Instituţiile financiare internaţionale

Fondul Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional a fost conceput in iulie 1944 la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods, SUA, la care au participat 44 de ţări. Incă din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut preocupări pe plan internaţional privind organizarea relaţiilor valutar – financiare internaţionale.

Prin acordurile incheiate, Conferinţa monetară a prevăzut infiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Rolul principal in cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I., prevăzandu-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D. , atata timp cat nu este membru al F.M.I.

Activitatea oficială a F.M.I. a inceput la 1 martie 1947. La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce Adunarea Generală a ONU a aprobat Acordul incheiat de ECOSOC cu FMI. ONU influenţează activitatea FMI prin consultări şi recomandări, ONU nu poate interveni direct in activitatea acestuia.

Crearea FMI răspundea voinţei comune a statelor aliate in perioada celui de-al doilea război mondial, in special SUA şi Marii Britanii, de a se instaura, după război, o ordine monetară care să faciliteze reconstrucţia postbelică şi să permită evitarea crizelor economice şi sociale din anii ’30. S-a urmărit deci crearea unei instituţii internaţionale care, acordand asistenţă financiară ţărilor cu probleme in domeniul balanţelor de plăţi, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecţionism sau devalorizări competitive, ca metode de redresare a balanţelor de plăţi.31

Acordul a fost concretizat in 20 de articole, urmate de amendamente ulterioare. Fondului Monetar Internaţional i s-a stabilit un statut juridic, conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică, sistem de organe de conducere, un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi interpretare a propriului statut.

F.M.I. urmăreşte indeplinirea următoarelor obiective principale:

• promovarea cooperării monetare internaţionale prin intermediul unei instituţii permanente, care să constituie un mecanism de consultare şi de colaborare cu ţările membre in probleme monetare internaţionale;
• facilitarea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, aducandu-şi astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unei nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie in toate ţările membre, la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului naţional;
• promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare, ca mijloc de concurenţă internaţională;
• crearea unui sistem multilateral de plăţi in ceea ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi eliminarea restricţiilor valutare, care stanjenesc dezvoltarea comerţului internaţional ;
• oferirea ţărilor membre de fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu, in vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.

Romania este membră a FMI din anul 1972, participand cu o cotă de 1030 milioane DST sau 0,48% din cota totală. Romania deţine 10.552 de voturi, reprezentand 0,49% din total.33

Organizarea F.M.I., funcţiile şi resursele acestuia

Cu toate că in baza acordului incheiat cu ONU in noiembrie 1947, FMI are statut de instituţie specializată a Naţiunilor Unite, calitatea unui stat de membru al acestei organizaţii nu implică calitatea de membru al ONU. Orice ţară, care se bucură de autonomie in domeniul relaţiilor externe, este capabilă să se achite de obligaţiile impuse statelor membre prin statut şi este dispusă să-şi asume aceste obligaţii, poate obţine calitatea de membru al FMI. In prezent FMI numără 184 ţări membre34, reprezentand aproape in totalitate comunitatea celor 200 ţări membre ale ONU.

FMI este condus de următoarele trei organisme:

Consiliul Guvernatorilor, se află in fruntea sistemului de conducere, este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o singură dată pe an, avand rolul unei adunări generale a acţionarilor. Fiecare ţară numeşte cate un reprezentant pe o perioadă de 5 ani, iar acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de cota-parte subscrisă.

Fiecare ţară dispune de cate 250 de voturi la care se adaugă cate un vot pentru fiecare 100.000 DST subscrişi. In acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi, SUA, care singure dispun de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto.

Reprezentanţii sunt miniştri de finanţe sau guvernatori ai unor bănci centrale, care reprezintă guvernul ţării din care provin.

Consiliul administratorilor este format din 21 de membri: 6 membri reprezintă ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari, sau care, sunt creditori foarte importanţi ai FMI (Arabia Saudită) şi 15 membri desemnaţi de celelalte ţări membre, grupate, in principiu, pe zone geografice. In acest caz, unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.

Directorul General , este, prin conses, un european, care conduce Fondul sub controlul administratorilor.

Sediul F.M.I. este la Washington,DC, iar director general al FMI este, in prezent, dl. Rodrigo de Rato.

Conform articolului IV din statutul FMI, ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente.

Principalele funcţii ale FMI sunt:

Supravegherea politicilor financiar-valutare – funcţia iniţială a FMI, rămasă nemodificată, care presupune consultări periodice intre ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi in vederea asigurării funcţionării efective a sistemului monetar internaţional, cat şi cu privire la respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce ii revin, conform principiilor adoptate de FMI, respectiv: obligaţia membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb, intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări, ale căror monede pot fi afectate.

Asistenţa financiară – constă in acordarea unei ţări a dreptului de a cumpăra moneda proprie a altei ţări, cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională intr-un anumit interval de timp. Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de al doilea razboi mondial, in prezent, cererile de asistenţă financiară vin in cvasi-majoritatea lor de la ţările in dezvoltare.

Creditele acordate de FMI sunt pe termen mediu (2 – 5 ani) sau termen lung (4 – 10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare. Garanţiile constau in obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de stabilitate macoreconomică, definiţi in cadrul stategiei proprii de relansare economică sau in cooperare cu specialiştii Fondului.

Indicatorii respectivi vizează politica monetară, fiscală, bugetară, politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare ale FMI depinde atat de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cat şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor existente.

Asistenţa tehnică , realizată prin:

• trimiterea gratuită de specialişti in domeniile specifice de expertiză ale FMI;
• pregătirea şi formarea funcţionarilor publici; in acest scop funcţionează in cadrul Fondului două instituţii specializate, cu sediul la Washington şi la Viena, care oferă gratuit cursuri de specializare in domenii cum ar fi finanţele publice, ajustarea balanţei de plăţi, programe financiare, etc.
• consultanţă pe probleme monetare şi financiare.

Constituirea resurselor F.M.I.

Fiecare ţară membră a FMI trebuie să contribuie la resursele financiare ale Organizaţiei cu o anumită sumă, denumită cotă de subscripţie sau cotă parte , care este exprimată in echivalent DST. Mărimea cotelor subscripţiilor se stabileşte pornindu-se de la indicatori identici, ţinand de puterea economică a fiecărei ţări:

Pentru cotele iniţiale ale participanţilor la Conferinţa de la Bretton-Woods s-a utilizat o formulă care lua in considerare următorii indicatori: venitul naţional, deţinerile in aur şi dolari, volumul mediu al importurilor, variabilitatea exporturilor şi raportul acestora cu venitul naţional. Această formulă a fost revizuită de mai multe ori fie prin luarea in considerare şi a altor indicatori, fie prin modificarea, in cadrul formulei de calcul, a ponderii indicatorilor menţionaţi.

După stabilirea cotei de subscripţie a fiecărei ţări, subscripţia propriu-zisă se trece in contul FMI, in structura următoare: 25% in monedă convertibilă şi 75% in monedă naţională. Pentru a reflecta schimbările petrecute in economia mondială şi rolul diverselor ţări in cadrul acesteia, cotele de subscripţie la capitalul FMI, se revizuiesc periodic, de regulă la intervale nu mai mari de cinci ani.

Mărimea cotei de subscripţie oferă un indiciu in legătură cu locul unei ţări in economia mondială, de aceasta depinzand mărimea imprumutului de care o ţară poate beneficia, cat şi influenţa acesteia in procesul decizional al FMI. Cand o ţară devine membră a FMI ii este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta.

Principala resursă a FMI o constituie subscripţiile ţărilor membre. Totalul acestora, in momentul intrării in funcţiune a FMI era de 7 miliarde USD. Incepand cu 22 ianuarie 1999, in urma unei majorări cu 45 % a cotei de subscriere, totalul resurselor FMI se ridica la 212,4 miliarde DST, adică aproape 265 miliarde USD.37 Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru intre diferitele grupe de ţări. Aşa se explică majorarea cotei Chinei in 2001, ca urmare a dobandirii suveranităţii asupra Hong-Kong-ului, care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada.

Drepturile Speciale de Tragere (DST)

Fondul Monetar Internaţional are autoritatea conferită de clauzele Acordului să emită Drepturi Speciale de Tragere (DST). Create in 1969, DST-urile reprezintă mijloace de rezervă internaţionale care servesc drept unităţi de cont şi drept mijloace de plată utilizate de către statele membre ale Fondului, de către Fondul insuşi şi de către „alţi deţinători” imputerniciţi (care trebuie aprobaţi de către Consiliul Administratorilor al FMI cu o majoritate de 85%).

DST-urile se constituie ca parte a rezervei valutare oficiale a unui stat. Există un număr de agenţii internaţionale şi bănci de dezvoltare care folosesc DST – urile ca unităţi de cont. Statele membre şi ceilalţi deţinători aprobaţi pot cumpăra şi vinde DST-uri ca valută. Ele pot lua sau acorda imprumuturi sub formă de DST-uri sau le pot utiliza drept garanţie. Utilizarea DST-urilor in operaţiuni de tip swap şi la termen (forward) este, de asemenea, permisă.

Valoarea DST-urilor se determină pe baza unui coş de patru valute importante: dolarul american, euro, yenul şi lira sterlină. La 23 noiembrie 2005, 1DST= 1,42469 USD, iar 1USD = 0,701907 DST. Statele membre ale FMI pot utiliza DST-urile pentru a achiziţiona valută de la ceilalţi membri FMI la cursul de schimb curent, care este ajustat zilnic. FMI are datoria să-i sprijine pe „ceilalţi deţinători” de DST-uri pentru a putea efectua schimburi valutare.

DST-urile reprezintă un instrument purtător de dobanzi. Statele membre primesc dobandă pentru DST-urile deţinute şi plătesc dobandă pentru DST-urile alocate. Rata dobanzii pentru DST-uri (plătită de către statele membre care au utilizat DST-urile alocate iniţial pentru a cumpăra valută de la alte state membre) se stabileşte in funcţie de media ponderată a imprumuturilor pe termen scurt reprezentative ale ţărilor a căror monedă constituie coşul de evaluare a DST-urilor (ţările din zona euro, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite) şi este ajustată săptămanal. Dobanda se plăteşte săptămanal.

DST-urile se creează printr-un proces de alocare şi distribuire către ţările membre FMI. Alocaţiile DST trebuie aprobate cu un procent „supramajoritar” de 85% din puterea totală de votare a FMI, fiind distribuite fiecărui stat membru proporţional cu cota de participare.

In cadrul unor facilităţi puse la dispoziţie de Fond, un membru poate imprumuta cumulativ pană la de 4 ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării in cauză, care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare in care se află.

Rolul pe care-l joacă FMI in susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale internaţionale. Totodată, FMI s-a implicat activ şi in procesele de reformă din ţările aflate in tranziţe, această instituţie avand un rol determinant in asigurarea unui dialog fructuos in vederea analizării problemelor cu care se confruntă aceste ţări şi stabilirii celei mai adecvate strategii pentru soluţionarea acestor probleme.

Cu toate eforturile depuse in plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale, acordată pe cale multilaterală, ponderea acesteia in totalul sumelor transferate către ţările in dezvoltare nu reprezintă decat 20% dintre care doar 14% sunt acordate in condiţii de favoare. Cum resursele FMI sunt, practic, limitate la cotele părţi ale membrilor, imprumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi, creditele FMI deţin doar 3,5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările in dezvoltare.

Formele de finanţare practicate de FMI

Tragerile ordinare (normale)39. Misiunea FMI, in calitatea sa de instituţie financiară internaţională, este de a furniza membrilor săi, la cerere, moneda altor membri: se cumpără deci monedă convertibilă cu monedă naţională.

Tragerile ordinare presupun mai multe tranşe, dintre care prima poartă numele de tranşa de rezervă, iar următoarele sunt tranşe de credit :

• tragerile in cadrul tranşei de rezervă (noua denumire a tranşei aur) , se acordă automat, fără condiţionări. Dimensiunea lor este determinată de ponderea DST sau a devizelor convertibile in totalul cotei-părţi a ţării in cauză. Aceste drepturi de tragere figurează in rezervele monetare a statelor membre.
• tragerile in cadrul tranşelor de credit au un regim diferit. In primul rand ele nu mai sunt necondiţionate şi folosirea lor este insoţită de indeplinirea unor condiţii economice, al căror grad de constrangere creşte odată cu folosirea tranşelor superioare.

O ţară recurge la astfel de trageri atunci cand şi-a epuizat drepturile de tragere in cadrul tranşei de rezervă. Există patru tranşe de credit, reprezentand, in ordine, 125, 150, 175 şi 200 % din cota – parte a ţării in cauză. Prima tranşă este liberalizată; incepand cu cea de a doua, condiţiile devin tot mai dificile. Cu cat cererile de trageri vizează tranşe superioare, cu atat mai mari vor fi justificările ce trebuie aduse, precum şi controlul exercitat de Fond. Totodată, creşte şi dobanda aferentă.

Acest tip de trageri se derulează, de regulă, in baza unui acord stand-by. Aranjamentele stand-by - sunt destinate ţărilor aflate in dificultate privind implementarea unor programe de reformă economică şi constau in deschiderea unor linii de credit pe termen mediu pentru echilibrarea balanţelor de plăţi. Perioada de acordare a imprumutului este 12 – 18 luni, iar perioada de rambursare a creditului este intre 2 ani şi 3 luni – 4 ani, cu posibilităţi de extindere pană la 10 ani. Dobanda aferentă este dobanda standard percepută de FMI (in jur de 5%), la care se adaugă , atunci cand este cazul, comisioane de serviciu sau penalităţi (o,5 % din suma disponibilizată).

Prin folosirea sistemului de trageri , suma totală in monedă convertibilă, posibil a fi cumpărată de către o ţară membră in schimbul monedei naţionale, poate ajunge pană la dublul cotei sale de subscripţie (200 %). Această limită statutară privind folosirea resurselor FMI poate fi ridicată doar prin derogare, prevăzută in statutul FMI. Plafonul poate ajunge pană la 600 % din cotă, in cazul in care se cumulează şi efectul altor facilităţi de creditare. Plafonul poate depăşi această limită, atunci cand sunt luate in considerare criterii de strictă urgenţă, cum a fost cazul Mexicului in 1995 sau al ţărilor sud-asiatice in 1997.

Politica de creditare cuprinde şi următoarele facilităţi de finanţare:

• facilităţi de finanţare compensatorii , care au fost introduse in 1963 pentru a acorda asistenţă ţărilor care au cunoscut atat o cădere bruscă a caştigurilor din exporturi, cat şi o creştere neaşteptată a costurilor la importurile de cereale din cauza fluctuaţiei preţurilor mondiale la anumite mărfuri. Termenele de acordare a imprumutului şi de rambursare a creditului sunt aceleaşi ca in cazul aranjamentelor stand-by, excepţie in acest caz făcand neperceperea de comisioane sau penalităţi.
• facilităţi de finanţare a stocurilor tampon (1964), care permite ţărilor in dezvoltare care stochează produse primare in scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să aplice o tranşă suplimentară de credite de pană la 25 % din cotele lor părţi, cu condiţia ca aceste stocuri „tampon” să fie constituite conform principiilor O.N.U., care trebuie să guverneze relaţiile interguvernamentale.
• facilităţi de finanţare extinsă – introduse in 1974, in scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a aplicării unor reforme fundamentale defectuoase in structura lor economică (producţie, comerţ sau politica preţurilor). Perioada de acordare a imprumutului se intinde pe 3 ani, iar perioada de rambursare este de 4 – 7 ani.
• facilităţi de transformare sistemică (1993) – introduse cu scopul de a asigura asistenţă financiară ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă. Pentru a obţine imprumuturile dorite, ţările solicitante trebuie să ataşeze la cererea de obţinere a imprumutului şi un document in care să descrie obiectivele de politică economică, estimări macroeconomice, măsuri fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi implementate in perioada acoperită de această facilitate.
• facilitatea de prevenire a crizelor a fost creată in 1998 pentru a sprijini ţările confruntate cu o iminentă criză valutar-financiară (era cazul Brazilie).

Tabel 10.3 Facilităţi de finanţare acordate de F.M.I.

fluctuat semnificativ: şocul petrolier din 1970 şi crizele financiare din 1980 au avut ca efect o creştere rapidă a imprumuturilor acordate de Fond, iar in anii ’90, procesul tranziţiei la economia de piaţă a ţărilor din Centrul şi Estul Europei, a condus spre un nou val de facilităţi de finanţare acordate de FMI.

Ţinand cont de anumite circumstanţe economice şi politice, FMI acordă imprumuturi membrilor săi, in următoarele condiţii: ţările cu un venit naţional redus pot primi credite de la FMI cu o rată a dobanzii concesională in condiţii de creditare privind reducerea sărăciei (Poverty Reduction and Growth Facility – PRGF). Imprumuturile non-concesionale provin direct de la patru surse principale: aranjamentele de tip stand – by, facilităţi de finanţare extinsă, facilităţi de transformare sistemică şi facilităţi de finanţare compensatorii.

Totodată, FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor afectate de dezastre naturale sau situaţii post conflict, in asemenea cazuri percepand o rată a dobanzii concesională. Cu excepţia PRGF, toate facilităţile de finanţare sunt stabilite in funcţie de rata medie a dobanzii, calculată in funcţie de rata dobanzii DST care se stabileşte, săptămanal, pe baza mediei ponderate a imprumuturilor pe termen scurt reprezentative ale ţărilor a căror monedă constituie coşul de evaluare a DST-urilor.La 31 august 2005, rata de schimb a fost de 3,91%.

Grupul Băncii Mondiale

In 1944, la Bretton Woods (S.U.A.), s-a decis crearea, alături de Fondul Monetar Internaţional, a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), care să finanţeze reconstrucţia ţărilor europene prăbuşite după cel de-al doilea război mondial. Misiunea sa iniţială a fost să ofere capital pe termen lung acelor ţări a căror infrastructură fusese distrusă, intr-o vreme in care capitalul privat disponibil era prea puţin sau chiar deloc. Ulterior, atunci cand economiile acestor state s-au refăcut, BIRD şi-a reorientat activitatea şi către ţările in curs de dezvoltare.

Ulterior, B.I.R.D. a fost completată cu alte trei organisme, impreună cu care formează „Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), creată in anul 1956, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), creată in 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) infiinţată in anul 1988. Scopul tuturor acelor instituţii este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor in curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări şi prin acordarea de asistenţă tehnică şi economică. Sediul Băncii Mondiale se află la Washington.

B.I.R.D. a fost infiinţată ca instituţie geamănă a FMI. Principalele obiective ale B.I.R.D. , in conformitate cu cele prevăzute in cadrul Conferinţei de la Bretton Woods, sunt următoarele:

• sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin inlesnirea investiţiilor de capitaluri in scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;
• incurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la imprumuturi de capital. In situaţia in care capitalul privat nu este disponibil in condiţii rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive in condiţii mai avantajoase, fie din capitalul său propriu, fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse;
• stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate, prin inlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor, contribuind astfel la sporirea standardului de viaţă şi imbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre;
• coordonarea imprumuturilor acordate sau garantate de ea, cu imprumuturi internaţionale obţinute pe alte căi, astfel incat cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate in considerare cu prioritate, indiferent de mărimea lor;
• ajutarea ţărilor membre in efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. După 1989, preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est in edificarea economiei de piaţă.

In prezent, Banca Mondială susţine obiectivele prioritare stabilite la Summit-ul Mileniului (2000) şi direcţionează toate proiectele de dezvoltare economică in scopul atingerii acestor 8 ţinte:

• eliminarea sărăciei extreme şi a foametei;
• asigurarea educaţiei primare intregii populaţii a planetei;
• asigurarea egalităţii intre sexe şi extinderea drepturilor şi libertăţilor femeii;
• reducerea indicatorilor mortalităţii infantile;
• imbunătăţirea apărării sănătăţii materne;
• lupta impotriva HIV/SIDA, a malariei şi a altor maladii;
• asigurarea unei dezvoltări sustenabile in raport cu mediul inconjurător;
• intărirea parteneriatului mondial pentru atingerea obiectivelor dezvoltării.

B.I.R.D. are in prezent 184 de ţări membre. Calitatea de membru BIRD este condiţionată de apartenenţa la FMI: orice ţară poate adera la BIRD numai dacă este membră a Fondului. Din 1947 Adunarea Generală a ONU i-a acordat statutul de instituţie specializată a ONU.

Conducerea Băncii este asigurată de:

• Consiliul Guvernatorilor , unde fiecare ţară este reprezentată de guvernatorii băncilor centrale;
• Administratorii Executivi, in număr de 24, şi toţi ataţia supleanţi;
• Preşedintele, care, conform tradiţiei, este american;
• Consiliul consultativ;
• Comitetele de imprumuturi, care au ca obiect de activitate analiza şi elaborarea unor rapoarte in ceea ce priveşte recomandarea şi, eventual, nerecomandarea realizării unor proiecte propuse, şi pentru care au fost solicitate imprumuturi.

Dreptul de vot are la bază participarea fiecărei ţări la capital care, la randul său, se bazează pe puterea economică a fiecărei ţări. Cotele statelor din cadrul BIRD sunt identice cu cele din cadrul FMI: SUA deţine 16,53% din acţiuni, Japonia – 7,93%, Germania – 4,53%, Franţa şi Marea Britanie cu cate 4,34%.

Resursele financiare ale B.I.R.D. provin, ca şi in cazul FMI, din două surse principale:contribuţiile la capital ale statelor membre şi resurse atrase. Deosebirile dintre cele două instituţii, in acest domeniu, privesc rolul surselor respective in politica financiara a fiecărei instituţii şi identitatea furnizorilor de resurse. In timp ce la Fond, contribuţiile statelor membre reprezintă principala sa resursă financiară, la BIRD, contribuţiile ţărilor membre joacă un rol secundar in finanţarea imprumuturilor băncii. Principala sursă de capital pentru imprumuturi a Băncii Mondiale o constituie pieţele financiare internaţionale, care acoperă aproximativ 85% din resursele sale.43

Banca, prin capitalurile obţinute de pe pieţele financiare internaţionale, se autofinanţează. Dintre formele pe care le poate imbrăca operaţiunea colectării de fonduri, Banca foloseşte in special emisiunile de obligaţiuni pe termen mediu şi lung şi plasarea de titluri la guverne, bănci centrale şi comerciale. Datorită credibilităţii de care se bucură, Banca nu intampină dificultăţi in obţinerea de fonduri pentru care nici nu este obligată să prezinte garanţii de solvabilitate.

Capitalul Băncii Mondiale a luat naştere in special prin garanţiile acordate de ţările industrializate, pe baza cărora Banca Mondială ar putea să facă imprumuturi de pe pieţele de capital cu un rating AAA. Acest mecanism s-a dovedit a fi ingenios, el oferind ţărilor sărace beneficii, practic fără nici un cost din partea ţărilor bogate. Garanţiile nu au fost insă niciodată invocate. Aranjamentul suferă de un neajuns important: el a transformat acordarea de imprumuturi de către Banca Mondială intr-un mijloc de constrangere aflat la dispoziţia guvernului.

Statutul Băncii Mondiale cere ca imprumuturile acordate să fie garantate de către guvernele din ţara care solicită imprumutul. Garanţiile devin astfel instrumente de control in mainile guvernanţilor. Guvernele din ţările dezvoltate, care sunt dominante in Consiliul Guvernatorilor, pot să exercite şi ele o influenţă incorectă asupra activităţilor de creditare ale Băncii Mondiale. Ele pot susţine acele imprumuturi de care să beneficieze propriile industrii exportatoare sau să facă uz de dreptul de veto in cazul unor imprumuturi care le-ar afecta in vreun alt mod interesele.

O altă sursă de fonduri pentru BIRD destinate imprumuturilor, o constituie beneficiul său net care provine, in principal, din dobanzile şi comisioanele percepute la imprumuturile acordate.

Toate creditele acordate de Banca Mondială se incadrează intr-un ansamblu unitar, care vizează realizarea anumitor obiective bine conturate de către statele membre, principala provocare fiind lupta la nivel global impotriva sărăciei.

Volumul cumulat al creditelor acordate de BIRD de la infiinţarea sa şi pană in prezent, este de 385 miliarde USD, iar creditele acordate in anul financiar 2004 s-au ridicat la 13,2 miliarde USD, impărţite in 119 proiecte noi in 51 de ţări. Rata dobanzii la creditele BIRD, de 5,2%, se află intr-un tred descrescător faţă de anii precedenţi.45 Scadenţa imprumuturilor este variabilă , depinzand de proiectul finanţat, de valoarea lui, de obiectivele pentru care a fost acordat. Ca valoare medie, se situează in jurul a 15 – 20 de ani , perioada de graţie fiind de minimum 5 ani.

Ţările eligibile pentru primirea de imprumuturi de la BIRD sunt cele ale căror venit mediu pe locuitor este inferior valorii de 5225 USD şi care nu primesc in exclusivitate credite de la IDA (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare). Volumul resurselor pe care le pot primi statele membre de la BIRD este proporţional cu solvabilitatea lor financiară. Mai mult decat atat, volumul total al portofoliului de credite al unui stat beneficiar nu poate depăşi sub nici o formă valoarea de 13,5 miliarde USD.

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) este o organizaţie internaţională fondată in 1956, care, in prezent, este compusă din 175 de membri, deţinand un portofoliu total de investiţii de 21,6 miliarde USD. In anul 2004 au fost repartizate 5,2 miliarde USD către 208 proiecte din 82 de ţări.46

CFI susţine dezvoltarea economică a statelor membre prin intermediul creşterii puternice a activităţilor sectorului privat şi prin mobilizarea unor importante capitaluri străine şi naţionale. CFI realizează investiţii de capital in intreprinderi private din sectoarele cheie ale ţărilor in dezvoltare fără a solicita acordarea de garanţii guvernamentale, ci practicand reguli şi adoptand comportamente identice cu cele curente ale pieţei private.

CFI incearcă să işi orienteze mijloacele financiare către sectorul privat al statelor şi regiunilor cu acces restrans la pieţele internaţionale de capital. Corporaţia finanţează intreprinderi de pe pieţe care, in lipsa ei, ar fi considerate, de către investitorii particulari, drept riscante şi neprofitabile şi, in acelaşi timp, imbunătăţeşte calitatea proiectelor finanţate datorită experienţei sale deosebite in domeniul managementului corporatist şi in rezolvarea problemelor economice şi sociale.

Rata dobanzii la imprumuturile şi finanţările CFI, poate avea valori diferite in funcţie de ţară şi de proiect. Scadenţa imprumuturilor este intre 3 şi 13 ani. Sursa fondurilor distribuite este, in proporţie de 80%, compusă din imprumuturi de pe piaţa financiară prin emisiuni publice de obligaţiuni sau plasamente private, iar restul de 20% sunt imprumuturi de la BIRD.

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) este o organizaţie internaţională fondată la 24 septembrie 1960. In prezent, are 162 de membri. Volumul cumulat al creditelor acordate este de 135 miliarde USD, iar in anul financiar 2004, volumul imprumuturilor a fost de 12,1 miliarde USD, pentru 138 de proiecte noi din 66 de ţări.47

IDA este cel mai important organism din lume in furnizarea de asistenţă tehnică şi resurse financiare ieftine, efectuand, in acelaşi timp, investiţii in proiecte fundamentale pentru dezvoltarea economică şi a resurselor umane.

Scopul principal al IDA este reducerea sărăciei prin promovarea unei dezvoltări economice sustenabile in zonele cel mai slab dezvoltate ale lumii, incluzand 79 de state, a căror populaţie totală este de 2,5 miliarde locuitori. Acest ajutor are o valoare extraordinară pentru statele beneficiare, intrucat lipsa cronică de solvabilitate a acestora, le impiedică să obţină alte credite externe in condiţii normale de piaţă de capital. In majoritatea acestor state, populaţia trăieşte din venituri sub 2 USD/zi, iar 4 din 10 persoane au un venit zilnic mai mic de 1 USD.

Formele de finanţare ale IDA sunt granturi, credite pentru dezvoltare şi garanţii, alături de o asistenţă tehnică pentru programele specifice de reformă din ţările beneficiare.

Ţările eligibile pentru finanţare din partea IDA sunt cele care au un venit naţional brut sub 885 USD/cap de locuitor. Condiţiile de eligibilitate sunt sărăcia relativă şi lipsa de solvabilitate internaţională. O altă condiţie este depăşirea unor teste de performanţă prin punerea in aplicare a unor politici orientate către stimularea creşterii economice şi reducerea sărăciei.

Sursa fondurilor IDA este compusă din depunerile statelor membre cele mai dezvoltate, impreună cu cateva state in curs de dezvoltare. Aceşti donatori se reunesc o dată la trei ani pentru a conveni asupra volumului resurselor necesare finanţării programelor de creditare. Priorităţile strategice ale creditelor IDA sunt: creşterea calităţii educaţiei primare şi lărgirea accesului la aceasta, intărirea luptei impotriva extinderii bolilor infecţioase, inclusiv HIV/SIDA, instaurarea unui climat investiţional favorabil.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA) este o organizaţie internaţională fondată in 1988, care, in prezent, este compusă din 157 membri, volumul cumulat al garanţiilor acordate de-a lungul existenţei sale fiind, la 30 iunie 2004, de 12,4 miliarde USD.

Scopul fundamental al MIGA este atragerea de investiţii străine in scopuri productive in ţările in curs de dezvoltare , oferind investitorilor străini garanţii impotriva mai multor riscuri necomerciale, precum exproprierea, neconvertibilitatea monedei naţionale a statelor beneficiare şi limitarea transferului de resurse din exterior, precum şi impotriva războaielor, tulburărilor sociale şi nerespectarea condiţiilor contractuale. Un alt tip de servicii oferite de MIGA sunt cele de consultanţă pentru instaurarea unui climat favorabil investiţiilor, in scopul imbunătăţirii condiţiilor oferite investitorilor străini.

Participarea Romaniei la activitatea F.M.I. şi a Băncii Mondiale

Romania urmează o strategie ce vizează, pe de o parte, menţinerea stabilităţii macroeconomice şi stabilirea unei creşteri economice sustenabile şi, pe de altă parte, reducerea sărăciei, obiectivul cheie fiind aderarea la Uniunea Europeană. Elementele-cheie ale acestei politici includ intărirea disciplinei financiare in intreaga economie, intărirea constrangerilor bugetare pentru intreprinderile de stat, urmărind activ privatizarea şi restructurarea intreprinderilor şi a băncilor, consolidand protecţia şi siguranţa socială.

Pe termen mediu, continuarea redresării economice actuale va depinde in mare măsură de menţinerea vitezei reformei şi de continuarea intr-o manieră constantă a reformelor de dezvoltare a sectorului privat. Astfel de reforme ar sublinia transparenţa şi responsabilitatea guvernului, imbunătăţirea mediului de afaceri şi acţiunile de intărire a regulamentelor şi supravegherii pieţelor financiare şi de capital. In acest sens este esenţială colaborarea cu FMI şi Banca Mondială, pe linia procesului de reformă şi tranziţie la economia de piaţă, restructurării economiei naţionale şi dezvoltării tehnologice, realizată pe bază de parteneriat.

Romania şi F.M.I.

In cadrul FMI, Romania face parte din grupa de ţări care include: Olanda, Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Croaţia, Macedonia, fiind reprezentată in Consiliul Executiv al FMI de un director olandez (Jeroen Kremers). Guvernatorul Romaniei la FMI este guvernatorul BNR, iar guvernator supleant este secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice cu responsabilităţi in domeniu.

In general, FMI este pe primul loc in acordarea de asistenţă Romaniei pentru menţinerea stabilităţii macroeconomice. Programele Fondului se concentrează pe cadrul fiscal, politica monetară şi pe acele elemente ale programului de reformă structurală care influenţează direct situaţia macroeconomică. Principalul vehicul pentru dialogul dintre Fond şi autorităţi este Acordul stand-by, insoţit de acţiuni de asistenţă tehnică.

Incepand cu anul 1991, asistenţa financiară acordată de FMI s-a concretizat in aprobarea mai multor Acorduri stand-by. In calitate de stat membru, Romania furnizează FMI informaţii şi realizează consultări anuale cu această instituţie, in conformitate cu prevederile Articolului IV al statutului FMI.

Conform Articolului VIII al statutului FMI, din 25 martie 1998, Romania se angajează să nu recurgă la introducerea de restricţii cu privire la efectuarea plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI.

In cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaţionale in domeniile relevante pentru activitatea FMI, Romania participă la programul Băncii Mondiale şi FMI de evaluare a sectorului financiar. In acest context, experţii Băncii Mondiale şi FMI au realizat:

• Raportul „Financial Sector Stability Assessment – FSSA”, care identifică principalele vulnerabilităţi ale sectorului financiar romanesc şi oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.
• Raportul privind respectarea standardelor şi codurilor”, prin care experţii FMI realizează on evaluare a practicilor romaneşti privind diseminarea datelor vis-a-vis de Sistemul General de Diseminare a Datelor – GDDS.

Aceste documente au subliniat practicarea unor politici macroeconomice sănătoase şi progresul inregistrat in cadrul reformelor structurale, care au contribuit la continuarea procesului de dezinflaţie şi creştere economică robustă in 2003-2004. Ultimul acord cu Fondul, pe care autorităţile il tratează ca fiind de „supraveghere preventivă”, are ca obiectiv intărirea poziţiei contului curent, reducerea in continuare a inflaţiei, susţinerea creşterii rapide a PIB şi pregătirea economiei pentru integrarea in Uniunea Europeană. El a fost suspendat in noiembrie 2005.

Fondul Monetar Internaţional a acordat asistenţă tehnică Romaniei in cateva domenii incluzand politica monetară şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară şi statistică.

FMI asigură, totodată, instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminariilor organizate la sediul său central şi prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Obiectivul de bază al acestor programe este instruirea profesională a oficialilor din ţările membre ale Fondului, cu scopul de a creşte nivelul calitativ al elaborării politicii economice in ţările membre.

Pană acum, prin programele sale, Institutul FMI a contribuit la instruirea profesională a peste 65 de persoane oficiale din Romania in următoarele domenii: programare şi politică financiară, tehnici de analiză şi programare financiară, politică externă, finanţe publice, operaţii valutare şi monetare, statistică. Peste 120 de oficiali au participat la cursuri şi seminarii organizate la Joint Vienna Institute in domeniul analizei şi politicii macroeconomice, cheltuielilor publice, politicii şi operaţiunilor de schimb valutar, reformei fiscale, managementului politicii fiscale şi statisticii. Astfel, FMI a oferit sprijin in peste 40 de misiuni de asistenţă tehnică din 1990 şi pană in prezent, deşi rezultatele inregistrate de autorităţi in ceea ce priveşte implementarea sunt mixte.50

Romania şi Banca Mondială

Romania este membră a BIRD (din 1972), IFC (din 1990) şi MIGA (din 1992). Activitatea Grupului Băncii Mondiale in Romania a inceput in anul 1991 şi cuprinde atat programe şi proiecte publice, finanţate de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin imprumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cat şi proiecte private, fără garanţie de stat, prin sprijinul acordat de către Corporaţia Financiară Internaţională şi Agentia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor.

Banca Mondială este un partener important al Romaniei in procesul de dezvoltare. Din 1991, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a aprobat operaţiuni finanţate in Romania, cu un total al angajamentelor de aproximativ 4,2 miliarde USD ceea ce inseamnă peste 40% din totalul imprumuturilor externe contractate de Romania.

Portofoliul de proiecte al Băncii Mondiale in Romania este unul dintre cele mai mari din regiunea Europa şi Asia Centrala. Acest portofoliu urmează să crească in următorii ani, odată cu susţinerea de către Banca Mondială, a Romaniei in pregatirea pentru aderarea la Uniunea Europeană. Programul de imprumut pentru perioada 2004 - 2005 cumulează 850 milioane dolari.

Romania face parte din grupul pilot al ţărilor participante la initiaţiva Băncii Mondiale denumită Cadrul general de dezvoltare ( Comprehensive Development Framework - CDF). Principiile CDF sunt dezvoltarea pe termen lung, dezvoltarea participativă, parteneriatul sub conducere naţională şi orientarea programelor in funcţie de rezultate.

Progresele Romaniei in ceea ce priveşte reformele structurale şi privatizarea sunt sprijinite de Banca Mondială prin imprumuturile de ajustare a sectorului privat (PSAL I si II), structurate pe cinci obiective fundamentale pentru dezvoltare: (i) privatizarea şi restructurarea băncilor de stat; (ii) privatizarea/ restructurarea/ lichidarea intreprinderilor de stat; (iii) reforma in sectorul energetic, cu accent pe restructuarea/ privatizarea utilităţilor (petrol, gaze naturale, energie electrică); (iv) imbunătăţirea mediului de afaceri; şi (v) măsuri pentru atenuarea impactului social al implementării reformelor.

Programul multianual PAL (Programmatic Adjustment Loan) - oferă imprumuturi pentru ajustare programatică, a cărui primă tranşă este in valoare de 150 de milioane de dolari vizează reforma administraţiei publice şi a justiţiei, mecanismele de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli publice. Prin incheierea cu succes a primei faze a programului PAL, Romania se poate considera o ţară aflată intr-un proces accelerat de reformă.

Programele care urmează, PAL II şi III, vor avansa programul de reformă care va contribui la creşterea eficienţei manageriale in sectorul public şi la imbunătăţirea mediului de afaceri, ambele domenii fiind critice in accelerarea dezvoltării şi in sprijinirea eforturilor Romaniei de a indeplini, pană in 2007, cerinţele extrem de competitive ale pieţei unice europene.

Corporaţia Financiară Internaţională a aprobat o serie de investiţii in sectorul comunicaţiilor, infrastructura, industrie sau in sectorul sănătăţii, sprijinind in acelaşi timp dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a sectorului bancar din Romania. Cea mai importantă investiţie a CFI in sectorul bancar din Romania constă in acordarea unui imprumut in valoare de 75 milioane USD Băncii Comerciale Romane şi participarea la privatizarea BCR, prin achizitionarea un pachet de 25% din acţiuni, impreună cu BERD.

In perioada 2001-2005, Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor a garantat in Romania investiţii private de peste 100 milioane USD.

Banca Mondială a elaborat, in perioada noiembrie 2002 – iunie 2003, Raportul «Romania – Evaluarea sărăciei», in care apreciază că nivelul sărăciei s-a redus in ţara noastră cu aproximativ 10% faţă de anul 2000. Dinamica sărăciei severe (persoane cu venit : 1.200.000 lei/lună/pers.) a fost de 8%, respectiv 13,9 % in mediul rural şi 3,8 % in mediul urban, iar in pragul sărăciei (venit : 1.750.000 lei/lună/pers.) se află 25% din populaţia Romaniei, estimează Banca Mondială.

In prezent se află in curs de elaborare parteneriatul strategic al Romaniei cu Banca Mondială, care cuprinde programele pe care Banca le va derula in Romania in perioada 2005-2009. Obiectivul pentru următorii 2 ani al asistenţei pe care Banca Mondială o va oferi Romaniei este acela de a sprijini indeplinirea angajamentelor cu privire la acquis-ul comunitar pană in 2007 şi pregătirea pentru a face faţă provocărilor ulterioare momentului aderării.

Banca Mondială a fost un partener de nădejde al Romaniei pe parcursul perioadei de tranziţie, in toate sectoarele, şi se mandreşte cu transformarea impresionantă a ţării noastre intr-o ţară performantă cu venit mediu. Rating-ul de ţară al Romaniei s-a imbunătăţit ajungand la cota de solvabilitate BB (in aprilie 2005) datorită unei bune evoluţii a mediului economic. Chiar dacă pană in prezent Banca a susţinut 40 proiecte in valoare de 4,8 miliarde USD, satisfacţia provine din faptul că Banca Mondială a adus in Romania atat o expertiză vastă in domeniul dezvoltării, cat şi sisteme eficiente de gestionare a programelor şi consultanţă in domeniul politicilor.52

La mijlocul lunii octombrie 2005, Banca Mondială şi Guvernul Romaniei au finalizat un nou Parteneriat Strategic de Ţară (CPS), care defineşte rolul de susţinător al Băncii in Romania pentru următorii 4 ani (2006-2010). CPS este absolut diferit de Strategia de Asistenţă de Ţară (CAS). CPS a fost elaborat in parteneriat şi, la implementarea sa, Romania va fi cea care va stabili agenda, iar Banca Mondială va avea rolul de susţinător. In acest mod, cadrul strategic ce conduce programul viitor al Băncii in Romania se concentrează asupra facilitării integrării economice şi coeziunii sociale in Uniunea Europeană.

Pentru realizarea acestui obiectiv strategic, Banca Mondială colaborează cu Guvernul Romaniei la elaborarea unui « Cadru de cheltuieli pe termen mediu » pentru a le da astfel posibilitatea factorilor de decizie să fixeze bugetele şi cheltuielile aferente intr-un context de mai lungă durată, sporind capacitatea acestora de a planifica resursele viitoare provenite de la UE, precum şi pe cele provenite de la instituţiile financiare internaţionale.