Factorii ce au contribuit la revigorarea istoriei gândirii economice la mijlocul secolului XX

Până în anii 1940, majoritatea absolvenţilor economişti puteau să-şi termine pregătirea de bază fără să acorde o importanţă prea mare teoriilor neavizate de către ortodoxia contemporană, în timp ce ambiţioşii tineri profesori şi cercetători găseau modalităţi mai promiţătoare de avansare în carieră decât prin publicarea de articole despre vechii economişti. Oricum, deja în anii '50 se întrevedeau zorii unei ere moderne în istoria economiei politice, o eră în care interesul general şi semnificaţia unei cercetări originale în acest domeniu s-au dezvoltat fără precedent.

O nouă generaţie de istorici ai gândirii economice, cu viziuni mai largi asupra realităţii, şi-a axat cercetarea asupra a ceea ce Stigler numea „ultima zonă ignorată a economiei politice". Se avea în vedere creşterea calităţii de universitar şi extinderea ariei de probleme propuse spre discuţie. O probă a lărgirii orizonturilor în lumea vorbitorilor de engleză (englezei vorbite) a fost, spre exemplu, traducerea şi publicarea unor scrieri critice la adresa prezentei ortodoxii, cum ar fi: „Elementul politic în dezvoltarea teoriei economice", a lui Myrdal, publicată iniţial în Suedia (1929).

Deşi de interes doar pentru specialiştii în istoria gândirii economice marxiste, la fel de semnificativa a fost traducerea şi publicarea în 1951⁶ a unor selecţii din lucrarea în trei volume a lui K.Marx „Teorii asupra plusvalorii". După cum se ştie, ea a fost publicata postum în germana între 1905 şi 1910.

Revigorarea care a început în anii '50 n-a fost, în nici un caz, un program îngust de cercetare a vechilor teorii şi nici o întoarcere la ceea ce Coats descria drept „o înclinaţie spre proslăvirea vechilor maeştri, care constituia înainte o adevărată boală printre economişti"^[1]. Prin anii 1980, volumul de cercetare a crescut, generând importante liste de lecturi pentru cei ce studiau teoria economică avansată. Rezultatele obţinute constituiau un apreciabil tezaur de soluţii pentru proiectele cercetabile. Ele îi inspirau pe candidaţii ce râvneau la obţinerea titlului de doctor, constituind totodată un cadru analitic pentru dezbateri doctrinare şi o mare varietate de probleme intelectuale care să-i intrige pe teoreticienii economiei, metodologişti şi istoricienii ideilor economice.

Oricum, înainte de discutarea unor noi abordări ale istoriei gândirii economice (care au caracterizat perioada de după anii '50), ar fi fost necesară referirea la anumite schimbări desfăşurate în contextul intelectual care au afectat starea problemelor aflate în această arie de investigaţii.

Separat de consecinţele cumulative şi deloc neglijabile ale unei serii de articole sau monografii de bună calitate, au existat alţi doi factori: unul intern, iar altul extern, disciplinei studiate (IGE). Ei au ajutat la apariţia şi susţinerea unui interes mai general pentru istoria gândirii economice.

Pentru început, a apărut un flux semnificativ de ediţii cu caracter educativ (pedagogic) a operelor clasicilor economiei politice şi compilaţii ale unor lucrări nepublicate sau corespondenţa legată de activitatea distinşilor maeştri. Printre cele mai pronunţate stimulente în demararea noilor cercetări şi dezbateri incitante s-a situat, de exemplu, ediţia în 10 volume a operelor şi corespondenţei lui Ricardo, coordonată de Sraffa şi Dobb.

După două decenii de pregătire, primele două volume au apărut în 1951. Volumul I conţinea prima ediţie varriorum a „Principiilor lui Ricardo ", plus o excelentă Introducere din partea editorilor. Volumul II conţinea textul de la „Principiile" lui Malthus îmbogăţit cu notele lui Ricardo asupra acestuia. Această comoară, bogată în material primar şi secundar, a fost făcută accesibilă tuturor prin publicarea în 1966 a unui index ce acoperea cele 10 volume. Ediţia în 29 de volume a „Scrierilor alese" ale lui J.M.Keynes, care a început să iasă de sub tipar în 1971 (fiind completată în 1989), a devenit şi mai eficientă în limitarea controverselor dintre economişti, legate de interese imediate.

Alte întreprinderi similare au fost: ediţia scoasă de Universitatea din Toronto a „Scrierilor alese" ale lui J.S.Mill, care a început să apară în anii '60 şi ediţia bicentenară a operelor complete a lui Adam Smith furnizată de Universitatea din Glasgow, lansată în 1976 o dată cu noile ediţii ale „Avuţiei naţiunilor" şi „Teoriei sentimentelor morale". Acestea sunt doar câteva exemple excepţionale impresionante atât ca dimensiune, cât şi ca interes general şi calitate.

Au existat şi alte noi traduceri, ediţii adnotate şi compilaţii (însă prea numeroase pentru a fi enumerate aici), legate de economişti cunoscuţi, cum ar fi McCulloch, Walras, Jevons şi Marhsall, ca şi a unor anumiţi cercetători (cu un interes mai specializat), cum ar fi ediţia în trei volume a lui O'Brien sau scrisorile lui Overstone (O'Brien 1971)^[2]. Apariţii de genul acesta au făcut accesibilă pentru nespecialişti o imensă cantitate de material primar, ele fiind însoţite de introduceri editoriale, note şi comentarii incluse în cercetări originale, de adâncime, axate pe opera marilor scriitori şi legăturile lor intelectuale sau istorice.

Ele nu au ratat obţinerea unor revizii interesante şi a unor reacţii controversate publicate în ziare de marcă, cu o largă arie de cititori. Într-adevăr, prin reducerea semnificativă a costurilor de cercetare, de intrare în dezbateri, a fost încurajată o serie de economişti, ca aceştia să intervină şi să aibă contribuţii la istoria gândirii economice.

Factorul extern, care a avut un impact notabil în deceniile de după război, atât asupra întrebărilor ridicate de istoricii gândirii economice, cât şi asupra interesului nonspecialiştilor (pentru răspunsurile acestora), a dus la dezvoltarea cercetării şi controverselor în domeniul istoriei sociologiei şi filosofiei ştiinţelor în general.

Identificarea de către economişti a acestor noi curente intelectuale poate fi observată încă de la începutul anilor '60, când „Structura revoluţiilor ştiinţifice" a lui Kuhn devenea un best-seller^[3]. Această carte a ridicat o serie de chestiuni care păreau relevante pentru ştiinţele sociale în general şi economia politică în particular. Kuhn - deja cunoscut ca autor a unei monografii asupra „Revoluţiei coperniciene" - şi-a expus aici teoria sa generală despre modul în care se dezvoltă, progresează şi se schimbă în timp disciplinele ştiinţifice.

Ceea ce a dat teoriei sale o semnificaţie specială a fost respingerea presupunerii (ipotezei) tradiţionale, potrivit căreia programul în cunoaşterea ştiinţifică este rezultatul unui proces obiectiv, sistematic cumulativ, de cercetare. Conceptul în jurul căruia pivotează teoria lui Kuhn este noţiunea de „paradigmă", adică ideea unui cadru articulat, cadru de presupuneri, teorii, tehnici analitice şi probleme ce necesită rezolvarea şi care împreună constituie moştenirea comună a practicienilor disciplinei date.

Deşi au fost multe dezbateri semantice şi filosofice în legătură cu semnificaţia precisă a termenului, ideea în sine nu era nouă (vezi, de exemplu, K.Popper)^[4]. Ceea ce era nou şi detaşabil era argumentul lui Kuhn, potrivit căruia doar paşii mici, în cunoaşterea ştiinţifică, sunt făcuţi în cadrul paradigmei care guvernează o ştiinţă sau o disciplină.

Paşii mari sunt întotdeauna rezultatul unei schimbări de paradigmă (de exemplu, de la viziune coperniciană asupra lumii, la una newtoniană şi apoi la una einsteiniană) care, în mod esenţial, sunt salturi iraţionale^[5]. Teoria lui Kuhn a ridicat probleme metodologice şi istoriografice de un cel puţin la fel de mare interes pentru ştiinţele sociale, ca şi pentru cele naturale. Oamenii de ştiinţă, care credeau în canoane lipsite de valoare pozitivă ale progresului ştiinţific, au fost contrazişi de către implicaţia că nu există un criteriu obiectiv (separabil de vederile mondiale, în schimbare, ale oamenilor de ştiinţă practicieni) pe baza căruia să fie evaluată avansarea ştiinţei.

De exemplu, istoricii analizelor economice care au călcat pe urmele lui Schumpeter au preferat să adopte o abordare alternativă dezvoltată de către Lakatos câţiva ani mai târziu^[6]. Pentru Lakatos şi cei care i­au urmat, istoria ştiinţei era văzută ca o istorie a unor programe succesive de cercetare aflate în competiţie. Fiecare se inspiră în mod original dintr-o teorie generală care este suficient de nouă şi impresionantă prin capacităţile sale de explicare. Ele stimulează un set coerent şi continuu de întrebări destinate testării extinderii şi articulării implicaţiilor sale, eliminând anomaliile.

În principiu, scenariul lakatosian le-a furnizat istoricilor reguli de distingere între programele de cercetare care sunt fie progresive (adică capabile să prezică noi fapte nedeductibile de către programele de cercetare rivale), fie degenerante (adică cele ce nu reuşesc să abordeze corespunzător problemele pe care comunitatea ştiinţifică a momentului le consideră importante).

Pe de altă parte, istoricii gândirii economice care sunt preocupaţi să explice credinţele şi argumentele aflate în evoluţie ale comunităţilor intelectuale identificabile au fost mai puţin deranjaţi de invocarea de către Kuhn a factorilor sociologici şi ideologici în procesul schimbării teoriei, deşi ei ar putea foarte bine să găsească scenariul acestuia prea simplist pentru scopurile lor.

Există, bineînţeles, mai mult decât o abordare potenţial fructuoasă pentru analizarea evoluţiei ideilor economice, chiar dacă diferiţi cercetători au în vedere diferite probleme.

Ceea ce este interesant în contextul prezent nu sunt implicaţiile metodologice ale abordărilor kuhniene, lakatosiene sau ale altora. Aceste dezbateri asupra istoriei şi filosofiei ştiinţei au inspirat un nou val de eforturi în direcţia demarării unor noi cercetări desemnate să testeze ipotezele ce privesc esenţa şi natura schimbărilor în structura ştiinţifică a gândirii economice din ultimele perioade şi în particular, să exploreze caracterul şi contextul ideologic sau istoric a aşa-numitor revoluţii sau variaţii de paradigmă care se presupune în general că au avut loc^[7]. dar nici discuţiile în legătură cu filosofia ştiinţei nu au reprezentat singura sursă de noi chestiuni la care istoricii gândirii economice sunt chemaţi să răspundă. Stigler, de exemplu, a fost inspirat de către „Sociologia ştiinţei", a lui Merton (1973), în examinarea împrejurărilor în care s-a ajuns la multiple descoperiri în scopul testării actualelor ipoteze intrigante, potrivit cărora „toate descoperirile ştiinţifice sunt în principiu multiple, incluzând şi pe acelea care la prima vedere par singulare"^[8].

[1] Acest pasaj citat îi aparţine lui Coats (1969: 11) într-un articol care revedea priorităţile de cercetare în istoria gândirii economice în primul număr al „Istoriei economiei politice ", prima revistă specializată pe acest subiect. De exemplu, în trecut a fost dedicat un effort mult prea mare scrierii de istorii ale gândirii economice (Dogmengeschichte) pentru economişti şi sarcini de a identifica sursele şi depista interpretările schimbătoare ale conceptelor şi teoriilor individuale. Mai mult, această muncă a dost frecvent subtilizată de către studenţi ce căutau un subiect sigur (convenţional™), de economişti consacraţi aflaţi în căutarea unui raţionament (unei motivări¹¹¹¹) respectabil pentru ideile lor preferate (vehiculate¹¹¹¹) sau de către membrii experimentaţi ai profesiei ce sperau să găsească ceva diferit în timpul lor liber de după pensionare. (Coats 1969: 12).

^[2] Câteva dintre acestea au fost deja menţionate (de exemplu, Marx 1969-1972; Myrdal 1953). Altele de interes deosebit include ediţia în şapte volume a „Documente (papers^m) corespondenţa" a lui W.S.Jevons îngrijită de către Black şi Konekamp (1971-1980), traducerea lui Jaffe a ,.Elementelor" (Walras 1954) şi „Corespondenţei şi documentelor" lui Walras (Faffe 1954) şi „Scrieri timpurii ale lui AlfredMarshall" către Whitaker (Whitaker 1975).l Samuel Jones Loyd, Lordul Overstone, a fost importantă figură în cadrul dezbaterilor pe tema monetară din secolul XIX, iar hârtiile şi corespondenţa publicată de către O'Brien (1971) au apărut printr-o descoperire norocoasă făcută de către editor când făcea cercetări pentru monografia sa despre McCulloch (O'Brien 1970).

[3] (Lucrarea sau articolul lui) Kuhn (1970) a fost o ediţie a doua revizită a eseului original, iar ideile conţinute de ea au fost mai departe elaborate în (lucrarea lui) Kuhn (1977), o colecţie de eseuri în care autorul răspundea criticilor săi.

^[4] Vezi, de exemplu, Popper (1970: 51): „Un om de ştiinţă angajat într-o anume cercetare pe domeniul, să spunem, fizicii poate ataca problema sa imediat. Poate intra instantaneu în inima problemei: adică în miezul unei structuri organizate. Doctrinele ştiinţifice au deja o structură: şi o dată cu aceasta o situaţie de probleme acceptate ".

^[5] Vezi Kuhn (1950: 150): „cei ce propun paradigme diverse se găsesc în diferite lumi. Una conţine corpuri (fizice) care cad încet, cealaltă pendulum-uri care-şi repetă mişcarea la infinit. Într-una, soluţiile sunt compuşi (chimici), în cealaltă amestecuri. Una este cuprinsă într-un plan, cealaltă văd lucruri diferite când se uită la acelaşi punct în aceeaşi direcţie".

[6] Vezi Lakatos şi Musgrave (1970), care conţine articolul în care Lakatos şi-a expus vederile referitoare la „Falsificarea şi metodologia programelor de cercetare ştiinţifică". Este republicată împreună cu alte hârtii pe această temă în Lakatos (1978).

  [7] O mare parte din noile cercetări stimulate de dezbaterile asupra istoriei şi filozofiei ştiinţei s-a concentrat asupra unor probleme metodologice (tratate în altă parte a acestui volum), dar noile interpretări generate pe parcursul unor astfel de introspecţii au avut o semnificaţie care a trecut de aria metodologică. Printre cele mai interesante asemenea munci a fost aceea discutată în 1974 în cadrul Colocviului Napflion cu tema Programe de Cercetare în Fizică şi Economie, şi publicată apoi în volumul ce conţinea articole prezentate la sesiunea de economie (Latsis 1976). Un alt exemplu mult citat este Hutshinson (1978).

[8]Articolul lui Stiegler (inclus iniţial într-o Festschrift a lui Merton) este republicat în Stiegler (1982) sub titlul „Multiplii lui Metron negaţi şi aprobaţi". Patinkin (1982) s-a referit, de asemenea, la teoria descoperirii multiplilor a lui Metron legat de, „Teoria Generală" a lui Keynes.