Izvoarele dreptului administrativ

Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se exprimă normele dreptului administrativ, care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.

Normele de drept administrativ sunt cuprinse în cele mai diferite acte juridice, ceea ce înseamnă că ele pot îmbrăca cele mai variate forme. De aceea norma de drept administrativ nu poate fi confundată cu actul de drept administrativ, acesta fiind forma pe care o îmbracă foarte multe norme de drept administrativ. Actul de drept administrativ poate să cuprindă însă și alte norme juridice decât administrative, care, prin natura lor juridică, pot fi norme de drept civil, de drept al muncii etc.

Pe de altă parte, normele de drept administrativ pot fi cuprinse și în alte acte juridice decât actele administrative. Astfel, norme de drept administrativ sunt cuprinse și în Constituție, precum și în alte legi, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, etc. Tocmai de aceea este necesară cercetarea formelor juridice pe care le îmbracă normele de drept administrativ, adică a izvoarelor dreptului administrativ.

În raport de autoritatea publică de la care provin și, implicit, de forța lor juridica, aceste izvoare sunt:

Constituția României și legile constituționale . Constituția este cel mai important izvor al dreptului administrativ. Când spunem acest lucru nu ne referim la aspectul cantitativ al normelor de drept administrativ pe care le cuprinde, ci la forța juridică superioară a normelor de drept administrativ cuprinse în Constituție.

În Constituție sunt cuprinse norme privind organizarea și funcționarea celor mai importante autorități ale administrației publice: Președintele României, Guvernul, administrația publică centrală de specialitate, administrația publică locală; norme privind drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor (a căror realizare este o sarcină nemijlocită a autorităților administrației publice): norme referitoare la raporturile acestor autorități cu alte autorități publice și cu cetățeni, precum și norme juridice și principii de la care nu poate deroga nici una dintre autoritățile administrației publice.

Legile constituționale sunt , potrivit art. 73 alin. (2) din Constituție, legile de revizuire a Constituției. Desigur că aceste legi sunt izvor al dreptului administrativ numai în situațiile în care au ca obiect probleme din sfera acestei ramuri de drept.

Deosebirile dintre Constituție și legile de revizuire a acesteia sunt, în principal, următoarele:

Constituția are ca obiect o sferă largă de relații sociale esențiale, din toate domeniile de activitate, în timp ce legile constituționale (de revizuire a Constituției) au ca obiect numai anumite relații sociale. în acest sens este de relevat că, potrivit art. 152 din Constituție, anumite probleme nici nu pot constitui obiect al unei legi de revizuire a Constituției.

Probleme care nu pot constitui obiect al unei legi de revizuire a Constituției : caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului; forma republicană de guvernământ; integritatea teritoriului; independenţa justiţiei, pluralismul politic; limba oficială; suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora; pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în timp de război.

Dispozițiile art. 150 din Constituție reglementează expres și cine poate avea inițiativa revizuirii Constituției. În plus, se prevede că propunerea de revizuire a Constituției trebuie adoptată cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere și aprobată și aprobată prin referendum în termen de 30 zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

Inițiativa revizuirii Constituției - Preşedintele României la propunerea Guvernului; cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor; cel puţin, 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care provin din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea sau în municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 20.000 se mnături în sprijinul acestei iniţiative.

Legea este un al doilea izvor al dreptului administrativ, bineînțeles, atunci când aceasta conține norme de drept administrativ.

Pe primul plan, după Constituție și legea de revizuire a acesteia, se situează legea organică, al cărui obiect îl constituie problemele precizate de Constituție în art. 73(3), după care urmează legea ordinară. Cu titlu de exemplu amintim, ca legi organice, Legea de organizare și funcționare a Guvernului, Legea administrație publice locale și altele.

Prin lege organică se reglementează:

  • sistemul electoral;
  • organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
  • organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
  • statutul deputaţilor şi al senatorilor, incl usiv indemnizaţia şi celelalte drepturi ale lor;
  • organizarea şi desfăşurarea regimul stării de asediu şi al referendumului;
  • organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
  • regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă; al stării de război şi al mobilizării forţelor armate;
  • infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
  • acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
  • organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Pub lic şi a Curţii de Conturi;
  • statutul funcţionarilor publici;
  • contenciosul administrativ;
  • regimul juridic, general al proprietăţii şi a moştenirii;
  • regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;
  • organizarea generală a învăţământului;
  • regimul general al cultelor;
  • statutul minorităţilor naţionale, organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;
  • celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.

Atât în Constituție cât și în lege (mai ales în legea ordinară) pot fi cuprinse norme juridice care reglementează raporturi sociale de natură diferită, ceea ce face ca acestea să poată fi izvor atât al dreptului administrativ, cât și al altor ramuri de drept.

Decretele Președintelui României sunt izvor de drept administrativ atunci când au caracter normativ și cuprind norme de drept administrativ. Președintele României emite astfel de decrete când declară mobilizarea generală sau parțială a armatei și când stabilește măsuri în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării.

Hotărârile și Ordonanțele Guvernului sunt , în marea lor majoritate, izvoare ale dreptului administrativ (bineînțeles când acestea au caracter normativ) deoarece acestea sunt principalele acte prin care Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, înfăptuind realizarea în concret a prevederilor cuprinse în legi.

Potrivit prevederilor Constituției (art. 108), Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor. Ordonanțele se adoptă în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.

Guvernul adoptă hotărâri atunci când executarea legii reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta ei aplicare. Hotărârea reprezintă, prin excelență, actul prin care Guvernul își exercită rolul constituțional privind conducerea generală a administrației publice. Prin hotărâre se reglementează, așadar, relațiile sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanță față de cele reglementate de lege. Hotărârea nu poate fi decât secundum legem, reprezentând competența originară a Guvernului. Prin hotărâre, Guvernul asigură aplicarea unor prevederi ale legii.

Adoptarea hotărârii este lăsată La opțiunea Guvernului, cu excepția cazurilor când prin lege Guvernul este obligat, în mod expres, să adopte o hotărâre. Hotărârea poate avea caracter normativ sau nenormativ.

Hotărârile și ordonanțele Guvernului se adoptă la propunerea membrilor săi sau a celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale de specialitate, care nu sunt membri ai Guvernului, ori a autorităților administrației publice județene și a municipiului București prin Ministerul Administrației și Internelor.

Dispozițiile constituționale folosesc două noțiuni distincte: noțiunea de adoptă hotărâri și ordonanțe (art. 108 alin. (I)) și cea de emite ordonanțe (art. 115 alin. (1) și (2). Dacă în art. 115 alin. (4) nu s-ar fi folosit noțiunea de „adoptă ordonanțe de urgență", am fi putut considera că legiuitorul a vrut ca hotărârile Guvernului să fie „adoptate" iar ordonanțele „emise". Cum nu există o unitate de terminologie pe acest criteriu, apreciem că aceasta nu reprezintă decât o necorelare, care a scăpat legiuitorului constituant.

Este de ordin principat faptul că o autoritate cu structură colegială, cum este și Guvernul „adoptă" un act juridic, „adoptarea" fiind rezultatul final al dezbaterii și deliberării, în timp ce o autoritate publică unipersonală (ministru, primar) „emite" un act juridic.

Procedura adoptării hotărârilor și ordonanțelor este reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 555 din 7 iunie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guver- nului1. Aceste norme se aplică, în mod corespunzător, și ordinelor, instrucțiunilor și celorlalte acte normative emise de miniștri și conducătorii celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, precum și de prefecți.

Potrivit prevederilor cuprinse în acest act normativ, fiecare propunere de act normativ trebuie să fie inițiată, elaborată și adoptată în conformitate cu prevederile Constituției și cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și corelată cu dispozițiile celorlalte acte normative de nivel similar sau de același nivel, astfel încât să se integreze organic în sistemul general al legislației. Totodată, proiectul trebuie corelat și cu tratatele internaționale la care România este parte.

Legea fundamentală a statului nostru mai prevede, în art. 108 alin. (4), ca de altfel, și legea organică, în ari. 27 alin. (2) că hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publica în Monitorul Oficial al României, nepublicarea având ca efect inexistența hotărârii sau ordonanței. Singura excepție de la obligația publicării o constituie hotărârile cu caracter militar, care se comunică doar instituțiilor interesate.

Cu privire la „semnarea" hotărârilor și ordonanțelor, față de dispozițiile exprese ale Legii fundamentale, considerăm că hotărârile și ordonanțele Guvernului trebuie semnate de primul-mini stru chiar și în situația în care el nu a fost prezent la ședința în care acestea au fost adoptate ori, deși prezent, ședința a fost condusă de Președintele României, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 87 din Constituție, deoarece textul constituțional (art. 108 alin. (4)) prevede expres că „hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru".

Cât privește ,,contrasemnarea" hotărârilor și ordonanțelor numai de către „miniștrii care au obligația punerii lor în executare", nu vedem nici un argument care să justifice incompetenta „miniștrilor-delegați", membri ai Guvernului de a contrasemna ei aceste acte, dacă ele privesc probleme din domeniul lor de activitate.

Pe de altă parte, nu vedem nici o rațiune de a nu recunoaște dreptul și obligația unor conducători ai unor organe centrale de specialitate ale administrației publice, mai ales a celor subordonate Guvernului, de a contrasemna hotărârile sau ordonanțele Guvernului din domeniul lor de activitate. Nu vedem, de pildă, de ce președintele Institutului Național de Statistică nu ar putea să contrasemneze o hotărâre a Guvernului prin care se stabilesc măsuri referitoare la organizarea și desfășurarea recensământului (populației, animalelor, locuințelor etc), știut fiind că această instituție este organul de specialitate în domeniu, căreia îi revine și obligația punerii în executarea a acestei hotărâri.

Dacă ne referim la ordonanțele Guvernului, subliniem că acestea sunt expresia unei competențe legislative delegate. Deci, ordonanța depășește sfera strictă a conducerii generale a administrației publice, fiind o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative.

Fiind vorba de o putere delegată, ea nu se poate acorda decât prin lege, Guvernul neavând, potrivit Constituției, o putere de reglementare proprie, decât numai în sfera hotărârilor privind organizarea executării legilor.

Ordonanțele se emit fie în temeiul unei legi speciale de abilitare, fie în mod excepțional, fără existența unei asemenea legi, caz în care se emit așa-numitele „ordonanțe de urgență".

Ordonanțele care se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare pot fi: ordonanțe care se supun aprobării ulterioare a Parlamentului și ordonanțe pentru care nu este necesară o asemenea aprobare. Regula generală este că ordonanțele nu se supun aprobării Parlamentului, deoarece această aprobare este necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres. în ambele cazuri însă, legea trebuie să prevadă necesitatea emiterii lor, inclusiv limitele competenței legislative delegate și termenul până la care urmează să fie exercitată.

Potrivit prevederilor constituționale, Parlamentul nu poate delega competența sa legislativă din domeniile rezervate legilor organice. Prin urmare, obiectul ordonanțelor emise în baza unei legi speciale de abilitare nu-l pot constitui problemele și domeniile prevăzute de art. 73 alin.(3) din Constituție și de alte dispoziții care trimit la adoptarea de legi organice.

Practica de după adoptarea Constituției în anul 1991, a instituit regula ca Parlamentul să abiliteze Guvernul cu emiterea de ordonanțe numai pe perioada vacanțelor parlamentare dar, față de prevederile constituționale în materie, care condiționează această abilitare numai la „domenii ce nu fac obiectul legilor organice", considerăm că abilitarea ar putea exista chiar și pe timpul sesiunilor, ea având drept scop o descongestionare a Parlamentului de adoptarea unor legi în domenii și probleme de mai mică importanță, pentru a se putea concentra mai mult și mai profund asupra celor de importanță majoră.

Realizarea atribuțiilor delegate de către Parlament nu reprezintă o facultate pentru Guvern. Guvernul nu are căderea de a aprecia sau nu asupra oportunității emiterii ordonanțelor cu care a fost abilitat. Ea este o obligație, așa cum tot o obligație este aplicarea legii, obligația rezultând din însăși substanța legii de abilitare.

În schimb, întrucât problemele și domeniile pentru care Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe fac parte din sfera competenței materiale a Parlamentul, acesta poate, chiar și după abilitare, să revină asupra oricărora dintre problemele sau domeniile care au făcut obiectul legii de abilitare și să le reglementeze prin lege, chiar și în situația în care ordonanțele ce urmau să fie emise de către Guvern nu trebuiau supuse aprobării ulterioare a Parlamentului, restrângând astfel sfera abilitării.

În cazul ordonanțelor care se supun aprobării Parlamentului, Guvernul are obligația de a le supune acestei aprobări până la îndeplinirea termenului de abilitare și aceasta sub sancțiunea încetării de drept a efectelor lor.

Ordonanțele, ca acte de autoritate a Guvernului, dar de natură legislativă, pot fi modificate sau abrogate de către Guvern, dar numai dacă modificarea sau aprobarea intervine mai înainte ca ele să fie luate în dezbatere de către Parlament, în vederea aprobării. După acest moment, competența aparține în exclusivitate Parlamentului.

În cazul ordonanțelor pentru care legea de abilitare nu prevede aprobarea lor de către Parlament, modificarea sau abrogarea acestor poate interveni oricând, singura cerință fiind ca aceste operații să nu ducă La depășirea limitelor abilitării, cerință care ființează, de altfel și în cazul ordonanțelor care urmează să fie aprobate de Parlament, cu excepția ordonanțelor de urgență (pentru care nu este necesară abilitarea). În acest din urmă caz (al ordonanțelor de urgență) este însă necesar ca modificarea sau abrogarea să fie fundamentală pe necesitate și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale extraordinare, impune aceste măsuri urgente, în vederea evitării unor grave atingeri aduse interesului public.

Dispozițiile ari. 115 alin. (7) mai precizează că „aprobarea sau respingerea ordonanțelor se face printr-o lege...". Desigur, această dispoziție se referă numai la ordonanțele de urgență și la cele pentru care în legea de abilitare s-a prevăzut că acestea urmează să fie supuse aprobării Parlamentului. Consecința juridică a acestei aprobări constă tocmai în „investirea" de drept a ordonanțelor în cauză cu forța juridică a legii sau, după caz, în desființarea efectelor juridice produse de ordonanțele care nu au fost aprobate.

Ordonanțele care nu au fost supuse aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare, prevăzut în legea de abilitare, nici măcar nu se mai iau în dezbaterea Parlamentului pentru a fi sau a nu fi aprobare, ci potrivit dispozițiilor art. 115 alin. (7) din Constituție, acestea vor fi cuprinse automat în legea de respingere a ordonanțelor.

După revizuirea Constituției s-a mai prevăzut o dispoziție specială potrivit căreia „prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței".

Din punct de vedere al naturii juridice, ordonanțele Guvernului sunt acte legislative, nu administrative, deși sunt „opera" unei autorități administrative. Ele au forța juridică a legii, forță care este determinată, în principal, de obiectul reglementării juridice, nu de autorul actului juridic. Această concluzie rezultă și din faptul că regula generală, în materia ordonanțelor este, așa cum precizăm mai sus, cea de nesupunere a lor aprobării ulterioare a Parlamentului (aprobarea fiind necesară numai dacă legea de abilitare o prevede expres). Or, dacă am considera că ordonanțele sunt acte administrative și având în vedere, că de regulă, nu se mai supun aprobării lor prin lege, nu vedem cum s-ar putea „transforma" în acte cu caracter legislativ. Ele ar rămâne acte administrative, care nu ar ține de esența instituției „delegării legislative".

Pe de altă parte, ar însemna ca ordonanțele, dacă ar fi acte administrative, să poată fi atacate la instanțele de contencios administrativ, nu la Curtea Constituțională. Or, în această privință, practica s-a conturat deja în sens invers, Curtea Constituțională statuând, încă din anul 1995, că ordonanțele sunt supuse numai unui control de constituționalitate, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, fără a face deosebire între ordonanțele care se supun aprobării Parlamentului și cele care nu se supun acestei aprobări.

În privința ordonanțelor de urgență, deși acestea reprezintă tot o delegare legislativă, deoarece au ca obiect probleme și domenii care pot fi reglementate numai prin lege, prezintă unele particularități, care le conferă un regim juridic special. În acest sens Constituția revizuită a instituit o reglementare mai precisă în această materie, statuând că:

Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația motivării urgenței în cuprinsul acestora.

Ordonanța de urgentă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgentă La Camera competentă să fie sesizată și publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere.

Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere.

Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.

Ordinele și instrucțiunile miniștrilor și ale conducătorilor celorlalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate, cu caracter normativ, sunt izvoare ale dreptului administrativ nu numai în domeniul propriu de activitate în care este organizat organul al cărui conducător a emis ordinul sau instrucțiunea, ci și în alte domenii de activitate. De pildă, un ordin sau instrucțiune a ministrului finanțelor va fi obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră în raporturile care se nasc (modifică sau sting) în baza normelor emise.

Mai precizăm și faptul că pot fi emise ordine și instrucțiuni și în comun, de către doua sau mai multe ministere, acestea neavând însă o forță juridică superioară celor emise numai de un singur minister, dar pot constitui izvoare ale dreptului administrativ când au caracter normativ.

Actele juridice emise de conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate (decizii, dispoziții) sunt izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ. Aceste acte sunt, de regulă, acte cu caracter individual, acte de aplicare, având mai rar caracter normativ, dar în acest din urmă caz ele sunt izvoare ale dreptului administrativ.

Actele juridice adoptate de autoritățile administrației publice județene și locale, suni, în multe cazuri, izvoare ale dreptului administrativ întrucât acestea, funcționând, printre altele, pe principiul autonomiei locale, au o competență materială generală și, implicit, dreptul de a adopta sau emite acte cu caracter normativ.

Acestea pot fi:

  • hotărâri ale consiliilor județene;
  • hotărâri ale consiliilor locale, municipale, orășenești sau comunale;
  • dispoziții ale primarilor.

Hotărârile consiliilor locale și cele ale consiliilor județene sunt, de regulă, acte administrative cu caracter normativ, deoarece sunt adoptate de autorități deliberative care au, la nivelul respectiv, o competență materială generală.

Spre deosebire de acestea, actele juridice emise de primar, care potrivit legii se numesc dispoziții, au, de regulă, caracter individual deoarece primarul este o autoritate executivă a administrației publice; acestea desigur nu pot fi izvoare ale dreptului administrativ.

În exercitarea unor anumite atribuții, dispozițiile primarului au însă și caracter normativ, întrucât ele cuprind norme juridice cu caracter general și impersonal prin care se nasc (modifică sau sting) drepturi și obligații pentru persoane fizice și juridice neindividualizate. Este cazul, de pildă, al măsurilor pe care primarul este obligat să le ia (prin dispoziție) pentru prevenirea incendiilor sau în împrejurări excepționale cum ar fi: cutremurele, inundațiile sau alte catastrofe naturale, epidemiile, epizootiile și alte asemenea, prevăzute de lege. Acestea, fiind obligatorii pentru persoane fizice și juridice neindividualizate, sunt izvoare ale dreptului administrativ.

Ordinele prefecților sunt izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. în exercitarea unora dintre atribuțiile conferite de lege, prefectul poate emite astfel de ordine. Este cazul, de pildă, al măsurilor pe care le ia (prin ordin) pentru „asigurarea intereselor naționale, respectarea legii și ordinii publice", pentru „prevenirea infracțiunilor și apărarea drepturilor cetățenilor prin organele legal constituite", pentru „pregătirea și aducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au caracter militar", ca șef al apărării civile la nivelul județului, precum și al exercitării altor atribuții anume prevăzute de lege.

Principiile generale ale dreptului, și în special ale dreptului administrativ, sunt izvoare importante de drept. Este necesar însă să facem deosebire între acele principii care sunt cuprinse într-un act normativ anumit, caz în care izvor de drept este însuși actul normativ în care sunt cuprinse și acele principii care se desprind din mai multe acte normative, prin generalizare. Dacă anumite principii sunt desprinse, prin generalizare, din prevederile mai multor acte normative, ele capătă valoarea unor izvoare distincte de actele normative respective. Așa de pildă, principiul revocabilității actelor administrative nu este consacrat într-un anume act, ci se desprinde prin generalizare, din numeroase acte juridice care reglementează organizarea și funcționarea autorităților administrației publice.

În ansamblul actelor normative ce pot constitui izvoare ale dreptului administrativ mai trebuie relevat că în prezent mai sunt încă în vigoare un număr important de acte normative adoptate anterior Constituției din 1991: legi, decrete ale fostului Consiliului de Stat, decrete prezidențiale și chiar și hotărâri ale fostului Consiliului de Miniștri.

De asemenea, chiar și după Revoluția din decembrie 1989 și până la intrarea în vigoare a actualei Constituții au fost emise un număr important de acte normative - decrete, legi și hotărâri ale Guvernului - unele dintre ele fiind încă în vigoare și putând constitui izvoare ale dreptului administrativ.

Este și motivul pentru care în literatura de specialitatese vorbește, uneori, de un „sistem constituțional” izvoarelor dreptului (cuprinzând actele normative adoptate după intrarea în vigoare a actualei Constituții) și de un sistem „de facto” al izvoarelor dreptului, care este mai larg decât cel constituțional (cuprinzând și actele normative adoptate anterior Constituției, aflate încă în vigoare, „cel puțin până La definitivarea substanțială a legislației românești)1.

Tratatele și convențiile internaționale sunt izvoare ale dreptului administrativ numai dacă au devenit executorii în ordinea juridică internă, dând naștere la raporturi de drept administrativ.

În conformitate cu prevederile Constituției noastre, tratatele și convențiile internaționale, pentru a produce efecte juridice atât în relațiile cu alte state, cât și în ordinea juridică internă trebuie ratificate de Parlament sau, după caz, aprobate de Guvern.

Pentru a fi izvor al dreptului administrativ, tratatul sau convenția internațională trebuie nu numai să fie ratificat (aprobat) de Parlament, respectiv de Guvern, ci sa cuprindă și norme al căror obiect se circumscrie în sfera administrației publice.

În literatura de specialitate au avut loc îndelungate controverse în legătură cu problema dacă jurisprudența (practica judecătorească) este sau nu izvor al dreptului. Concepția care a dobândit-o mai largă adeziune este aceea că aceasta nueste un izvor de drept, cu toate că are un important rol în elucidarea sensului legii și în uniformizarea aplicării ei.

Rolul instanțelor judecătorești este de a aplica legea în cazuri concrete, nicidecum de a crea legea, ca izvor de drept, prin hotărârile pe care le pronunță.

În alte sisteme de drept însă (dreptul anglo-saxon) practica judiciară, adică hotărârile judecătorești, pronunțate anterior în probleme similare sunt socotite izvor de drept, fiind frecvent avute în vedere ori invocate în soluționarea unor litigii asemănătoare.

Obiceiul (cutuma), ca regulă de conduită nescrisă, prin el însuși nu poate fi izvor de drept, mai ales în epoca modernă, când dreptul scris s-a dezvoltat mult. El poate însă să suplinească o prevedere legală, dacă aceasta lipsește. El poate fi totuși izvor de drept, inclusiv de drept administrativ, atunci când legea permite, în anumite situații, utilizarea lui.

Echipa conspecte.com, crede cu adevărat că studenții care studiază devin următoarea generație de aventurieri și lideri cu gândire globală - și dorim ca cât mai mulți dintre voi să o facă!