Integrarea economică pe continentul american

Integrarea in America de Nord – Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America Free Trade Agreement – NAFTA) Lansand la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord este promotoarea unei grupări regionale care a implicat incă de la inceput limitarea la doar două aspecte economice – comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase precum sunt cele ale Uniunii Europene, anumite domenii – probleme de mediu şi condiţiile de muncă – sunt deja acoperite prin prevederile acordului.

Evoluţia procesului integraţionist in această regiune conferă o serie de particularităţi, care ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (in special SUA), de tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii dezvoltate şi o ţară in dezvoltare, mai mult : superputerea mondială- SUA şi două state cu potenţiale economice, politice şi comerciale diferite - Canada şi Mexicul).

NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu o criză financiară de proporţii. Mulţi critici ai AcorduluiNAFTA consideră criza peso-ului mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb. Există voci care afirmă că NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican in traversarea unei crize determinate de factori externi.

Dar prin ce s-ar putea defini in formula cea mai simplă NAFTA, de la lansare pană in prezent :

NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb, cu o piaţă de 426 mil. consumatori şi cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild. USD (1/3 din produsul global mondial);
NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă, in decurs de un deceniu de la lansare, o creştere economică a partenerilor de : 38% in cazul SUA, 30,9% in cazul Canadei şi de 30% in cazul Mexicului;
In intervalul de timp 1994-2003, exporturile Statelor Unite către ceilalţi doi parteneri au crescut de la 134,3 mild. USD la 250,6 mild. USD (adică: de la 46,5 mild. USD la 105,4 mild.USD in cazul relaţiilor cu Mexicul şi de la 87,8 mild. USD la 145,3 mild. USD in relaţiile cu Canada);
Exporturile Mexicului către SUA au crescut in intervalul de timp analizat cu aproximativ 234 % (de la 58,9 mild. USD), atingand valoarea de 138 mild. USD, iar exporturile către Canada au crescut de la 2,6 mild. USD (nivel care a carecterizat anul precedent integrării, respectiv 1993), la 8,6 mild. USD (in anul 2003), adică a inregistrat o creştere cu 227% in decurs de un deceniu de liberalizări comerciale;
Exporturile Canadei către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ 104%, de la 113,6 mild. USD la 231,7 mild. USD in relaţia cu SUA(in perioada 1993-2002) şi de la 0,9 mild. USD (la sfarşitul anului 1993) la 1,83 mild. USD in anul 2003 in relaţia cu Mexicul;
NAFTA a permis majorarea importurilor mexicane şi canadiene pe piaţa americană, nu insă cu acelaşi ritm cu care au crescut importurile Mexicului şi Canadei din SUA. Canada s-a situat in mod constant la nivelul de 18% din totalul importurilor americane, in timp ce cota importurilor americane din Mexic a crescut de la 6,8% in 1993 la 11,6% in anul 2002;
In decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA, nivelul productivităţii activităţii economice a crescut cu 28% in SUA, cu 55% in Mexic şi cu 23% in Canada;
Eficienţa economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa internaţională; NAFTA, ca şi grupare, cuantifică aproximativ 19% din exporturile globale mondiale, şi 25% din importurile globale;
NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: in decurs de un deceniu investiţiile intre parteneri s-au dublat, depăşind nivelul de 300 mld. USD, şi a crescut in acelaşi timp prezenţa investitorilor străini din afara NAFTA; NAFTA recepţionează in prezent peste 24% din investiţiile străine directe inregistrate la nivel mondial, şi furnizează 25% din fluxurile de investiţii străine directe;
NAFTA şi-a caştigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor de mediu şi a celor de muncă in cadrul colaborării trilaterale.
NAFTA aspiră la extinderea către sud, la cuprinderea unui număr tot mai mare de state de pe continentul american in planul de integrare regională.

Integrarea in America Latină şi Caraibe

Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor are deja o tradiţie, insă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă in ceea ce priveşte incheierea acordurilor de asociere din regiune.

In anii ’50 deja se derulau serioase discuţii care vizau intensificarea eforturilor de regionalizare in vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia Economică ONU pentru America Latină) şi Raul Prebisch şi-au adus aportul hotărator in cadrul iniţiativei, indeosebi la nivel tehnic.

Aceste deliberări aveau să se concretizeze in proiecte de integrare ambiţioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA – Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber)- care in anii ’80 a evoluat in ALADI (Asociaţia de Integrare Latino-Americană sau LAIA: Latin American Integration Association) , The Central American Common Market (CACM – Piaţa Comună Central-Americană / PCCA), şi Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea Andina (CAN) -1969.

Intre timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean Free Trade Association (CARIFTA – Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care in anii ’70 a evoluat in Caribbean Community (CARICOM – Piaţa Comună din Zona Caraibilor)3.

Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decat intr-o proporţie minoră scopurile, ele “şi-au pierdut din suflu” in anii ’70 şi au intrat in criză in anii ’80.

America Latină a practicat pană in anii `80 politica de industrializare prin substituţia importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de creştere in concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Aceasta politică de substituţie a importurilor a condus, in practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat in anul 1982 in Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc.

In 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea MERCOSUR in anul 1991 - Mercado Comun del Sur- Piaţa Comună a Sudului)*, bazat pe afinitatea statelor care impărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avant s-a lovit insă de o serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale, schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni.

Noul regionalism latino-american demarat la inceputul anilor `90 s-a bazat pe largi reforme structurale, deschiderea economiilor către exterior, promovarea sectorului privat şi diminuarea rolului statului in economie. Reformele structurale cele mai vizibile , care au influenţat procesele de integrare de pe continent ţin de liberalizarea schimburilor comerciale.

In perioada de tranziţie instituţiile politice, economice şi sociale care caracterizau perioada ISI au dispărut şi au fost inlocuite cu substituenţi care să asigure flexibilizarea şi modernizarea acestora. Aparatul de protecţie la frontieră, programe de industrializare (ISI) , subvenţii, facilităţi de creditare pentru anumite activităţi, reglementarea investiţiilor străine, menţinerea sub tutela statului a producţiei anumitor bunuri şi controlul preţurilor la aceste bunuri, politica de achiziţii guvernamentale destinată susţinerii anumitor industrii etc., toate au fost abandonate.

Autorităţile guvernamentale au acordat o mare atenţie proceselor de regionalizare, identificandu-le ca semnale ale angajamentelor de liberalizare, chiar şi atunci cand condiţiile politice şi economice ale liberalizării unilaterale erau dificile şi, mai mult, chiar şi atunci cand iniţiativele multilaterale reciproce se aflau in faze tranzitorii, mai ales după finalizarea rundei Uruguay.

In acest context, integrarea regională devenea un punct de sprijin al procesului de liberalizare. Implicaţiile fiscale ale acordurilor preferenţiale de liberalizare practicate intre statele latino-americane au fost nesemnificative, date fiind nivelurile iniţiale scăzute ale schimburilor reciproce şi influenţele protecţionismului practicat pană atunci. Deschiderea regională s-a bucurat de popularitate la nivel politic, explicaţia constand in receptivitatea pe plan intern a ideii de “getting together”. Integrarea regională a fost utilizată ca instrument eficient de politică comercială pentru adancirea liberalizării, reducerea protecţionismului, recrearea stării de competiţie intre parteneri.

Este adevărat că unele ţări, ca răspuns la presiunile şocurilor fiscale şi ale dezechilibrelor balanţelor de plăţi, au recurs la accentuarea protecţionismului in anii `90. Uniunile vamale, ca de exemplu MERCOSUR, au limitat, şi chiar au exclus, astfel de tendinţe.

Din punct de vedere instrumental, este clar că noul regionalism diferă radical de vechiul regionalism şi din alte puncte de vedere:

atragerea de Investiţii străine directe (ISD) : Vechea temere faţă de dependenţa de ISD a fost inlocuită de aprecierea contribuţiei acestora la sporirea competitivităţii internaţionale şi a accesului la pieţe. In era globalizării se manifestă o concurenţă acerbă pentru atragerea acestui tip de capital, iar MERCOSUR şi NAFTA sunt zone de real interes pentru ISD.
comerţul intraregional : crearea pieţelor regionale a stimulat activitatea de comerţ şi investiţii, generand transformări dinamice in sectoarele productive. Creşterea exporturilor intraregionale s-a reflectat in plan productiv printr-o diferenţiere a producţiei, crearea de bunuri manufacturate care să incorporeze mai multe cunoştinţe, accentuarea specializării in producţie şi economiile de scară in domeniul industrial. Firmele şi-au reorientat politicile de marketing , de investiţii şi de alianţe strategice spre exploatarea pieţelor regionale. Mai mult, comerţul in anumite sectoare, precum textilele şi produsele lactate, a fost avantajat, dat fiind protecţionismul exacerbat pe pieţele internaţionale.
In plan geopolitic : orientarea politicilor Americii Latine spre exterior a solicitat o mai activă şi strategică participare la nivelul emisferei şi pe plan mondial. Integrarea regională a permis statelor din America Latina să intensifice cooperarea şi să devină jucători mai eficienţi la nivel global. Pe calea integrării şi a comerţului s-a reuşit consolidarea democraţiilor la nivelul unor state care s-au confruntat indelung cu regimuri militare şi s-au consolidat graniţele intre state. Experienţa MERCOSUR este grăitoare: inaintea integrării regiunea a fost sub influenţa nefastă a stării conflictuale din zonele de graniţă , acum este o zona pacifista pentru că disputele au incetat, statele au descoperit interese comune care prevalează asupra orgoliilor naţionaliste. Vechiul regionalism nu a fost capabil să genereze şi garanteze acest lucru datorită naţionalismului autoritar al diferitelor regimuri militare, cu un interes crescut in dispute teritoriale şi practici non-democratice.

Prin apariţia şi dezvoltarea grupărilor regionale pe continentul Latino-American (dintre care cele mai puternice sunt Piaţa Comună a Conului de Sud – MERCOSUR şi Comunitatea Andină - CAN), prin eforturile acestora de a se unifica intr-un bloc unitar sudic şi intr-o voce unică pe plan mondial, Statele Unite şi-au văzut afectată hegemonia pe marele continent şi a considerat oportună redefinirea relaţiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de integrare: F.T.A.A. (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a Americilor), care să reunească 34 de state (mai puţin Cuba) de pe continentul american.

Această zonă de comerţ liber va pune pe noi baze pan-americanismul lansat in secolul XIX (conceput la acea vreme după modelul Zollverein-ului German).

FTAA este un plan destul de ambiţios, lansat cu ocazia Summitului Americilor de la Miami, din decembrie 1994. Realizarea unei zone de liber schimb de la Alaska la Ţara de Foc a realizat paşi timizi, insă punctul de plecare este dat tocmai de NAFTA. SUA trebuie să convingă vecinii din sud că este in interesul lor să se alăture unei zone de liber schimb, iar Mexicul trebuie să se transforme intr-o dovada vie a beneficiilor acestei conlucrări. Dacă zona nu funcţionează satisfăcător in formulă simplă, cum poate funcţiona intr-un cadru mult mai extins şi mai eterogen?

Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas)

Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta, aşa cum şi-au propus artizanii integrării emisferei vestice, o extindere a NAFTA in toate ţările continentului american (in număr de 34 de state) , mai puţin Cuba (exclusă din Organizaţia Statelor Americane in anul 1962).

Prima Intalnire la nivel inalt a Americilor a avut loc in perioada 9-11 decembrie 1994 la Miami (First Summit of the Americas). In cadrul acesteia participanţii au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperării emisferice in domeniul economico-comercial, formarea, la orizontul anului 2005, a unei Zone de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas / FTAA – Area de Libre Comercio de las Americas / ALCA).

Negocierile FTAA au fost lansate oficial in aprilie 1998 cu ocazia Summitului de la Santiago de Chile şi au avut drept rezultat definirea din punct de vedere instituţional a mecanismului de negociere.

Dar pentru a deveni o zonă de liber schimb funcţională, este nevoie de un tratat bine pus la punct, care să răspundă deopotrivă intereselor tuturor celor 34 de state membre chemate să ia parte la proces. Aşa cum au reflectat demersurile integraţioniste pe toate nivelurile sale funcţionale, elaborarea documentului de bază (tratatul) se prezintă ca o procedură greoaie care naşte permanent vii dispute. Ceea ce există in prezent ca bază a viitorului acord, este un proiect de text, FTAA/ elaborat de cele 9 grupe de negociere, aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la Quebec (Canada), din anul 2001.

Planul de acţiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie:

democraţia;
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
justiţie, statul de drept şi securitatea persoanelor;
securitatea in emisferă;
societatea civilă;
comerţ, investiţii şi stabilitatea financiară;
infrastructură şi mediu;
managementul dezastrelor;
dezvoltarea sustenabilă;
management agricol şi dezvoltare rurală;
forţa de muncă şi şomajul;
echitate;
educaţie;
sănătate;
egalitatea intre sexe;
populaţia indigenă;
diversitatea culturală;
tinerii.

Asimetrii in cadrul Acordului de Liber Schimb al Americilor

In ciuda etichetei/titlului de „comerţ liber” atribuit procesului integraţionist de pe continentul american, acesta poartă o notă de convenţionalism, pentru că in realitate nu presupune liberalizarea tuturor fluxurilor comerciale şi de servicii, ci doar stabilirea de reguli pentru un comerţ asimetric, unde se menţin niveluri semnificative de protecţie şi salvgardare pentru domeniile sensibile proprii membrilor puternici şi unde se doreşte ca partenerii (mai slabi) să işi deschidă cat mai mult pieţele.

Cu alte cuvinte asimetria este cuvantul cheie al FTAA şi al acordurilor bilaterale ale SUA cu statele din regiune. Spre exemplu, SUA solicită statelor din America Latină o amplă deschidere a pieţelor pentru produsele sale manufacturate (unde aceste naţiuni au şi o forţă de competitivitate mai redusă), dar menţine puternic protejat sectorul agricol (exact acolo unde statele din America Latină au cele mai mari şanse competitive). Prin urmare, acest „comerţ liber” este asimetric.

In plus, o serie de aspecte nici nu sunt negociate in cadrul acordurilor de liber schimb, ci sunt lăsate a fi guvernate de regulile OMC. Un exemplu in acest sens constă in insistenţa SUA de a negocia comerţul cu manufacturate in cadrul acordurilor de liber schimb, iar aspecte precum subvenţiile agricole să facă obiectul regulilor OMC.

La masa negocierilor asimetrice, statele din America Latină au de contracarat riscuri majore, care decurg din participarea lor predilectă in cadrul schimburilor comerciale cu produse primare, care sunt supuse unui inalt grad de protecţie pe piaţa americană, care sunt concurate puternic de produse similare subvenţionate şi care inregistrează fluctuaţii semnificative de preţuri pe piaţa internaţională.

Asimetriile „acordurilor de liber schimb convenţionale” decurg şi din diferenţele de forţe implicate in cadrul negocierilor şi se pot exemplifica foarte clar prin următorul aspect: in cadrul negocierilor din cadrul CAFTA dintre SUA şi statele central-americane diferenţele intre performanţele macroeconomice sunt izbitoare.

PIB-ul total al Americii Centrale reprezintă 0,5% din cel al Statelor Unite, venitul pe cap de locuitor este de 19 ori mai redus, agricultura participă cu 2% la formarea PIB in SUA, respectiv 17% in America Centrală ( in condiţiile in care agricultura concentrează 1/3 din forţa de muncă a Americii Centrale).

Asimetriile tind să se permanentizeze şi să se „legitimizeze”: in cadrul NAFTA, liberalizarea s-a bazat mai mult pe concesii ale Mexicului şi ale Canadei, decat pe concesii ale SUA. In unele cazuri prevederile speciale in favoarea partenerilor comerciali nu au fost respectate de SUA: este cazul mecanismelor de protecţie şi al perioadelor de tranziţie stabilite a fi adoptate pentru protejarea porumbului mexican de concurenţa celui subvenţionat american, care in realitate nu au funcţionat. In cadrul CAFTA statele central-americane au obţinut drept compensaţii accesul privilegiat pe piaţa americană pentru produse care erau puternic concurate de cele subvenţionate; rezultatele au fost marginale in cazul exporturilor de zahăr şi inexistente in cazul exporturilor de porumb şi orez.

Dinamica integrării

Integrarea trebuie inţeleasă ca proces dinamic, deschis extinderii permanente către noi şi noi domenii de interes, orientat către corijarea diferenţelor. Zonele de liber schimb caracterizate prin asimetrii sunt structuri mai mult „statice”. Acordul de constituire se transformă in cadrul de guvernare pe termen lung:NAFTA nu a fost concepută ca o etapă iniţială a unui proces de adancire a integrării, aşa cum s-a intamplat in Europa Occidentală, NAFTA a fost creată pentru extinderea şi nu pentru adancirea integrării. „Dinamica” extinderii NAFTA poate fi interpretată doar din perspectiva extrapolării asimetriilor către sud, ca o dinamică pe orizontală şi nu vertical-ascendentă.

Dimensiunea socială

„Zonele de liber schimb asimetrice” sunt indiferente la strategiile sociale regionale: spre exemplu, sărăcia şi analfabetismul sunt probleme lăsate in afara sferei de interes comun.

In cadrul NAFTA s-au creat comisiile pentru cooperarea in domeniul muncii şi in domeniul mediului inconjurător. Funcţionarea lor a demonstrat o slabă capacitate de a soluţiona problema condiţiilor inadecvate de lucru, lipsa securităţii şi a rigorilor sanitare in cadrul „maquiladoras” din Mexic, care exportă in Statele Unite şi nici problema poluării apei, solului şi aerului din ariile in care maquiladoras (in-bound plants) funcţionează.

In UE există preocupări in ceea ce priveşte politicile de muncă, educaţia, protecţia socială, protecţia consumatorului etc. şi se identifică la nivelul UE intensificarea eforturilor de soluţionare comună a problemelor care apar in cadrul acestor domenii pe măsura adancirea integrării.

Dimensiunea productivă:

„Acordurile de liber schimb convenţionale” nu oferă posibilitatea de coordonare in domeniul producţiei. De exemplu, in cazul unei zone de liber schimb intre statele andine şi SUA, ţările latino-americane posedă structuri productive şi de export similare şi s-ar concura puternic pe piaţa SUA. Intr-o astfel de situaţie, orice măsură de coordonare a producţiei regionale ar fi atacată drept contrară liberului schimb. In cadrul unui astfel de „acord de liber schimb convenţional” nu ar exista măsuri de asistenţă pentru dezvoltare destinate statelor mai puţin dezvoltate, cum sunt cele cuprinse in cazul Zonei de Liber Schimb SUA- America Centrală – CAFTA/U.S.- Central American Free Trade Agreement (in realitate componentele de asistenţă cuprinse in acord nu s-au regăsit in practică).

Integrarea in stadiile sale avansate permit stabilirea de politici sectoriale performante intre diferite economii, inclusiv acordarea de regimuri comune de protecţie. Pe această cale se poate susţine complementaritatea şi coordonarea producţiei prin intermediul politicilor comune. Exemplul cel mai elocvent este Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene.

Coordonarea politicilor solicită la randul său o serie de angajamente macroeconomice regionale, cum este cazul UE, care a reuşit introducerea monedei unice şi crearea Băncii Centrale Europene.

„Acordurile de liber schimb convenţionale” au dovedit a avea o capacitate limitată de a susţine creşterea exporturilor şi a caracterului antrenant al acestora in generarea bunăstării. Deşi s-au inregistrat in unele cazuri (Mexicul in cadrul NAFTA) creşterea exporturilor şi a PIB-ului, reducerea sărăciei şi restabilirea echităţii sociale nu s-au infăptuit. Pentru aceasta este nevoie de mecanisme active de redistribuire a veniturilor.

Mobilitatea factorilor de producţie

In cadrul zonelor de liber schimb cu probleme de asimetrie, se promovează ideea liberei circulaţii a mărfurilor şi capitalurilor, dar nu şi a forţei de muncă (este cazul cetăţeanului mexican care nu poate munci sub protecţia acordului NAFTA in SUA; prevederi similare sunt cuprinse in cadrul acordului Chile –SUA).

Dimensiunea politică

In cadrul „acordurilor de liber schimb convenţionale” dimensiunea politică este absentă. Intalnirile şi dialogul se poartă la nivelul de reuniuni ministeriale şi de şefi de state. Dificultatea incorporării dimensiunilor politice in cadrul negocierilor au fost destul de clare in cadrul Summitului FTAA de la Monterrey (Mexic, 2004), cand s-a dorit atingerea unui compromis in domeniul politicilor de dezvoltare, sociale şi ambientale, ele nu au dus la nici un rezultat.

„Acordurile de liber schimb convenţionale” nu se cantonează numai la nivelul liberalizării fluxurilor comerciale, dar şi la aspecte conexe acestora: reglementarea liberei circulaţii a capitalurilor, drepturile de proprietate intelectuală, servicii (nu numai cele tradiţionale, de telecomunicaţii, dar şi cele educaţionale şi sănătate etc.), emigrarea, achiziţii guvernamentale, etc. Aceste teme ajung să incorporeze o serie de aspecte legate de dezvoltarea naţională şi limitează acţiunile guvernamentale. Sub umbrela „drepturilor investitorilor” de transfer al capitalurilor şi al „tratamentului naţional”, orice măsură socială, ambientală sau de pe piaţa muncii poate fi acuzată că limitează libera circulaţie a capitalurilor sau că ar genera tratament diferenţiat investitorilor.

Analiza recentă a negocierilor dintre SUA şi naţiunile andine a demonstrat, spre exemplu, că acest tip de acorduri de liber schimb erodează puternic rolul statului naţiune, dar nu ca o cedare a atributelor suveranităţii către structuri supranaţionale (cum se intamplă in cazul Uniunii Europene), ci către mecanismele private.

Politica externă şi de securitate şi comerţul

Acţiunea SUA de a exercita presiuni asupra Americii Latine in scopul incheierii de acorduri de liber schimb este influenţată de factori interni (interesele transnaţionalelor de a-şi extinde pieţele, controlul asupra economiilor din jur, limitarea emigraţiei, etc.) şi externi (prezenţa Uniunii Europene in America Latină şi existenţa unor grupări integraţioniste autonome in regiune).

In acest context de factori, SUA a utilizat o serie de instrumente de control: presiunile asupra Mexicului pe parcursul negocierilor NAFTA , interzicerea participării unor reprezentanţi din America Latină ca observatori in cadrul rundelor de negocieri, relansarea negocierilor cu Chile pentru zona de liber schimb, după ce acesta a anunţat intenţia de a deveni membru cu drepturi depline in cadrul MERCOSUR. Aceste măsuri fac parte dintr-un plan mai amplu al Statelor Unite ale Americii, cel al „Strategiei de Securitate Naţională”, care incorporează ca piloni principali FTAA şi acordurile de liber schimb, in calitate de instrumente de promovare a procesului de expansiune teritorială şi a influenţei marii puteri.

Perspectivele realizării Zonei Largi de Liber Schimb dintre America de Nord şi America de Sud (FTAA)

Este greu de intrevăzut viitorul integrării pe continentul american dintr-o serie de considerente:

NAFTA nu a reuşit să convingă statele din America Latină şi Caraibe că o zonă de liber schimb alături de SUA este funcţională in avantajul tuturor partenerilor, ci a accentuat scepticismul şi temerile de asociere;
scepticismul decurge şi din asimetria concesiilor cedate – obţinute in cadrul negocierilor FTAA de către statele in dezvoltare de pe continent;
procesul de negociere FTAA a fost extrem de indelungat – un deceniu - primul Summit a avut loc in anul 1994, iar termenul propus pentru finalizarea acestora nu s-a respectat (1 ianuarie 2005);
tensiunile la nivelul emisferei sunt foarte mari intre partenerul dominant (SUA) şi America Latină şi Caraibe. In prezent negocierile sunt suspendate ca urmare a opoziţiei in principal a Brazilie, la care s-au alăturat alte state sud-americane;
toate statele de pe continentul american au compensat acordul FTAA cu diverse formule şi reţele de alternative integraţioniste in vederea asigurării de avantaje comparative;
America de Sud este pe calea atingerii şi amplificării (prin cuprinderea Braziliei) unui obiectiv istoric care datează din timpul marelui Simon Bolivar, acela de a realiza o Americă de Sud unită: Comunitatea Naţiunilor Sud-Americane;
Integrarea Americii de Sud intr-o singură comunitate este puternic susţinută de Spania, ca purtător de interese ale Uniunii Europene, in căutare de pieţe şi zone de influenţă;
America de Sud, dincolo de ambiţii, este extrem de scindată şi controversată, convergenţa de interese se realizează extrem de greoi şi se franează pe această cale capacitatea de a participa ca o voce unică in contracararea presiunilor Washingtonului;
SUA este extrem de insistentă şi perseverentă in incheierea de acorduri de liber schimb bilaterale şi in demararea FTAA.

Relaţiile mutuale implică şi unele particularităţi care decurg din creşterea interdependenţelor dintre SUA şi vecinii mai apropiaţi ca urmare a dinamizării fluxurilor de emigranţi, trafic de droguri, ca urmare a accentuării problemelor de mediu, sănătate publică, aspecte politice şi cele legate de controlul frontierelor. SUA trebuie să integreze aspectele geopolitice, ideologice şi de siguranţă intr-un pachet mult mai larg de acţiuni, care să cuprindă America Latină ca un tot-unitar şi nu diferenţiat, pe ţări sau regiuni, aşa cum se prezintă astăzi agenda sa de lucru.

Diferenţele şi conflictul dintre partea dominantă şi statele care luptă pentru păstrarea independenţei politice şi economice sunt mult mai accentuate, cu atat mai mult cu cat unele chiar au făcut paşi semnificativi pe calea eficientizării economiilor lor şi conştientizează din ce in ce mai mult potenţialul de care dispun:

MEXICUL a renunţat la sentimentul anti-yankey provocat de caştigarea a . din teritoriul său de către SUA in 1848 şi a devenit jucătorul din prima linie a integrării. In prezent, 88% din comerţul Mexicului se derulează cu partenerul din nord. Mai mult, Vicente Fox se declară preşedintele a 125 milioane de mexicani, adică al celor 100 de milioane din Mexic şi 25 milioane din SUA.

ARGENTINA – a fost printre statele cele mai distante şi mai indiferente faţă de Statele Unite, pană in anii `90, după care a făcut o mişcare bruscă de aliniere, cum nu manifestase pană la acel moment nici una din ţările Americii Latine: a votat alături de SUA in cadrul ONU, şi-a dolarizat economia şi a purtat consultări bilaterale pentru o serie de probleme economice şi politice. Argentina continuă să intreţină relaţii cordiale cu SUA (chiar şi după criza financiară din anul 2001), insă legăturile comerciale şi demografice intre cele două nu sunt prea consistente.

BRAZILIA , cu o piaţă imensă (de 1/3 din populaţia Americii Latine şi locul 5 pe glob in plan demografic, cu 40% din producţia Americii Latine şi a opta economie de pe glob) face progrese deosebite in dialogul cu SUA, dar in acelaşi timp işi consolidează poziţia alături de alte puteri mondiale , in mod deosebit U.E., dar şi Japonia. Acestea o recomandă drept punct de atracţie pentru exportatorii şi investitorii nord-americani.

Dar, SUA trebuie să-şi revizuiască practicile protecţioniste care afectează un număr semnificativ de produse (oţel, alcool, zahăr, textile, sucuri de portocale, tutun, carne etc.) pentru a asigura un acces mult mai larg al exporturilor braziliene pe piaţa sa şi de a primi in contrapondere o mai largă deschidere pe cea mai mare piaţă emergentă din America Latină.

CHILE , după lovitura primită prin omiterea sa din proiectul NAFTA, a accentuat dialogul cu Asia, Europa şi restul Americii. Dacă Chile s-a bucurat de suficientă atenţie din partea SUA mult mai timpuriu decat oricare stat sud-american incepand cu anii `60, in prezent se vede intrată intr-un con de umbră şi uitare. Statutul său de partener „privilegiat” este erodat de alţi concurenţi de pe continent.

REGIUNEA ANDINA – Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia – ridică mai multe provocări pentru politicienii nord-americani : lipsa unor democraţii robuste, violenţa politică , mişcări de stradă şi incapacitatea administraţiilor naţionale in combaterea traficului de droguri. In relaţia cu Columbia , SUA a adoptat un program comun de combatere a traficului cu droguri „Planul Columbia”, care tensionează relaţiile Washington – Caracas.

AMERICA CENTRALA şi CARAIBE : statele din această arie geografică se tem de o posibilă indiferenţă a Statelor Unite in ceea ce priveşte atragerea lor in planurile Washingtonului. Ele incearcă să caştige la aceeaşi paritate cu Mexicul o poziţie similară lui in cadrul NAFTA şi să schimbe modul in care SUA interpretează rolul lor regional, conştiente fiind că sunt percepute drept „state-satelit”.

CUBA: atat de aproape geografic, dar atat de departe economic de SUA, Cuba rămane să-şi poarte singură de grijă in regiune, apreciind relaţiile economice bune cu toţi vecinii latino-americani. Dolarizandu-şi economia, gandeşte şi speră intr-o apropiere de SUA, probabil că in viitor va exista o integrare a acesteia in sfera de influenţă americană.

Observăm o mare varietate a intereselor Statelor Unite in America Latină: schimbul demografic şi economic cu Mexicul şi America Centrală şi Caraibe, exporturile şi investiţiile in Conul Sudic (MERCOSUR), controlul narco-traficului şi instalarea democraţiei in regiunea andină. Cunoscandu-şi interesele şi conştientă fiind de asimetria puterii şi prin urmare a avantajelor, SUA , in ciuda oricărei opoziţii la propunerile sale venite din partea vreunui membru, forţează integrarea Americilor.

Intr-o zonă de liber schimb puterea sa s-ar exercita mult mai uşor, ar gravita totul mult mai bine in jurul său. Crearea FTAA este privită de unii autori drept o dezvoltare a „neo-imperialismului”, a puterii STN-urilor de a se stabili şi controla teritoriile de interes prin eliminarea competitorilor (in cazul de faţă in mod deosebit cei europeni, prezenţi ca urmare a păstrării legăturilor coloniale post-columbiene).

Primul obiectiv al FTAA constă in a inlocui prin Summitul Americilor Summitul Ibero-american. De ce? Pentru că la Summitul Ibero-american participă Spania şi Portugalia (reprezentantele UE) şi nu participă SUA şi Canada. Totul rămane la nivel de competiţie intre puteri , intr-un joc al raporturilor de forţe SUA –UE - Japonia din ce in ce mai instabil şi ameninţat de jucători din afară.

Ideea de „regionalism deschis” se dovedeşte greu de transpus in practică. Extinderea grupării NAFTA prin asimilarea unor noi state sau grupuri de state care să conducă la o structură „ hub and spokes” (butuc şi spiţe) , in care SUA va constitui nucleul in jurul căruia vor gravita celelalte 33 de economii satelit ale continentului, teoretic a fost amanată pentru anul 2006 (in versiunea cea mai optimistă).

FTAA se intrevede ca o zonă de comerţ liber structurată pe două niveluri, conform principiilor Conferinţei Ministeriale de la Miami (SUA) din noiembrie 2003:

primul nivel este cel al minimului de angajamente in toate ariile de negociere (accesul la pieţe, agricultură, servicii, investiţii, achiziţii guvernamentale, proprietatea intelectuală, politica privind concurenţa, subvenţii, măsuri anti-dumping şi compensatorii, soluţionarea diferendelor);
al doilea nivel rezultă din aprofundarea pe baze opţionale a normelor minime in cadru bilateral sau plurilateral.

Structurarea pe două niveluri a acordului va da camp liber Statelor Unite ale Americii in obţinerea de avantaje in cadrul negocierilor bilaterale, aşa cum experienţa deja o demonstrează.

Noul termen de finalizare a negocierilor (1 ianuarie 2006) şi de demarare operativă a FTAA pare greu de atins, in cel mai probabil caz vom avea de a face cu un nou orizont de timp: 1 ianuarie 2007.

Apariţia unei posibile Comunităţi a Naţiunilor Sud-Americane (CNS) nu va substitui ci va dubla procesul de integrare emisferică. CNS poate aduce avantaje naţiunilor sud-americane doar pe măsura adancirii actului integraţionist atat in plan economic cat şi politic şi nu prin simplul stadiu de integrare sub forma unei zone de liber schimb.

Perspectivele Zonei de Liber Schimb a Americilor vor depinde foarte mult de atitudinea Europei in redefinirea relaţiilor sale economice şi politice cu America Latină. Problemele de extindere şi de adancire a integrării de pe continentul european vor diminua, dar nu vor anula tenacitatea Europei in promovarea propriilor interese expansioniste in regiune.

FTAA este departe de atins doar in ceea ce priveşte formula propusă de Statele Unite ale Americii la Summitul de la Miami (1994), dar nu şi ca obiectiv in sine. Compromisul de la Miami din 2003 pare să impace toţi participanţii. Rămane ca realitatea să confirme veridicitatea evaluărilor şi previziunilor emise de actualul studiu.