Echilibru şi dezechilibrul bugetar

Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de resurse şi al alocării acestora la nivelul unei economii naţionale. În România, Guvernul operează într-un an fiscal, care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. De exemplu, anul fiscal 1998 începe la 1 ianuarie 1998 şi se încheie la 31 decembrie 1998.

Ordonatorii principali de credite trebuie să depună, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an, propunerile pentru proiectul bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat până la data de 15 mai a fiecărui an.

Ministerul Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare. Până la data de 1 iulie, Ministerul Finanţelor, cu acordul primului ministru, comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului, în vederea definitivării proiectelor de buget. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul Finanţelor până la 1 august.

Ele sunt însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate, atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli. Ministerul de Finanţe acţionează ca o forţă restrictivă întrucât el ţine seama şi de obiectivele de stabilitate macroeconomică. În caz de divergenţe, Guvernul are un rol hotărâtor.

Pe baza acestor proiecte şi pe baza propriului proiect, Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat şi proiectele bugetelor fondurilor speciale, pe care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie a fiecărui an. Până la data de 10 octombrie, Guvernul trebuie să supună spre aprobare Parlamentului proiectele de bugete menţionate anterior şi proiectele legilor bugetare. Parlamentul îşi asumă acum poziţia de lider în procesul bugetar.

Comitetele şi subcomitetele de specialitate din Parlament examinează propunerile pentru programele şi instituţiile aflate sub jurisdicţia lor. Negocierile dintre comitete, dintre Camera Deputaţilor şi Senat, dintre Parlament şi Guvern pot să dureze câteva luni. În mod normal, Guvernul ar trebui să înainteze Parlamentului proiectul de buget cel târziu în luna octombrie, astfel încât acesta să fie adoptat până la începutul anului fiscal. În practică, însă, multe lucruri nu stau chiar aşa în timpul acestui proces.

În primul rând, problema cea mai importantă, care constă în obiectivele de stabilitate macroeconomică - stabilitatea preţurilor, creşterea economică, ocuparea forţei de muncă - stârneşte cele mai mici preocupări în procesul bugetar. Deciziile privind fiscalitatea şi cheltuielile sunt adoptate într-o mulţime de subcomitete dominate de grupuri de presiune şi unde dorinţa fiecărui parlamentar este să-şi întărească poziţia politică.

O a doua problemă este că Parlamentul s-a dovedit incapabil să respecte propriile-i reguli. Rezoluţiile privind bugetul nu sunt adoptate la timp sau dacă sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. În ultimii ani, anul fiscal a început fără să existe un buget.

O altă problemă este generată de faptul că şi după ce a adoptat o lege a bugetului, în timpul anului fiscal Parlamentul adoptă legi a căror aplicare induce presiuni asupra bugetului. În această situaţie, guvernul este obligat fie să redistribuie cheltuielile, fie să introducă noi taxe şi impozite, fie să accepte modificarea deficitului bugetar. Deficitul bugetar apare atunci când cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile pe care acesta le realizează.

Cum afectează deficitul bugetar economia? Pe de o parte achiziţiile guvernamentale sunt o componentă a cererii agregate şi, prin urmare, aceasta este afectată direct de schimbările apărute în volumul achiziţiilor guvernamentale. Pe de altă parte, transferurile bugetare, dobânda plătită pentru datoria publică şi impozitele pe venitul personal şi pe profit afectează în mod direct veniturile agenţilor economici şi indirect cererea agregată.
Bugetul de stat cuprinde achiziţiile guvernamentale, transferurile bugetare şi impozitele şi taxele. Modificarea oricărei aceste componente a bugetului are efecte asupra cererii agregate. În general, nu se face o distincţie clară între achiziţii guvernamentale şi transferuri bugetare. De fapt, achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii şi transferurile bugetare apar împreună sub numele de cheltuieli guvernamentale.

O bună parte din cheltuielile guvernamentale sunt purtătoare de dobândă. Cum în ultimii ani datoria publică a crescut pe fondul scăderii veniturilor bugetare, cheltuielile pentru plăţile cu dobânda la datorie au crescut, ajungând la 4% din PIB în anul 1997.

Evoluţia veniturilor bugetare ale României în ultimii ani arată o tendinţă de reducere a acestora. Veniturile bugetului general consolidat au scăzut de la 41,9%din PIB în anul 1991 la 30,7% din PIB în anul 1997. Explicaţia acestei scăderi constă în caracterul incomplet al ajustării sistemelor de impunere şi de administrare a impozitelor în condiţiile dificile ale transformării economice.

Acest fenomen ilustrează nu numai procesul de dezintegrare instituţională a vechiului sistem de comandă, ci şi fragilitatea instituţiilor noi, în formare. Scăderea veniturilor bugetare nu este un fenomen specific României. Această tendinţă este comună tuturor ţărilor din Europa Centrală şi de Est. România se identifică distinct între aceste ţări datorită amplitudinii căderii veniturilor bugetare.

Una dintre preocupările majore în ultimii ani constă în creşterea rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiară. În România, Legea Finanţelor Publice Locale asigură un cadru formal de reglementare a relaţiilor dintre bugetul de stat şi bugetele locale. Pe baza acestei legi, o serie de atribuţii privind perceperea şi administrarea unor categorii de taxe şi impozite, precum şi acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt delegate la nivelul autorităţilor locale.

Totodată, autorităţile locale au competenţa de a contracta în nume propriu împrumuturi de pe pieţele de capital locale sau străine. Deşi aceste atribuţii sunt fireşti în contextul unei economii moderne, stabilitatea macroeconomică a ţării poate fi afectată negativ dacă autorităţile locale nu utilizează competenţele lărgite de care se bucură în mod judicios.

Fluctuaţiile deficitului bugetar

Ceea ce interesează cel mai mult din perspectiva fluctuaţiilor macroeconomice, nu este atât nivelul mediu al deficitului bugetar, ci modul în care bugetul răspunde condiţiilor din economie. Cât de semnificativă este modificarea volumului achiziţiilor guvernamentale, a transferurilor bugetare sau a impozitelor şi taxelor ca urmare a schimbărilor din economie? Cum fluctuează deficitul guvernamental în comparaţie cu fluctuaţiile din economie?

O altă problemă legată de dimensiunea deficitului bugetar constă în posibilităţile de finanţare ale acestuia. Finanţarea deficitului se poate face doar prin împrumuturi (interne sau externe) şi prin emisiune suplimentară de monedă. Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne măreşte presiunile pe piaţa monetară asupra ofertei de fonduri împrumutabile, ceea ce duce la creşterea dobânzilor şi la eliminarea sectorului neguvernamental de pe piaţa creditului.

În condiţii de inflaţie ridicată, finanţarea deficitului prin împrumuturi externe întăreşte anticipaţiile inflaţioniste ale agenţilor economici. Aceştia anticipează că orice împrumut extern va trebui preschimbat în monedă naţională şi, astfel, masa monetară va creşte. Chiar şi în cazul în care BNR ar steriliza intrările de capital, acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental. Acest efect de evicţiune a fost deosebit de puternic în anul 1997, când creditul neguvernamental a scăzut în termeni reali cu 46,8%.

Deficitul bugetar a constituit în ultimii ani în România una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică. România nu este, însă, un caz singular în lume. Cei care susţin că în România deficitul nu ar trebui să constituie o sursă de îngrijorare fac adesea comparaţii cu deficitele din celelalte ţări est-europene.

Compararea deficitului bugetar din România cu cele din alte ţări est-europene nu poate fi redusă, însă, doar la punerea faţă în faţă a ponderilor deficitelor faţă de PIB. În fond, utilitatea şi relevanţa unor asemenea comparaţii rezidă din analizarea modurilor şi a posibilităţilor de finanţare a deficitelor, ţinând seama de condiţia obligatorie a păstrării echilibrelor macroeconomice. Vom aborda în continuare câteva principii pe baza cărora se pot studia originile şi efectele deficitului bugetar.

De la început trebuie făcută o primă distincţie privind originile deficitului. Într-o oarecare măsură, deficitul este rezultatul unor decizii discreţionare de politică economică. Totodată, decidenţii în politica economică nu pot să determine cu precizie nivelele de încasări şi de cheltuieli guvernamentale. Dimpotrivă, aceştia adoptă legi generale pentru impozite şi taxe, pentru modalităţile de calcul ale beneficiilor sociale, pentru transferurile bugetare şi pentru obiectivele ce vizează achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii.

Dar nivelul actual al veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. Atunci când economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de venituri colectat scade, iar transferurile bugetare cresc. În timpul unei expansiuni, bugetul se îndreaptă spre excedent. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările discreţionare de politică economică de efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului bugetar ce ar exista atunci când şomajul s-ar afla la nivelul ratei naturale.

Acesta este deficitul structural. Modificările în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii fiscale discreţionare. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit ciclic. Atunci când rata şomajului creşte peste nivelul natural, deficitul ciclic devine pozitiv, întrucât deficitul actual depăşeşte deficitul structural. Când rata şomajului scade sub rata naturală, deficitul actual este mai mic decât deficitul structural şi are o valoare negativă.

Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile guvernamentale, care se petrec automat pe măsură ce producţia reală, rata şomajului şi inflaţia evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri.
Astăzi majoritatea economiştilor consideră că deficitul bugetar constituie o problemă serioasă. Vom analiza în continuare patru argumente în acest sens.

Efectul asupra investiţiilor

Dacă ministerul de Finanţe lansează pe piaţa de obligaţiuni de stat sau bonuri de trezorerie pentru a finanţa deficitul, practic, cererea sa de împrumuturi se adaugă cererii totale de fonduri disponibile pe piaţa monetară şi astfel ratele dobânzii cresc. Efectul de evicţiune apare, aşadar, nu numai în urma creşterii volumului achiziţiilor guvernamentale, ci şi datorită împrumuturilor contractate de guvern pe piaţa internă.

Creşterea volumului creditului guvernamental pe piaţa internă diminuează volumul creditului neguvernamental, în condiţiile în care banca centrală urmăreşte să atingă obiectivele de inflaţie propuse. Scăderea în anul 1997 a creditului neguvernamental în termeni reali cu 46,8% faşă de anul precedent, în condiţiile când creditul guvernamental a crescut cu aproximativ 2,5% (faţă de anul 1996) este unul dintre principalii factori care pot explica scăderea volumului investiţiilor private şi scăderea economică de 6,5% din acel an, faţă de anul anterior.

Împrumuturile din străinătate

O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de capital sau în împrumuturi directe de la bănci şi de la instituţii financiare internaţionale. România a recurs în ultimii ani la aceste metode. Problema este însă că finanţarea deficitului prin împrumuturi internaţionale poate să devină foarte costisitoare. De fapt, în acest fel stau lucrurile astăzi.

Ca urmare a evoluţiei nefavorabile din economia mondială şi datorită îndoielilor investitorilor de pe pieţele internaţionale privind capacitatea României de a menţine deficitul bugetar la un nivel redus, dobânzile pentru obligaţiunile româneşti au crescut în anul 1998 cu aproape 3% peste dobânda de referinţă (LIBOR - dobânda pieţei interbancare de la Londra). Prin urmare, în anii următori, efortul contribuabililor pentru plata datoriei externe poate să fie considerabil mai mare decât s-a anticipat iniţial.

Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi externe

În anii 1997 şi 1998, datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar, leul s-a apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA. În anul 1997, aprecierea în termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se anticipa o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. Aprecierea leului în termeni reali a frânat exporturile, produsele româneşti devenind mai scumpe pentru cumpărătorii străini. În acelaşi timp, importurile au devenit mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni.

De ce se apreciază însă leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă? Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară, fapt ce duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. În acest context, intrările de capital, în mare măsură speculative, cresc, şi astfel oferta de dolari care trebuie schimbaţi în lei creşte. Leul se apreciază în termeni reali, iar acest lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de plăţi externe.

Pericolul exploziei deficitului

Creşterea deficitului structural atrage atenţia asupra unui alt pericol, şi anume creşterea părţii din deficit generată de plăţile cu dobânda aferentă datoriei. Problema "exploziei deficitului" a fost formulată de Thomas J. Sargent şi Neil Wallace. În scenariul creşterii explozive, volumul împrumuturilor necesar plăţii dobânzilor la datorie este atât de mare încât datoria creşte mai repede decât PIB, chiar dacă restul bugetului rămâne în echilibru. Cum guvernul contractează an de an împrumuturi din ce în ce mai mari pentru plata dobânzilor, acest lucru presează tot mai mult asupra ratelor reale ale dobânzii, ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor pentru plăţile dobânzii. În cele din urmă, deficitul "explodează" şi ameninţă să înghită întregul PIB.

Aflat în situaţie de explozie a deficitului, guvernul nu mai are decât o soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul, adică să îl finanţeze prin crearea suplimentară de bani. Iar aceasta reprezintă formula clasică pentru inflaţie - prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe piaţă. Prin urmare, monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în inflaţie explozivă. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în Bolivia, Argentina, Brazilia şi Israel.

Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în viitor, iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali, taxele şi impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. Acesta este principiul general al echivalenţei ricardiene.

Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul reduce presiunea fiscală, dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile, finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea creşterii deficitului bugetar. La un moment dat în viitor, guvernul va trebui să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată; iar acest lucru înseamnă că, de fapt, venitul consumatorului nu este decât temporar mai mare, iar pe o perioadă mai lungă, acesta nu se modifică. Aşadar, dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil, cererea agregată nu poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor, în condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar.

Politica fiscal-bugetară

Politica fiscală are efecte semnificative asupra economiei şi în primul rând asupra ocupării forţei de muncă şi asupra stabilităţii preţurilor.

În general, economiştii consideră politica fiscală drept management al cererii agregate prin intermediul modificării presiunii fiscale, volumului transferurilor bugetare şi a achiziţiilor guvernamentale. Procesul bugetar este, însă, mult mai complex decât sugerează această definiţie. Complexitatea lui rezidă din cel puţin două motive. Pe de o parte, autoritatea bugetară se împarte între Guvern şi Parlament. Pe de altă parte, politica bugetară serveşte mai multe obiective care sunt situate pe o plajă extrem de largă - de la apărare naţională şi echitate socială până la simple ambiţii politice. Totodată, politica bugetară urmăreşte stabilitatea preţurilor şi creşterea economică.

În abordarea clasică, pe termen lung, preţurile inputurilor se vor ajusta gradual la acest nivel al cererii. Producţia reală va reveni la nivelul ei natural, iar economia se va deplasa în jos şi spre dreapta de-a lungul curbei CA₁. Dar, practic, în lumea de astăzi, decidenţii în politica economică nu vor să aştepte termenul lung". Ei doresc să întreprindă imediat ceva împotriva recesiunii, oricum înainte de viitoarele alegeri. Se consideră că recesiunea este determinată de scăderea cererii agregate. Pentru a readuce producţia la nivelul ei natural şi dată fiind poziţia curbei ofertei agregate, cererea agregată trebuie deplasată de la CA₁ la CA₂. Cum s-ar putea realiza acest lucru ?

Identificarea decalajului de cheltuială

Dacă decidenţii în politica economică găsesc o posibilitate de acoperire a acestui decalaj, atunci ei ar putea obţine ca efect deplasarea curbei cererii agregate şi astfel producţia reală ar reveni la nivelul natural. În principiu, pentru acoperirea acestui decalaj de cheltuială ar putea să fie folosită orice creştere a consumului autonom. Ar putea să crească exporturile sau mărirea consumului autonom ar putea fi determinată de o creştere a încrederii consumatorilor. Aceste evenimente pot apărea, dar, la fel de bine, pot să nu se producă.

În loc să aştepte şi să spere, decidenţii în politica economică pot folosi un alt element al consumului autonom, care se află sub controlul lor direct, şi anume achiziţiile guvernamentale. Întotdeauna există proiecte pe care membrii Parlamentului le-ar sprijini imediat. De exemplu, o nouă autostradă, un sistem de irigaţii, înnoirea parcului de vehicule al Poliţiei, acoperirea costurilor cu masa de prânz a lucrătorilor din sectorul bugetar ş.a.m.d.

Este uşor de întocmit o listă cu proiecte ce presupun achiziţii guvernamentale de bunuri şi servicii. Dar cât de mult ar trebui să cheltuiască guvernul pentru a realiza ceea ce şi-a propus? Pentru deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei nu este necesar ca guvernul să facă achiziţii în valoare de 100.000 miliarde lei. De ce?

Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale este amplificat de efectul multiplicatorului. De exemplu, cheltuirea unei sume de bani într-un proiect ce urmăreşte construirea unui pod rutier peste Dunăre măreşte veniturile celor implicaţi în realizarea lui. Aceştia cheltuiesc acum mai mult pentru alimente, îmbrăcăminte sau pentru concediu. Cheltuielile lor măresc apoi veniturile producătorilor de alimente, de îmbrăcăminte sau ale lucrătorilor din turism care, la rândul lor, consumă mai mult. Aşadar, efectul multiplicatorului se extinde în economie. Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale stimulează cu mai mult de un leu cheltuielile totale planificate.

Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0,75. Folosind formula multiplicatorului cheltuielilor, K=1/(1-c'), se obţine valoarea multiplicatorului, 4. În acest caz, la un nivel dat al preţurilor, achiziţii guvernamentale în valoare de un leu vor creşte nivelul de echilibru al cheltuielilor cu 4 lei. Sunt luate în considerare atât nivelul actual al achiziţiilor guvernamentale cât şi creşterile induse în cheltuielile de consum.

Prin urmare, pentru a deplasa spre dreapta curba cererii agregate cu 100.000 miliarde lei, dat fiind un multiplicator al cheltuielilor cu valoarea 4, guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor cu 25.000 miliarde lei. Desigur, aceasta este doar o aproximare. S-a presupus că nu există impozite pe venit şi, totodată, că exporturile nete şi investiţiile nete nu sunt afectate de modificarea producţiei reale, în condiţiile unui nivel dat al preţurilor. Dar, principiile generale ce vor fi abordate în continuare sunt valabile şi în modele mai elaborate.

Modificarea preţurilor şi cererea agregată

Dacă cererea agregată se deplasează spre dreapta de-a lungul ofertei agregate are loc creşterea preţurilor. Acest lucru afectează cheltuielile planificate în sensul că efectul de multiplicare al cheltuielilor generat de creşterea achiziţiilor guvernamentale este compensat parţial de creşterea preţurilor. Creşterea nivelului preţurilor afectează cheltuielile reale planificate întrucât:

• consumul real se diminuează datorită scăderii valorii reale a portofoliului nominal de bani;
• investiţiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale dobânzii asociate unui nivel mai înalt al preţurilor;
• acele elemente din buget care sunt stabilite în termeni nominali vor presupune achiziţionarea unui volum real de bunuri şi servicii mai mic;
• exporturile reale nete se vor diminua datorită faptului că preţurile interne cresc faţă de preţurile din străinătate.

Aceste efecte ale modificării preţurilor sunt redate de înclinaţia negativă a curbei cererii agregate. Datorită faptului că o creştere a nivelului preţurilor tinde să diminueze fiecare tip de cheltuială planificată, nivelul de echilibru al producţiei reale creşte cu mai puţin decât rezultatul produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor şi achiziţiile guvernamentale totale.

Veniturile nete reprezintă taxele şi impozitele colectate de guvern minus transferurile bugetare. O reducere a taxelor şi impozitelor sau o creştere a volumului transferurilor afectează economia prin efectul asupra consumului.

Am văzut în capitolele anteriore cum guvernul poate să determine modificarea cererii agregate schimbând volumul achiziţiilor guvernamentale de bunuri şi servicii. Acum se pune din nou problema deplasării curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei. Presupunem că Parlamentul adoptă o lege care permite o creştere cu 10.000 miliarde lei a cheltuielilor privind subvenţionarea dobânzilor pentru creditele acordate construirii de noi locuinţe, în timp ce nivelul veniturilor guvernamentale rămâne neschimbat. Practic, acest lucru înseamnă o reducere cu 10.000 miliarde lei a veniturilor bugetare nete. Cum va fi afectată cererea agregată?

În primul rând, această acţiune măreşte venitul disponibil al beneficiarilor acestor credite cu 10.000 miliarde lei. Presupunând că înclinaţia marginală spre consum este 0,75, aceştia îşi suplimentează consumul cu 7.500 miliarde lei. Ca şi în exemplul anterior, creşterea consumului de alimente, de îmbrăcăminte şi a cheltuielilor de vacanţă măreşte veniturile lucrătorilor implicaţi în producerea şi vânzarea acestor categorii de bunuri şi servicii cu 7.500 miliarde lei.

Mai departe, consumul acestora creşte cu 5.626 miliarde lei ş.a.m.d. În concluzie, o scădere a veniturilor bugetare nete generează un proces de multiplicare similar cu cel rezultat din creşterea achiziţiilor guvernamentale. Acest lucru se petrece indiferent dacă este vorba de o diminuare a taxelor şi impozitelor plătite guvernului sau de creşterea transferurilor bugetare.

Efectul de evicţiune (crowding-out)

Întreaga analiză de până acum se bazează pe o serie de ipoteze simplificatoare. Cea mai importantă constă în ideea că menajele (gospodăriile) vor cheltui aceeaşi fracţiune dintr-un leu suplimentar provenit din reducerea presiunii fiscale sau din creşterea veniturilor câştigate prin muncă. Dar, dacă această ipoteză este falsă, utilizarea modificării presiunii fiscale sau modificarea volumului transferurilor bugetare ca instrumente de politică economică este mult mai puţin folositoare decât sugerează modelul simplu descris anterior.

Mai mult chiar, un alt model arată că, de fapt, creşterea cheltuielilor guvernamentale nu poate să determine pe termen lung efectele scontate în privinţa creşterii cererii agregate. Deşi sporirea volumului achiziţiilor guvernamentale stimulează cererea de bunuri şi servicii, aceasta are ca efect şi creşterea ratelor dobânzii. Ratele mai mari ale dobânzii descurajează investiţiile private, practic, cererea de bunuri de investiţii. Acesta este efectul de crowding-out (evicţiune).

Presupunem că guvernul cumpără elicoptere noi de la Ghimbav. Creşterea cererii de elicoptere măreşte veniturile lucrătorilor din industria aeronautică şi veniturile altor categorii de lucrători (datorită efectului multiplicatorului). Ca urmare a creşterii veniturilor, gospodăriile (menajele) doresc să cumpere mai multe bunuri şi servicii şi, prin urmare, decid să păstreze o parte mai mare a veniturilor lor sub formă lichidă. Aceasta este motivul pentru care creşterea veniturilor generată de expansiunea fiscală măreşte cererea de bani..

Dar creşterea ratei dobânzii diminuează cantitatea de bunuri şi servicii cerută. În primul rând, se diminuează cererea de bunuri de folosinţă îndelungată şi cererea de bunuri de investiţii. Pe termen scurt, efectul de crowding-out compensează parţial impactul creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra cererii agregate, iar pe termen lung scăderea investiţiilor private este atât de puternică încât cererea agregată revine în poziţia iniţială.

Politica fiscală restrictivă este un mijloc de protecţie împotriva ameninţării inflaţiei. Proiectarea bugetului pentru anul următor poate să conţină o combinaţie de reduceri ale volumului achiziţiilor guvernamentale şi de creştere a veniturilor nete tocmai în scopul de a compensa creşterea proiectată a cererii agregate private.

De exemplu, presupunând că înclinaţia marginală spre consum este de 0,75, pentru fiecare creştere proiectată a cererii agregate de 100 lei peste volumul necesar atingerii nivelului natural al producţiei, achiziţiile guvernamentale pot fi reduse cu 25 lei sau transferurile bugetare se pot diminua cu 33 lei. Aşadar, pentru menţinerea curbei cererii agregate în poziţia dorită se caută o combinaţie între volumul transferurilor bugetare, volumul achiziţiilor guvernamentale şi presiunea fiscală.

Dar, aşa cum politica fiscală poate contribui la reducerea pericolului inflaţiei, aceasta poate să şi stimuleze inflaţia. Aceasta din urmă ipostază este specifică politicii fiscale expansioniste.

Până acum, decidenţii în politica economică au jucat rolul "băieţilor buni", care au ţinut seama în proiectarea bugetului de pericolul inflaţiei. Povestea poate lua, însă, şi o altă nuanţă. Clasa politică ar fi bucuroasă să mulţumească alegătorii mărind volumul transferurilor bugetare sau reducând presiunea fiscală. Preşedintele, care şi el urmăreşte să fie reales, este bucuros să coopereze cu Parlamentul în acest sens.

Într-o transmisie televizată, preşedintele semnează legea bugetului pentru anul viitor, înconjurat de liderii formaţiunilor politice din Parlament. După un an însă, curba cererii agregate se deplasează către dreapta, preţurile încep să crească, iar decidenţii în politica economică ajung din nou în faţa unui moment când trebuie să adopte o decizie grea.