, nu-şi indeplinea funcţia de raţionalizare a consumului, astfel incat produsele deficitare să fie direcţionate in cantităţi raţionale, spre aceia care aveau cea mai mare nevoie de ele. Ne mai putem incă aminti că de cate ori cumpăram produse in cantităţi mai mari decat cele necesare, pe de o parte pentru că nu se găseau

intotdeauna, pe de o parte pentru că erau ieftine. O parte dintre ele se stricau sau se risipeau. Inainte de 1989, cand găseam un produs deficitar, untul de exemplu, cumpăram cantitatea maxim permisă, chiar dacă nu aveam neapărat nevoie de ea in acel moment, astfel incat, uneori, se altera in frigider.

In 1987, Mihail Gorbaciov, preşedintele de atunci al URSS, işi manifesta intr-un discurs indignarea cu privire la risipirea resurselor. El dădea exemplul unor băieţi pe care ii văzuse jucand fotbal cu paini, in loc de mingii. De ce făceau copiii acest lucru? Pentru că painea era atat de ieftină, incat nu-i interesa să o utilizeze raţional. Şi pentru că nu se găsea intotdeauna, şi părinţii lor, după ce stătuseră la coadă să şi-o procure, cumpăraseră prea multă şi se invechise.

Aşa cum am arătat mai sus, stabilirea unor preţuri maximale mai mici decat preţul de echilibru conduce intotdeauna la deficit. Mulţi susţin că aceste metode vin in sprijinul categoriilor de consumatori cu venituri mici, care astfel pot avea acces la bunuri care altfel ar fi prea scumpe pentru ei.

Deşi acest lucru este valabil uneori, de multe ori nu cei săraci au norocul de a obţine produsele cu preţuri reglementate, care sunt deficitare. In situaţia stabilirii plafonului, preţurile nu mai pot indeplini funcţia de raţionalizare a consumului. De aceea, trebuie găsite astfel de metode de distribuire a resurselor, incat ele să ajungă la cei care au cea mai mare nevoie de ele.

Cea mai simplă metodă, spontană de altfel, este formarea cozilor. Raţionalizarea resurselor se face parţial prin timpul şi eforturile cheltuite de cei care stau la rand. Bineinţeles că această metodă işi atinge numai parţial scopul. Pe de o parte, după o şedere indelungată, cei care reuşesc, cumpără mai mult decat le este necesar. Pe de altă parte, unii dintre cei care au intr-adevăr nevoie de produs renunţă de a-l mai cumpăra, din cauza costului mare de oportunitate al timpului lor, pe care nu-şi permit să-l risipească stand la rand.

O altă metodă este raţionalizarea bunurilor deficitare, pe baza unor criterii de eligibilitate care stabilesc ce categorii ale populaţiei au cea mai mare nevoie de ele. De exemplu, dacă prin controlul preţurilor laptele devine deficitar, autorităţile pot decide ca acesta să fie distribuit prioritar familiilor cu copii.

Politica preţurilor maximale s-a aplicat in fostele ţări comuniste. Lipsurile pe care le-a provocat au reprezentat una dintre cauzele care au dus la revolta popoarelor respective la sfarşitul anilor 80. Această politică s-a mai aplicat şi in timpul războaielor. Pentru a repartiza echitabil produsele deficitare, in astfel de situaţii se utilizează cartele conţinand raţiile de produse de bază la care are dreptul o familie.

Preţurile maximale şi raţionalizarea produselor şi serviciilor ii nemulţumesc pe aceia care ar fi dispuşi să plătească mai mult pentru a şi le procura. Profitand de aceste nemulţumiri şi de relaţiile pe care le au pe canalele de distribuţie, cu toate că practicarea de preţuri mai mari decat cele plafon este interzisă şi pedepsită prin lege, se găsesc speculanţi dispuşi să rişte şi să vandă la preţuri mai mari decat plafonul produse la care au acces in mod abuziv, insuşindu-şi diferenţa dintre preţul incasat şi preţul plafon stabilit. Aceştia formează piaţa neagră.

Problema deficitului nu se rezolvă insă nici in acest mod, intrucat pe de o parte producătorii nu vor primi mai mulţi bani, deci nu vor fi stimulaţi să producă, iar pe de altă parte unii dintre consumatorii dispuşi să plătească mai mult pentru a-şi procura produsul vor fi in continuare privaţi de ele.

Să ne amintim un exemplu din istoria nu prea indepărtată. Pană in anul 1989, preţul unui pachet de unt de 200 de grame era de 11 lei. La acel preţ convenabil, cantitatea cerută era mare, foarte mulţi oameni fiind dispuşi şi capabili să cumpere produsul, in cantităţi chiar mai mari decat cele raţionale. Pe de altă parte, acel preţ nu acoperea costurile de producţie mari ale fabricilor de lactate, care neputand să se retehnologizeze şi să-şi procure materii prime, ofereau o cantitate insuficientă.

Pe fondul crizei de unt, care reprezenta numai unul dintre nenumăratele produse deficitare, s-a format o categorie de oameni care aveau acces la acest produs şi care il vindeau la preţuri de speculă unora dintre cei care erau dispuşi să plătească mai mult. Aşa se făcea că dacă aveai relaţii cu astfel de oameni, puteai face rost de unt la preţul de 25 de lei. Bineinţeles că diferenţa de 14 lei pe pachet nu mergea la producători, ci intra in buzunarele speculanţilor care formau piaţa neagră. Cantitatea oferită nu creştea, deficitul se menţinea şi problema rămanea nesoluţionată.

Politica preţurilor minimale

Preţul minimal reprezintă un preţ minim stabilit prin lege care trebuie plătit pentru procurarea unui produs sau serviciu.

Două pieţe pe care se practică destul de frecvent preţuri minimale sunt piaţa muncii şi piaţa produselor agricole. Pe piaţa muncii, li se interzice angajatorilor să reducă salariile angajaţilor lor sub un anumit nivel, salariul minim pe ramură sau pe economie. Pe piaţa produselor agricole, in scopul sprijinirii fermierilor, li se garantează acestora un preţ minim pe unitatea de produs.

Cand preţul minimal este mai mare decat preţul de echilibru, apare inevitabil un surplus. Utilizand analiza cererii şi ofertei se poate vedea cine are de caştigat şi cine are de pierdut ca rezultat al reglementării preţurilor.

In statele industrializate, salariul de echilibru al lucrătorilor calificaţi sau cu pregătire superioară este de obicei mai mare decat salariul minim. In cazul muncitorilor necalificaţi este insă inferior şi ca atare in această situaţie apare excedentul de forţă de muncă. Acest fenomen este reflectat in figura 2.14. Dacă preţul de echilibru pe piaţa muncii necalificate este de 8.000 lei/oră, iar salariul minim pe economie este de 10.000 lei/oră, după cum se poate vedea din figură, va apărea un excedent de 2 milioane de ore-om pe lună.

Aceasta inseamnă, inevitabil, că o parte dintre muncitorii dispuşi să lucreze in schimbul unui salariu mai mic decat cel minim nu-şi vor găsi locuri de muncă. O parte a angajatorilor, obligaţi să respecte salariul minim, vor reduce numărul de locuri de muncă, pentru a-şi reduce costurile. Beneficiarii salariului minim pe economie vor fi aceia care au putut să-şi găsească de lucru. Ceilalţi, nu găsesc de lucru chiar dacă ar fi dispuşi să-şi reducă pretenţiile salariale, pentru că angajatorii ar fi pedepsiţi prin lege dacă nu ar respecta reglementările.

Figura 2.14 Efectul aplicării salariului minimal in cazul muncitorilor necalificaţi

Programele de sprijinire a preţurilor agricole sunt un alt exemplu de preţuri minimale din ce in ce mai rar utilizat. Menite a-i stimula pe fermieri să continue să producă o anumită cultură, asigurandu-le venituri mai bune, stabilirea de preţuri minimale are insă ca efect apariţia de excedente. Chiar dacă fermierii ar fi dispuşi să vandă la un preţ mai mic pentru a evita pierderile provocate de stocarea produselor, acest lucru ar fi imposibil, intrucat reducerea preţului sub preţul minimal este pedepsită prin lege.

Ca urmare, excedentul nu poate dispărea. In figura 2.15 este reprezentat grafic efectul stabilirii unui preţ minimal la un produs agricol foarte important şi anume laptele de vacă. Să presupunem că preţul minimal stabilit ar fi de 7.000 lei pe litru, iar preţul de echilibru 6.000 lei pe litru. La preţul de 7.000 lei, cantitatea de lapte oferită anual este de 600 milioane litri, corespunzătoare punctului L de pe curba ofertei. Cantitatea cerută este de numai 400 milioane de litri, corespunzătoare punctului M de pe curba cererii.

Prin urmare, excedentul anual de lapte este de 200 milioane litri. In condiţiile pieţei libere, agricultorii ar reduce preţul la 6.000 lei. Pentru a evita acest lucru, statul acţionează excedentul, pe care il foloseşte sub diferite forme. Suma de bani necesară este preluată din bugetul de stat, alimentat din taxele contribuabililor.

Dreptunghiul haşurat reprezintă suma suportată de contribuabili pentru susţinerea programului de sprijinire a producătorilor de lapte şi care, in cazul acesta este de 1.400 miliarde lei. Mai mult, consumatorii suportă preţul mai mare şi cumpără litrul de lapte cu 7.000 lei in loc de 6.000 lei. Pe de altă parte, veniturile producătorilor sunt in această situaţie cu 1.800 miliarde lei mai mari decat in cazul in care pe piaţă ar funcţiona legea cererii şi a ofertei.

Figura 2.15 Efectul stabilirii unui preţ minimal la laptele de vacă

In concluzie, efectele politicii preţurilor minimale sunt preponderent negative:

• Intrucat preţurile minimale sunt mai mari decat preţurile de echilibru, consumatorii plătesc mai mult decat normal pentru procurarea mărfurilor protejate prin intermediul acestei politici.

• Cheltuielile suplimentare determinate de procurarea şi stocarea excedentului apărut ca urmare a practicării unui preţ mai mare decat cel de echilibru sunt suportate de contribuabili.
• Veniturile agricultorilor sunt mai mari in situaţia practicării politicii de preţuri minimale decat dacă produsele s-ar vinde la preţul de echilibru dar dispare interesul pentru reducerea costurilor dacă politica se aplică pe termen lung.

Deficienţele politicilor guvernamentale de stabilire a preţurilor maximale şi minimale

Politicile de stabilire a preţurilor maximale şi minimale impiedică exercitarea funcţiei de alocare raţională a resurselor deficitare pe care preţul o are in mod normal, intr-o economie de piaţă. Intervenţia statului pe pieţele concurenţiale poate avea unele consecinţe nefaste. In cazul stabilirii de preţuri maximale, o serie de oameni oneşti sunt obligaţi să intre in tranzacţii ilegale, pentru a obţine bunurile deficitare de care au nevoie.

Alţi oameni profită de constrangerile la care sunt supuşi primii şi se imbogăţesc in mod necinstit, strangand venituri nefiscale importante. Costul impus de incercările de a restrange numărul afacerilor necinstite este foarte mare, presupunand mărirea aparatului precum şi perfecţionarea metodelor de control. De multe ori, politica preţurilor

maximale contribuie şi la deteriorarea calităţii produselor, ca urmare a incercărilor pe care le fac ofertanţii de a-şi reduce costurile, astfel incat să se incadreze in preţul stabilit. In cazul stabilirii de preţuri minimale, pot obţine profit şi producătorii ineficienţi, de aceea prin această politică nu sunt incurajate eforturile de reducere a costurilor.

Pe de altă parte, costurile aferente stocării excedentelor, suportate de contribuabili, sunt destul de mari. In acelaşi timp, consumatorii sunt obligaţi să plătească un preţ mai mare decat normal pentru procurarea produselor respective.

In concluzie, politicile de stabilire a unor preţuri maximale şi minimale se pot solda cu reducerea eficienţei şi o alocare nesatisfăcătoare a resurselor

Controlul preţurilor prin măsuri economice

Faptul că politicile administrative au efecte negative nu inseamnă că intervenţiile guvernamentale nu sunt necesare. De foarte multe ori nu sunt indeplinite toate condiţiile unei economii libere şi concurenţiale. Alte ori producătorii sau consumatorii trebuie sprijiniţi. In aceste situaţii, statul trebuie să intervină pentru a influenţa in bine rezultatele activităţii economice. Astfel de intervenţii sunt politicile economice.

Economiile libere şi concurenţiale sunt considerate ca fiind temelia capitalismului.

• Capitalismul este caracterizat prin proprietatea privată asupra resurselor economice şi prin libera iniţiativă a proprietarilor de capital de a angaja forţă de muncă in scopul realizării de bunuri şi servicii.
• Libera iniţiativă este principala caracteristică a capitalismului şi presupune ca fiecare să aibă dreptul de a utiliza resurse economice private pentru a iniţia o afacere şi a vinde produse şi servicii pe piaţă.
• Rivalitatea economică, o altă trăsătură a capitalismului , presupune ca pe piaţă să existe un număr mare de cumpărători care concurează pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor existente şi un număr mare de ofertanţi.

Puterea economică este repartizată intre agenţii economici, ceea ce inseamnă că un singur cumpărător sau ofertant nu are puterea de a contribui semnificativ la creşterea sau reducerea cantităţii existente pe piaţă dintr-un bun. Intrarea şi ieşirea cumpărătorilor şi ofertanţilor este liberă. Incheierea de tranzacţii este liberă, fiind dictată numai de interesele reciproce ale părţilor.

In mod teoretic, in economiile capitaliste pure, rolul guvernului este destul de limitat, singura sursă a profitului reprezentand-o vanzarea pe piaţă a bunurilor şi serviciilor. Sistemul care guvernează o astfel de economie este sistemul preţurilor.

Sistemul preţurilor este mecanismul prin care utilizarea resurselor intr-o economie de piaţă este condusă prin intermediul preţurilor. Acestea se formează şi evoluează ca urmare a modificărilor cererii şi ofertei şi influenţează şansele de a obţine profit sau caştiguri personale.

Sistemul preţurilor are un caracter dinamic. Modificarea preţurilor şi tehnologiilor conduce la modificarea posibilităţilor de obţinere a caştigurilor. Imediat după introducerea unui produs, profiturile obţinute sunt ridicate. Copierea lor şi creşterea concurenţei contribuie la creşterea cantităţii oferite şi la reducerea preţurilor, astfel incat profitul scade sau chiar dispare.

Sistemul preţurilor şi ca urmare mecanismele pieţei eşuează atunci cand nu mai permit alocarea resurselor in aşa fel incat partenerii de afaceri să obţină caştiguri reciproc avantajoase. In această situaţie, agenţii economici solicită guvernului să intervină pentru a compensa limitele mecanismelor de piaţă.

In naţiunile moderne, controlul guvernului asupra resurselor este substanţial, iar deciziile privind alocarea şi utilizarea resurselor se bazează pe o gamă mai largă de criterii, nu numai pe cele legate de caştigul personal şi de profitul organizaţiilor. Naţiunile moderne se bazează pe o economie mixtă.

Economia mixtă reprezintă acea formă de economie in care bunurile şi serviciile sunt oferite nu numai de agenţii economici, in scopul obţinerii de profit, dar şi de guvern.

In astfel de economii, guvernele se ocupă de reţeaua de drumuri, de apărare, de protecţia mediului, de educaţie, de asigurările sociale, de sănătate, de dezvoltarea agriculturii etc. Guvernele creează structura legală care facilitează tranzacţiile pe piaţă. Ele intervin pentru stabilizarea nivelului general al activităţii economice, pentru corectarea limitelor sistemului prin care preţurile şi obţinerea caştigului personal contribuie la alocarea resurselor şi obţinerii veniturilor.

Printre politicile economice cu ajutorul cărora guvernele pot acţiona pentru a controla nivelul preţurilor şi a raţionaliza modul de utilizare a resurselor şi de desfăşurare a activităţilor economice se numără politicile de subvenţii şi de achiziţii guvernamentale, de limitare a suprafeţelor cultivate, barierele vamale.

Subvenţiile guvernamentale

Agricultura, industria alimentară, industria energetică precum şi alte sectoare economice beneficiază de subvenţii guvernamentale. Subvenţiile pot fi directe, indirecte şi mascate.

Subvenţiile directe sunt sume de bani acordate fie ofertanţilor, fie cumpărătorilor, in scopul creşterii veniturilor pe o anumită piaţă.

In figurile 2.16 şi 2.17 se reprezintă efectele subvenţiilor directe pe piaţa unui anumit tip de material izolant, utilizat in construcţii. Preţul iniţial este de 100.000 lei pe kg, situaţie in care se vand 10 milioane kg pe lună. Guvernul anunţă acordarea unor subvenţii de 10.000 lei pe kg, in cazul din figura 2.16 cumpărătorilor, in cel din figura 2.17 producătorilor. Plata subvenţiilor se efectuează după ce se face dovada cumpărării.

Figura 2.16 Efectul subvenţiilor acordate cumpărătorilor

Atunci cand iau decizia de cumpărare, cumpărătorii iau in calcul avantajul primirii subvenţiei, fapt pentru care cererea creşte, şi in consecinţă cantitatea de echilibru creşte de la 10 milioane kg la 12 milioane kg, iar preţul de echilibru creşte la randul său de la 100.000 lei/kg la 106.000 lei/kg.

In urma primirii subvenţiei, cumpărătorii plătesc de fapt numai 96.000 lei/kg, iar ofertanţii primesc integral preţul de 106.000 lei/kg. Acest preţ mai mare pe care il incasează, il va determina pe ofertant ca, pe termen lung, să atragă mai multe resurse in producţie şi să mărească producţia. Ca urmare, pe termen lung, preţul resurselor utilizate va creşte. Cheltuiala făcută de la bugetul statului in acest caz, cheltuială care va fi de fapt suportată de contribuabili, este de 120 miliarde lei.

Beneficiarii subvenţiilor sunt pe de o parte consumatorii, care plătesc materialele izolante de care au nevoie la un preţ mai mic. Pe de altă parte, de acest program beneficiază producătorii, ale căror venituri vor creşte cu 312 miliarde lei. De asemenea, vor caştiga mai mult şi ofertanţii de resurse necesare fabricaţiei de materiale izolante, ca urmare a creşterii cererii.

Figura 2.17 Efectul subvenţiilor acordate ofertanţilor

Efectul subvenţiilor va fi acelaşi atunci cand ele sunt acordate direct producătorilor. Ca urmare a stimulentului pe care il reprezină primirea subvenţiei, oferta va creşte, ceea ce va determina reducerea preţului de echilibru la aceeaşi valoare de 96.000 lei/kg pe care cumpărătorii o plăteau şi in situaţia anterioară. Preţul total pe care il vor primi producătorii va fi insă tot de 106.000 lei/kg. Cantitatea de echilibru va creşte de la 10 milioane kg la 12 milioane kg.

Subvenţiile directe se acordă destul de rar in ţările cu economie modernă şi in special in Statele Unite ale Americii. Mult mai practicate sunt subvenţiile indirecte.

Subvenţiile indirecte reprezintă avantaje, sub forma scutirii parţiale de la plata impozitelor sau a amanării plăţii impozitelor datorate la bugetul statului, acordate persoanelor sau organizaţiilor care achiziţionează anumite bunuri sau care desfăşoară anumite activităţi.

Se pot da ca exemple reducerea de taxe pentru aceia care au investit in echipamente necesare, cum ar fi cele care contribuie la economisirea energiei: instalaţii de captare a energiei solare, materiale termoizolante, storuri etc., reducerea impozitului pe profitul reinvestit. Prin aplicarea unor astfel de stimulente, creşte cererea.

Prin urmare, de cheltuiala pe care o face guvernul beneficiază nu numai cumpărătorii, dar şi ofertanţii, care vand o cantitate mai mare, la un preţ mai ridicat. Subvenţiile indirecte sunt mult mai frecvent utilizate decat cele directe. Ele au acelaşi efect, dar nu presupun acordarea de fonduri şi reducerea taxelor colectate.

Subvenţiile mascate nu se concretizează intr-un caştig bănesc, dar oferă facilităţi unor grupuri de ofertanţi, sub diferite forme.

Una dintre aceste facilităţi este garantarea creditelor, prin care se reduce riscul investiţiilor care acordă credite, transferandu-l asupra contribuabililor. O alta este preluarea la bugetul statului a unor asigurări – de exemplu asigurarea in cazul calamităţilor naturale, pe care organizaţiile nu sunt capabile din punct de vedere financiar să le suporte.

In concluzie, putem arăta că subvenţiile, atat cele directe, cat şi cele indirecte, apasă asupra contribuabililor, fie prin creşterea fiscalităţii, fie prin reducerea veniturilor bugetului de stat. Pe de altă parte insă, subvenţiile aduc avantaje atat cumpărătorilor, cat şi ofertanţilor de bunuri subvenţionate, incurajand atat consumul, cat şi producţia. Prin urmare, subvenţiile realizează o redistribuire a veniturilor intre membrii societăţii.

Garantarea preţului minim

După cum am arătat anterior, una dintre modalităţile prin care guvernele sprijină agricultura, o reprezintă asigurarea unor preţuri de vanzare mai mari decat preţul de echilibru. Conform analizei pe care am efectuat-o, dacă acest fenomen se realizează prin intermediul unor preţuri minimale mai mari decat preţul de echilibru, pe piaţă apare un excedent care nu poate fi eliminat.

Pentru a asigura preţuri mari, stimulative, producătorilor, fără a contraveni legilor cererii şi ofertei, guvernul poate utiliza două metode:

• controlul suprafeţelor cultivate
• achiziţiile guvernamentale

Controlul suprafeţelor cultivate se utilizează in ţările unde se inregistrează in mod sistematic producţii prea mari. Acesta constă in oferirea de bani agricultorilor, pentru a nu-şi cultiva terenul cu o anumită plantă, ţinandu-l in conservare. In felul acesta, aşa cum se poate observa in figura 2.18, oferta scade şi preţul de echilibru se stabileşte la o valoare stimulativă pentru agricultori.

Figura 2.18 Influenţa controlului suprafeţei asupra preţului

Avantajul acestei metode constă in faptul că se previne formarea de excedente, a căror stocare ar fi costisitoare. Pe de altă parte insă, suma oferită agricultorilor pentru a-i convinge să nu mai producă trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi costul de oportunitate al lipsei recoltei, de aceea, efortul bugetar, şi implicit al contribuabililor este destul de mare.

Achiziţiile guvernamentale reprezintă preluarea de către guvern a unei cantităţi de bunuri, astfel incat echilibrul să se stabilească la un preţ stimulativ pentru producători.

Pentru a menţine preţul mărfurilor la un nivel superior preţului de echilibru care să fie stimulativ pentru ofertanţi, guvernul trebuie să achiziţioneze surplusul apărut pe piaţă ca urmare a acţiunii legii cererii şi a ofertei.

Prin intermediul acestei politici, denumită politica de achiziţii guvernamentale, ofertanţii sunt stimulaţi să continue să ofere şi in viitor produsele importante pentru consumatori. In felul acesta se evită reducerea viitoare a ofertei, apariţia deficitelor şi creşterea preţurilor.

Cantităţile achiziţionate se stochează. O parte a cantităţilor de produse neperisabile achiziţionate poate fi stocată pentru a fi pusă in vanzare in eventualitatea unei perioade in care pe piaţă ar apărea un deficit (de exemplu, din cauza vremii nefavorabile).

In felul acesta se va putea evita o creştere nedorită a preţului in viitor. O altă parte a lor se poate trimite sub formă de ajutoare in ţările cu probleme economice. Cantităţile utilizate in acest scop trebuie să fie reduse, altfel oferta ar creşte şi scopul politicii de achiziţii nu ar fi atins. In situaţii extreme, cantităţile se pot arunca, guvernul şi implicit contribuabilii făcand un efort financiar pentru rezultate viitoare.