Utilizarea analizei cererii şi a ofertei pe piaţa forţei de muncă

Piaţa muncii, ca şi piaţa produselor, este formată din furnizori şi clienţi. In economiile moderne, salariaţii işi pun serviciile la dispoziţia angajatorilor. Pe pieţele competitive ale muncii, o anumită cantitate de aptitudini de o anumită calitate se vinde unui număr mare de angajatori, care concurează pentru a le obţine.

La fel ca şi in cazul pieţelor produselor, preţul plătit pentru muncă, in cazul nostru salariul orar sau lunar, este factorul cel mai important care influenţează cantitatea de muncă oferită şi cerută intr-o anumită perioadă, de exemplu o lună. Pieţele muncii, la fel ca şi pieţele produselor, sunt dominate de legea cererii şi a ofertei.

Salariile se determină similar preţurilor bunurilor şi serviciilor, pe baza cererii şi a ofertei. Intersecţia curbei cererii şi ofertei determină salariul de echilibru. Dacă salariul efectiv se situează deasupra celui de echilibru, cantitatea de muncă oferită o depăşeşte pe cea cerută şi rezultă un surplus.

Pe piaţa muncii, surplusul poartă numele de şomaj. Dacă salariul efectiv este mai mic decat cel de echilibru, apare lipsa de forţă de muncă. Dacă piaţa muncii ar acţiona ca alte pieţe, surplusul de muncă ar trebui să determine reducerea salariului, iar criza de muncă creşterea acestuia.

Cea de a doua situaţie se intalneşte mai frecvent. Prima apare insă mai rar in practică, din cauza rezistenţei faţă de reducerea salariilor.Cantitatea de muncă cerută de angajatori este invers proporţională cu salariul. Cu cat salariul este mai mic, cu atat cantitatea de muncă cerută este mai mare. Cand salariul creşte, angajatorii vor inlocui o parte a muncii cu echipamente.

Dimpotrivă, cantitatea de muncă oferită de posesorii ei este direct proporţională cu salariul. Cu cat salariul este mai mare, cu atat cantitatea de muncă oferită este mai mare. In aceste condiţii, lucrătorii existenţi sunt dispuşi să-şi prelungească programul de muncă, şi, pe de altă parte, numărul celor dispuşi să-şi vandă forţa de muncă pe piaţă, căutandu-şi de lucru, creşte.

Unul dintre principalii factori care influenţează oferta de muncă este timpul. Există două modalităţi de folosire a timpului de care dispune o persoană: munca şi odihna. Cea de a doua include somnul şi toate activităţile desfăşurate de o persoană care nu munceşte pentru a obţine salariu. Banii obţinuţi prin muncă pot fi folosiţi pentru procurarea de bunuri şi servicii sau pot fi economisiţi.

Dacă salariile cresc, se amplifică şi volumul bunurilor care pot fi procurate. De aceea, o persoană cu salariul mare care işi ia o zi liberă renunţă la procurarea unei cantităţi mai mari de bunuri şi servicii, decat o alta cu un salariu mai mic.

Costul de oportunitate al odihnei constă in bunurile şi serviciile la care renunţă persoana, atunci cand optează pentru timpul liber. Cand salariul creşte, costul de oportunitate creşte. Altfel spus, cand salariul creşte, costul odihnei creşte, timpul acordat acesteia va scădea. Acest efect poartă numele de substituire.

Oamenii inlocuiesc (substituie) odihna cu munca, atunci cand preţul odihnei creşte. Pe de altă parte, atunci cand salariul şi veniturile cresc, oamenii au mai mulţi bani cu care işi pot „procura” odihna. De aceea, ei işi pot permite să muncească mai puţin. Nu se poate aprecia care dintre cei doi factori este mai puternic. In ultima jumătate de secol, lungimea săptămanii de lucru a rămas aproximativ acelaşi. Acest lucru s-a petrecut pe fondul compensării reciproce a celor doi factori şi al creşterii continue a ofertei de muncă, ca urmare a creşterii populaţiei.

Pe de altă parte, nu există prea multe alternative in ceea ce priveşte lungimea săptămanii de lucru: majoritatea posturilor presupun 40 ore de muncă săptămanal, deşi oamenii ar prefera ca durata acesteia să scadă. Există foarte multe pieţe ale muncii. In cadrul aceleiaşi pieţe, cunoştinţele şi aptitudinile solicitate sunt similare, in schimb cerinţele sunt foarte diferite de la o piaţă la alta. Exemple ar fi piaţa directorilor financiari, a chirurgilor, muzicienilor, sportivilor.

Bineinţeles că salariul diferă foarte mult de la o piaţă la alta, in funcţie de oferta disponibilă şi de valoarea aptitudinilor respective. Figura 2.11 reprezintă curbele cererii şi ofertei pe o piaţă a forţei de muncă necalificate. Pe o astfel de piaţă, angajatorii au, in acest caz, posibilităţi foarte mari de alegere, deoarece munca prestată este foarte simplă. După cum se poate observa din figură, salariul de echilibru este de 8.000 lei pe oră, fiind angajate 3 milioane ore de muncă pe lună. In acest punct, toţi muncitorii dornici şi capabili să muncească işi găsesc de lucru, iar angajatorii dornici şi capabili să angajeze muncitori la acest salariu ii vor găsi. De aceea, nu există nici excedent, nici deficit de muncă.

Figura 2.11 Cererea şi oferta de ore de muncă inainte şi după creşterea cererii de produse

Cererea de munc ă este determinată de cererea pentru produsele pe care le poate realiza categoria respectivă de forţă de muncă. Atunci cand cererea pentru produsele respective creşte (descreşte), va creşte (descreşte) şi cererea de forţă de muncă ce le poate realiza şi, implicit, salariile vor creşte (descreşte).

In figura 2.11 se prezintă efectul creşterii cererii de forţă de muncă asupra salariului, in condiţiile in care oferta rămane neschimbată. După cum se poate observa, salariul, in acest caz, creşte de la 8.000 lei la 10.000 lei pe oră. Dacă salariul orar s-ar menţine la 8.000 lei, pe piaţă ar apărea un deficit de forţă de muncă. Acesta este motivul pentru care angajatorii sunt dispuşi să plătească mai mult, crescand treptat salariul, pană la 10.000 lei.

Creşterea (reducerea) ofertei de forţă de muncă, dintr-o anumită cauză (de exemplu, reducerea sau respectiv creşterea populaţiei active) va influenţa de asemenea echilibrul pieţei, conducand la creşterea (descreşterea) salariului. După cum se poate observa din figură, salariul in cazul prezentat scade de la 8.000 lei la 6.000 lei pe oră, iar numărul de ore de muncă oferite creşte de la 3,8 la 4 milioane ore-om.

Muncitorii sunt dispuşi să-şi reducă pretenţiile salariale deoarece, in cazul in care salariul orar s-ar menţine la 8.000 lei, pe piaţă ar apărea un excedent de forţă de muncă.

Figura 2.12 Influenţa creşterii ofertei de ore de muncă

Modificarea cererii de muncă poate avea următoarele cauze:

• modificarea preţului produsului.

O creştere a preţului produsului va determina creşterea valorii produsului marginal la un anumit nivel al folosirii resursei. In cazul scăderii preţului produsului este valabilă situaţia contrară.

• modificarea cantităţii şi calităţii resurselor complementare muncii

O resursă este complementară unei alte resurse date, deci şi muncii, atunci cand creşterea cantităţii ei determină creşterea produsului fizic marginal al celeilalte.

Un exemplu de resurse complementare faţă de muncă il reprezintă materiile prime şi materialele, precum şi echipamentele şi instalaţiile pe care le foloseşte forţa de muncă. Cu cat cantitatea de mortar, cherestea, cărămizi va fi mai mare, cu atat muncitorii vor fi mai productivi.

De asemenea, calitatea echipamentelor de birou folosite de o secretară va determina productivitatea ei. Astfel, folosirea unui computer personal in locul maşinii de scris mecanice va face ca munca secretarei să fie mult mai productivă.

• modificarea cantităţii şi calităţii resurselor substituibile

O resursă este substituibilă altei resurse, deci şi muncii, atunci cand creşterea cantităţii şi calităţii ei are ca rezultat reducerea produsului fizic marginal al celeilalte.

Nu este intotdeauna foarte clar dacă, intr-o activitate productivă, resursele sunt complementare sau substituibile muncii. In anumite cazuri, capitalul este complementar muncii. Creşterea cantităţii de capital folosit determină creşterea produsului fizic marginal, deci productivitatea unora dintre muncitori. Insă pentru muncitorii cu vechime sau calificare mai redusă, capitalul va reprezenta o resursă substituibilă.

Aceştia nu vor fi necesari procesului de producţie respectiv, vor deveni şomeri şi va trebui să-şi caute un alt loc de muncă. La fel se intamplă şi cu calitatea resursei substituibile. De exemplu, creşterea vitezei şi capacităţii unui computer determină reducerea produsului fizic marginal al unui contabil, preluandu-i sarcinile

• modificarea calităţii resursei respective (muncii)

Prin educaţie şi pregătire, oamenii au devenit mai productivi. Ei şi-au mărit produsul fizic marginal, ceea ce a dus la creşterea cererii de muncă.

Oferta de muncă tinde să fie mai stabilă decat cererea de muncă. Oferta globală de muncă a unei ţări depinde atat de mărimea, cat şi de structura populaţiei. Cu cat populaţia este mai numeroasă şi tot mai multe studenţi), cu atat creşte oferta de muncă. Creşterea gradului de educaţie şi a calificării forţei de muncă, deci a calităţii acesteia, influenţează, de asemenea, oferta de muncă. Dacă măsurăm munca in unităţi omogene de eficienţă, munca unui număr dat de persoane cu inaltă calificare echivalează munca unui număr mai mare de persoane mai slab pregătite.

Oferta de muncă intr-o anumită ramură sau zonă se poate modifica şi ca urmare a modificării salariilor din alte zone sau ramuri. De exemplu, creşterea salariilor intr-o anumită zonă geografică va atrage o parte a populaţiei din alte zone, unde oferta de muncă va scădea. Tendinţa care s-a observat in ultimii ani in ţările dezvoltate a fost cea de creştere a salariilor şi a gradului de ocupare. Principalii factori care au condus la creşteri sunt:

• creşterea resurselor complementare, in special a capitalului;
• creşterea calităţii forţei de muncă prin ridicarea gradului de cultură.

Cu toate acestea, la nivelul unor zone geografice sau a unor ramuri, poate avea loc reducerea cererii de muncă. Aceasta poate apărea atunci cand scade cererea pentru produsele realizate. Ca urmare, firmele afectate reduc cantitatea de resurse complementare muncii pe care le plătesc, in special capital şi materii prime. In mod logic, in această situaţie se poate preconiza reducerea salariilor şi a gradului de ocupare. Fiind insă vorba de muncă, nu este indicat ca firma să recurgă imediat la aceste măsuri care i-ar afecta psihic pe muncitori.

In aceste condiţii, aceştia nu ar mai da randamentul şi profitul scontat de firmă. De aceea, in loc să reducă salariile, atunci cand scade cererea de muncă, cea mai mare parte a firmelor preferă concedierile, cel puţin pe termen scurt. Concedierile ii afectează numai pe salariaţii marginali. Ceilalţi işi continuă lucrul in condiţii normale. Şomerii, deşi nemulţumiţi, nu afectează productivitatea firmei.

Scăderea salariilor apare numai in cazul in care scăderea cererii de muncă este foarte mare şi se prelungeşte. O astfel de situaţie a avut loc in timpul crizei de la inceputul anilor '80. Diferenţele mari intre salariile diferitelor categorii de salariaţi pot părea uneori nejustificate.

Această diferenţă poate fi explicată prin legea cererii şi a ofertei. Persoanele cărora talentul le permite să activeze in domenii foarte solicitate, in care oferta este mică, se pot bucura de salarii mari sau foarte mari. Restul, care au meserii pentru care oferta de muncă este mare, caştigă mult mai puţin.

Unele ocupaţii solicită o pregătire indelungată, care reduce oferta. Doctorii, avocaţii, profesorii universitari, de exemplu, se pregătesc mulţi ani pentru a-şi putea exercita profesia Diferenţe de salariu există şi in cadrul aceleiaşi profesii. De exemplu, chirurgii, care fac transplanturi de cord şi caştigătorii premiului Nobel, se bucură de venituri incomparabil mai mari decat cele ale colegilor lor, necunoscuţi.

Diferenţele de salarii sau de venituri reflectă diferenţe ale competenţei sau productivităţii. Nimeni nu se poate bucura de o reputaţie internaţională fără a avea realizări deosebite.

Unele profesii beneficiază de un salariu mediu mai ridicat decat altele cu cerinţe de educaţie similare, datorită existenţei unor sindicate puternice. Astfel, medicii din Statele Unite ale Americii caştigă mai mult decat profesorii universitari, deoarece sunt reprezentaţi de un sindicat puternic, „Asociaţia medicilor americani” (AMA), in timp ce profesorii, in mare parte, nu sunt membri de sindicat.

In unele ţări există meserii pentru practicarea cărora doritorii, deşi au calificarea corespunzătoare, trebuie să plătească taxe substanţiale. Un exemplu ar fi agenţii de bursă, care işi cumpără şi işi vand locurile de muncă la preţul de mii de dolari. Existenţa taxei de intrare arată că veniturile orare sunt mult mai mari decat in meseriile alternative.

Costul de oportunitate al banilor plătiţi pentru taxele de intrare egalează, deci, caştigurile nete ale ocupaţiilor alternative. Diferenţa salariilor reflectă, de asemenea, şi diferenţa de condiţii de muncă. Meseriile care se desfăşoară in condiţii grele sau periculoase sunt de obicei mai bine plătite decat cele uşoare, desfăşurate intr-o atmosferă nepoluată. Constructorii sau minerii, de exemplu, caştigă mult mai bine decat vanzătorii sau funcţionarii.

Explicaţia este aceea că oferta de muncă pentru meserii grele şi periculoase este mult mai mică decat pentru cele uşoare. Totodată, aceste categorii de salariaţi se unesc in sindicate foarte puternice.

Rolul sindicatelor pe piaţa forţei de muncă

Problematica factorului muncă ar fi incomplet tratată fără luarea in considerare a aspectelor legate de activitatea sindicatelor. Acestea contribuie la bunăstarea membrilor lor militand pentru:

• condiţii de muncă mai bune;
• siguranţa locurilor de muncă;
• creşterea salariilor.

Condiţii de muncă mai bune

Concurenţa din lumea afacerilor le impune tuturor firmelor obţinerea de profit, in vederea supravieţuirii. Creşterea profitului este influenţată sensibil de reducerea costurilor de producţie.

Imbunătăţirea condiţiilor de muncă ale salariaţilor este costisitoare. Organizaţiile care fac aceste cheltuieli pot ieşi din afaceri dacă creşterea productivităţii obţinute in urma măsurilor luate pentru satisfacerea salariaţilor nu compensează cheltuielile făcute. Dacă majoritatea salariaţilor dintr-o ramură sunt membri de sindicat, ei pot forţa firmele ai căror angajaţi sunt sindicalişti să imbunătăţească condiţiile de lucru, prin ameninţări şi greve.

Această putere este limitată, deoarece firmele nesindicalizate le vor concura pe piaţă pe cele sindicalizate prin preţuri mai mici, putand să le scoată pe acestea din urmă din afaceri.

Rezultate mai bune sunt obţinute prin convingerea guvernelor de a aproba legislaţii care să asigure un anumit standard al condiţiilor de muncă. Promulgarea unei astfel de legislaţii poate obliga şi organizaţiile nesindicalizate să se supună regulilor respective.

Creşterea importurilor din ţările sărace ale lumii reprezintă o ameninţare pentru condiţiile de muncă ale muncitorilor din ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Importurile ieftine au acelaşi efect pe care organizaţiile nesindicalizate il au asupra celor sindicalizate. Această problemă impune cooperare şi acorduri internaţionale.

Siguranţa locurilor de muncă

Este binecunoscut faptul că necunoaşterea perioadei pentru care salariaţii au locul de muncă asigurat le provoacă nesiguranţă şi stres. Nesiguranţa şi stresul sunt amplificate in cazul concedierii şi negăsirii unui nou loc de muncă. Nici patronii firmelor nu sunt scutiţi de aceste temeri, pentru că afacerile lor sunt permanent ameninţate de concurenţă. Sindicatele au incercat să promoveze siguranţa locurilor de muncă pentru membrii lor, prin contracte sindicale şi legislative.

De exemplu, un contract feroviar poate specifica faptul că fiecare locomotivă trebuie să fie condusă de două persoane, deşi compania poate susţine că, prin folosirea tehnicii noi, o singură persoană este suficientă.

Incercările de a promova siguranţa locurilor de muncă nu au avut succes. Totuşi, in perioadele de creştere a şomajului, sindicatele au pledat pe langă guverne pentru a mări sumele alocate pentru reducerea şomajului. Cand şomajul este scăzut, siguranţa locului de muncă creşte.

Salarii mai mari

Sindicatele au incercat folosirea a trei modalităţi de creştere a salariilor membrilor lor:

• creşterea cererii de muncă ;
• descreşterea ofertei de muncă ;
• negocierea salariilor .

Creşterea cererii de muncă

Această măsură este cea mai indicată, dar cel mai greu de realizat. Este indicată, deoarece are ca urmare atat salarii mai mari, cat şi o mai bună ocupare a forţei de muncă. Este greu de realizat, deoarece sindicatele au o influenţă limitată in acest domeniu.

O modalitate de a spori cererea de forţă de muncă este sporirea cererii pentru produsul final. In trecut, sindicatele foloseau in acest scop reclama, incercand să-i convingă pe consumatori să cumpere produsele realizate de sindicalişti. In prezent, acest lucru nu se mai practică.

In ultimii ani, sindicatele din ţările dezvoltate luptă pentru descurajarea importurilor, cerand tarife protecţioniste şi taxe de import.

Succesul acestor măsuri este greu de apreciat, intrucat limitarea importului are ca efect şi limitarea exportului. Prin limitarea importurilor de produse ieftine provenite din statele slab dezvoltate, acestea nu-şi pot procura valuta care le este strict necesară pentru a putea importa, la randul lor, produse din ţările dezvoltate. Ca urmare, scade cererea de a exporta produsele realizate de firmele sindicalizate.

Creşterea productivităţii muncii, a produsului fizic marginal, face ca muncitorii să fie căutaţi. De aceea, sindicatele luptă pentru maximizarea potenţialului muncitorilor, prin imbunătăţirea condiţiilor de muncă şi reducerea săptămanii de lucru. Ele incurajează educaţia şi luptă pentru programele de perfecţionare profesională.

Reducerea ofertei de muncă

In vederea creşterii salariilor membrilor lor sindicatele au folosit, cu bune rezultate, metoda reducerii ofertei de muncă. Această metodă a fost folosită cu succes in special in sindicatele ai căror membri au o inaltă calificare. Ea constă in limitarea, pe diferite căi, a accesului in cadrul ramurii sau domeniului de activitate pe care il reprezintă sindicatul. O cale este blocarea accesului la programele de pregătire, absolut necesare pentru obţinerea calificării impuse de domeniul respectiv.

Oferta de muncă in această situaţie fiind mai mică decat in cazul in care intrarea in domeniul respectiv de activitate ar fi liberă, numărul angajaţilor este mai mic şi salariul mai mare. Sindicatele şi asociaţiile profesionale, de exemplu AMA, au folosit aceste practici cu succes pe termen scurt pentru că, in acest fel, salariile sunt mai mari, iar nivelul şomajului este scăzut.

Cei afectaţi de această metodă sunt persoanele care ar fi putut obţine venituri mai mari dacă le-ar fi fost permisă intrarea in domeniul de activitate respectiv, precum şi cumpărătorii, care trebuie să plătească mai mult pentru a avea acces la produsele şi serviciile oferite. Dacă salariile şi costul serviciilor devin excesiv de mari, opinia publică poate exercita presiuni asupra guvernului, cu scopul ca acesta să mărească libertatea de intrare. O altă consecinţă este apariţia produselor sau serviciilor substituibile.

Negocierea salariilor

Negocierile colective reprezintă cea mai folosită modalitate de creştere a salariilor. In acest caz, sub ameninţarea grevei, sindicatele negociază cu patronul, incercand să obţină creşterea salariilor peste nivelul de echilibru. Această metodă este folosită in special de către sindicatele de ramură, de exemplu cele care ii reprezintă pe muncitorii din industria autoturismelor, oţelului, confecţiilor etc.

Spre deosebire de sindicatele specialiştilor, care limitează participarea, scopul sindicatelor industriale este de a-i atrage pe toţi salariaţii din ramurile respective. Explicaţia acestei politici este aceea că pregătirea scăzută sau lipsa de pregătire a celor care lucrează in aceste ramuri determină existenţa unei numeroase forţe de muncă substituibile. In cazul cand forţa de muncă substituibilă este mai ieftină decat cea sindicalizată, existentă in firmă, ea poate fi angajată de patroni in locul acesteia.

Totodată, sindicatele de ramură pot avea succes numai atunci cand toate firmele din ramura respectivă sunt formate din sindicalişti. Plătind salarii mai mari, firmele sindicalizate au costuri mai mari şi sunt scoase de pe piaţă de firmele nesindicalizate, care pot vinde la preţuri mai mici, deoarece au costuri mai mici.

Prin negocieri, sindicatele de ramură incearcă să obţină pentru membrii lor salarii mai mari decat salariul de echilibru, care corespunde intersecţiei dintre cerere şi ofertă. Pentru ca patronii să poată plăti salariile mai mari, ei trebuie să reducă numărul de angajaţi pană la acel număr care permite venitului marginal să se ridice la nivelul salariului. Dacă nu ar reduce numărul de personal, salariul muncitorilor marginali ar depăşi valoarea producţiei pe care aceştia o realizează.

Pe plan mondial s-au făcut studii asupra succesului repurtat de sindicate in creşterea salariilor. La prima vedere, succesul pare evident. Se observă că negocierile conduc la creşterea salariilor in ramurile sindicalizate. Dar avand in vedere ponderea mică a acestor ramuri in totalul economiei, creşterile nu afectează ansamblul forţei de muncă a unei ţări.

Dimpotrivă, creşterea salariilor in ramurile sindicalizate poate duce la reducerea salariilor la scară naţională. Creşterea salariilor şi restricţionarea angajărilor conduc la reducerea numărului de locuri de muncă in ramurile sindicalizate şi la creşterea ofertei de muncă in celelalte ramuri. După cum se ştie, cand oferta creşte, preţul, in cazul acesta salariul, scade. Deşi nu sunt singurii iniţiatori ai acestei acţiuni, sindicatele luptă pentru legislaţia salariului minim.

Aceasta prevede ca patronii să plătească salariaţilor cel puţin salariul minim stipulat. Salariul minim depinde de la o ţară la alta şi a cunoscut o creştere stabilă. De acesta beneficiază in special adolescenţii şi cei cu calificare foarte redusă. Legea salariului minim garantează cel puţin o anumită sumă la dispoziţia fiecărui angajat, dar nu şi existenţa locurilor de muncă suficiente la această sumă. Dacă salariul minim il depăşeşte pe cel de echilibru, va scădea numărul de locuri de muncă pentru cei cu caştiguri foarte mici.

In situaţia in care cererea pieţei, afectată de salariul minim, este elastică, ceea ce este posibil din moment ce există inlocuitori pentru o astfel de muncă, creşterea salariului minim a dus la reducerea caştigurilor totale ale celor aflaţi la extremitatea inferioară a scării de salarizare.

Procentul de reducere a numărului de locuri de muncă este mai mare decat cel de creştere a ratei salariilor. De aceea, legea salariului minim poate duce la o distribuţie inegală a veniturilor. Cercetările efectuate au dovedit justeţea afirmaţiilor de mai sus.

Efectul acestei legi este resimţit in special de adolescenţi, indeosebi de cei din grupurile minoritare, precum şi de cei care nu lucrează cu normă intreagă, implicaţi in comerţ şi sfera serviciilor.