Rotaţia culturii grâului

Grâul este o plantă pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi la rândul ei constituie o plantă bună premergătoare pentru toate plantele care se seamănă primăvara.

Pentru grâul de toamnă, cele mai bune premergătoare sunt acelea care se recoltează timpuriu, care îmbogăţesc solul în substanţe nutritive, au un consum redus de apă şi combat bine buruienile şi dăunătorii.

Dintre plantele care eliberează terenul vara devreme, foarte bune premergătoare pentru grâu sunt leguminoasele (mazărea, fasolea, borceagul de toamnă, borceagul de primăvară).

După leguminoase, solul are o fertilitate ridicată, datorită azotului acumulat de bacteriile simbiotice în nodozităţile plantelor.

Foarte bune premergătoare pentru grâu sunt şi rapiţa, inul de fuior, inul de ulei, care se recoltează de timpuriu. După in, grâul dă producţii apropiate de cele obţinute după mazăre.

De asemenea, foarte bune premergătoare pentru grâu, sunt leguminoasele perene (trifoiul, lucerna, sparceta), dacă arătura se face vara adânc şi terenul se menţine afânat şi curat de buruieni până toamna la semănatul grâului.

Plante bune premergătoare pentru grâu, sunt cartofii timpurii, porumbul furajer, porumbul şi floarea soarelui cultivate pentru siloz şi bostănoasele.

Cerealele păioase, ca orzul de toamnă, orzul de primăvară şi ovăzul, sunt premergătoare mijlocii şi uneori neindicate pentru grâul de toamnă, având cerinţe asemănătoare pentru substanţele nutritive, favorizează înmulţirea buruienilor şi a unor boli şi dăunători, comune grâului.

Ele pot deveni bune premergătoare atunci când solul nu este infestat de boli şi dăunători comuni.

Porumbul pentru boabe, este o premergătoare mediocră pentru grâu, deoarece eliberează terenul târziu, fapt ce determină întârzierea însămânţării grâului. De asemenea, de multe ori, în perioada de recoltare, solul fiind uscat, pregătirea terenului în vederea însămânţării, nu se poate face în condiţii atât de bune.

Cu toate aceste neajunsuri, cultura grâului de toamnă după porumb este pentru ţara noastră o necesitate inevitabilă, aceasta, pe de o parte datorită faptului că porumbul se cultivă pe suprafeţe mari, iar pe de altă parte, datorită faptului că plantele considerate foarte bune şi bune premergătoare pentru grâu se cultivă pe suprafeţe mici.

Cultura grâului în rotaţie cu porumbul se impune şi din motive economice. Astfel, producţia însumată a grâului şi porumbului cultivate în rotaţie, nu poate fi egalată nici pe departe de oricare alt cuplu al grâului cu altă plantă.

Nu se poate însă semăna grâu după porumb în cazul când în cultura porumbului s-a folosit erbicid pe bază de Atrazin în cantitate mare (mai mult de 3 kg/ha; Atrazinul are efect remanent negativ asupra grâului).

Floarea soarelui este premergătoare slabă pentru grâu, datorită faptului că sărăceşte solul în elemente nutritive şi în apă, ceea ce face ca pregătirea terenului să se facă după această plantă greu şi de calitate inferioară.

Dacă ea se recoltează la timp şi cât mai repede, cultura a fost întreţinută bine prin praşile, se ară adânc şi se folosesc îngrăşăminte, floarea-soarelui poate deveni o bună premergătoare pentru grâu.

Sfecla de zahăr este o bună plantă premergătoare pentru grâul de toamnă, dacă recoltatul ei se face mai timpuriu, deoarece lasă terenul afânat, curat de buruieni şi fertil.

Pe măsură ce data recoltării se apropie de epoca semănatului grâului de toamnă, valoarea sfeclei pentru zahăr ca premergătoare pentru grâu se reduce.

Nu sunt indicate ca premergătoare pentru grâu, sorgul, iarba de Sudan, meiul, deoarece se recoltează târziu, epuizează solul în apă şi substanţe nutritive.

Faţă de cele arătate, rezultă că grâul trebuie să urmeze în cultură în primul rând după cele mai bune premergătoare (leguminoase anuale sau perene) şi după prăşitoare care lasă terenul curat de buruieni şi permit semănatul grâului la timpul optim.

Grâul se poate cultiva şi după el însuşi 2 sau cel mult 3 ani, cu condiţia ca solul să se lucreze în cele mai bune condiţii, să se aplice îngrăşăminte şi terenul să nu fie infestat cu boli şi dăunători.

În cazul terenurilor infestate de boli şi dăunători şi mai ales de fuzarioză (Fusarium sp.), mălură (Tilletia sp), făinare (Erysiphe graminis), gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) ca şi alte boli şi dăunători, trebuie exclusă cultura grâului după grâu şi revenirea acestuia pe asemenea terenuri numai după cel puţin 2 - 3 ani.

Cultura grâului după grâu este indicată în toamnele secetoase, când pregătirea terenului după plantele care se recoltează târziu nu se poate face în condiţii bune, sau în toamnele excesiv de ploioase, când nu se pot şi se întârzie recoltarea premergătoarelor planificate (porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr), terenul în acest caz fiind încă pregătit în condiţii bune din vară.

Monocultura de grâu în alte condiţii şi pe un număr mai mare de 2 - 3 ani, reduce mult producţia, faţă de aceea obţinută în cadrul rotaţiei cu alte plante.

Reducerea producţiei în monocultură de grâu se datoreşte îmburuienării terenului, înmulţirii bolilor şi dăunătorilor etc.

Rotaţia are o influenţă pozitivă chiar şi în cazul folosirii îngrăşămintelor. Astfel, în medie pe 6 ani şi 3 staţiuni experimentale pe agrofond nefertilizat, grâul cultivat după mazăre a dat un spor de producţie de 889 kg/ha; după porumb de 522 kg/ha; faţă de monocultură, iar pe agrofond cu N₉₆P₆₄, sporul a fost de 644 kg/ha; după mazăre şi de 611 kg/ha; după porumb.

Rezultă deci că aplicarea îngrăşămintelor a făcut ca la grâul cultivat după porumb producţia să fie practic egală cu cea obţinută după mazăre, compensând astfel efectul mai slab al porumbului ca premergătoare pentru grâu, în comparaţie cu mazărea.

În ceea ce priveşte comportarea grâului ca premergătoare pentru alte culturi, sunt evidente avantajele pe care le prezintă pentru culturile prăşitoare de primăvară.

Recoltându-se vara, permite executarea arăturii de vară în condiţii bune, solul acumulează apă, substanţe nutritive uşor asimilabile şi combaterea buruienilor.

De asemenea, în zonele cu precipitaţii mai multe în timpul verii şi mai ales în condiţii de irigare, după grâu se pot cultiva în mirişte plante furajere şi pentru boabe.

Fertilizarea solului

Grâul de toamnă valorifică foarte bine îngrăşămintele, fiind chiar o plantă pretenţioasă din acest punct de vedere.

El valorifică economic, atât îngrăşămintele organice, cât şi îngrăşămintele minerale, constituind una din măsurile cele mai importante de sporire a producţiei de grâu.

Consumul de elemente nutritive nu este mare. Pentru 100 kg boabe şi cantitatea corespunzătoare de paie, grâul extrage din sol următoarele cantităţi de elemente nutritive: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 kg K2O.

Acest consum relativ mic de substanţe nutritive nu se corelează însă cu cerinţele reduse faţă de aplicarea îngrăşămintelor.

Din contră, grâul este foarte pretenţios şi reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor, datorită sistemului său radicular slab dezvoltat şi cu o putere redusă de solubilizare a rezervelor nutritive greu accesibile din sol, iar consumul cel mai mare de elemente nutritive are loc primăvara într-o perioadă scurtă şi când procesele biochimice din sol au intensitate mică.

Grâul are nevoie de cantităţi mari de elemente nutritive în tot timpul vegetaţiei şi acestea trebuie să fie sub formă uşor solubile. În cantitate corespunzătoare el asigură o bună înfrăţire şi înrădăcinare a plantelor, măreşte rezistenţa la ger, sporeşte numărul de boabe în spic şi îmbunătăţeşte calitatea boabelor.

Insuficienţa azotului se manifestă prin reducerea numărului de fraţi, reducerea suprafeţei de asimilaţie, debilitatea pronunţată a plantelor, reducerea rezistenţei la iernare, reducerea numărului de flori fertile în spic, scăderea conţinutului boabelor în substanţe proteice.

Excesul de azot determină creşterea suprafeţei foliare, întârzierea vegetaţiei, scăderea rezistenţei la cădere, reduce rezistenţa la iernare, măreşte sensibilitatea la boli, reduce rezistenţa la secetă, reduce capacitatea de fructificare a plantei.

Azotul este principalul element nutritiv pentru grâu pe toate solurile din ţara noastră. Grâul absoarbe azotul atât sub formă nitrică, cât şi sub formă amoniacală.

Fosforul favorizează înrădăcinarea, înfrăţirea, rezistenţa la iernare, rezistenţa la cădere, precocitate şi măreşte conţinutul de proteine din boabe.

Este necesar în primul rând, în formă uşor solubilă, tinerelor plante cu sistem radicular dezvoltat.

Carenţa în fosfor încetineşte creşterea plantelor, reduce capacitatea de înfrăţire, reduce masa de rădăcini şi întârzie maturitatea.

Excesul de fosfor determină creşterea în bobul de grâu a conţinutului de P ₂O₅ şi a amidonului şi reducerea conţinutului de proteină.

Fosforul este necesar la grâu alături de azot, pe toate tipurile de sol din ţara noastră, mărind eficacitatea acestuia.

Potasiul favorizează sinteza şi depunerea substanţelor hidrocarbonate în boabe, măreşte rezistenţa grâului la ger, secetă, cădere şi boli.

Insuficienţa se manifestă prin îngălbenirea specifică („opărirea“) a limbului frunzei în partea superioară şi pe margini (Bâlteanu Gh., 1989), iar la baza plantei se formează fraţi axilari, încât planta capătă aspect de tufă.

Pe solurile din ţara noastră, nu apare necesară folosirea îngrăşămintelor potasice la grâu, decât pe podzoluri, în urma aplicării amendamentelor de calciu, unde aduce sporuri de producţie.

Grâul valorifică bine atât îngrăşămintele chimice cât şi pe cele organice.

Îngrăşămintele minerale , în special cele cu azot şi fosfor, au un efect pozitiv asupra producţiei de grâu.

Cele mai mari sporuri de producţie se obţin când îngrăşămintele cu azot şi fosfor se dau împreună.

Aplicarea unilaterală a azotului şi mai ales a fosforului, aduce sporuri mai mici, suma sporurilor de producţie obţinute de fiecare element nutritiv separat fiind mai mică decât sporul obţinut când ambele elemente s-au aplicat împreună. La aplicarea îngrăşămintelor minerale la grâul de toamnă, trebuie luate în calcul două aspecte: dozele folosite şi timpul de aplicare.

La stabilirea dozelor de îngrăşăminte, trebuie ţinut seama de soiul cultivat, tipul genetic de sol, planta premergătoare, umiditatea solului, caracteristicile climatice ale anului precedent şi interacţiunea elementelor nutritive.

Alături de aceşti factori, trebuie luaţi în calcul şi tipul de îngrăşământ folosit, interacţiunea îngrăşământ-sol, epoca de aplicare şi metoda de încorporare, etc.

Influenţa soiului cultivat asupra stabilirii dozei de îngrăşăminte minerale se manifestă prin particularităţile biologice ale sale.

Folosirea unor cantităţi mari de îngrăşăminte depinde în special de rezistenţa la cădere a acestora, de rezistenţa la boli foliare şi la capacitatea lor de a valorifica îngrăşămintelor.

Referitor la tipul genetic de sol, grâul de toamnă reacţionează la azot şi fosfor, date împreună, pe toate tipurile de sol din România.

Doza optimă economică de azot este cuprinsă între 77 - 120 kg/ha; (substanţă activă), iar doza optimă de fosfor 58 - 90 kg/ha; P₂O ₅.

Raportul de N:P se situează, în favoarea azotului, mai ales în anii umezi sau după premergătoare ce consumă o cantitate mare de azot (porumb, floarea soarelui etc.).

Trebuie reţinut faptul că fertilizarea unilaterală cu azot şi mai ales cu fosfor, nu sporeşte economic recoltele de grâu. În general, pe solurile din ţara noastră, raportul N : P este egal cu 1:0,7 - 0,8.

Se vor stabili doze mai mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor pe solurile cu fertilitate scăzută (solurile podzolice, solurile brune erodate, nisipuri şi doze mai mici, în special cu azot, pe soluri cu fertilitate mare, cum sunt cernoziomurile).

Planta premergătoare

Natura plantei premergătoare constituie un important criteriu în stabilirea dozelor de îngrăşăminte ce se administrează grâului de toamnă. Astfel, după plante foarte bune premergătoare, cum sunt leguminoasele anuale şi perene, care îmbogăţesc solul în azot, dozele de îngrăşăminte, în special cu azot, trebuie să fie mai mici. De exemplu, cantitatea de azot ce se administrează grâului semănat după mazăre, se reduce cu 30 - 40 % faţă de cantitatea utilizată la grâul semănat după porumb.

După premergătoarele mijlocii (porumb, floarea soarelui, sfecla pentru zahăr), dozele de îngrăşăminte cu azot şi fosfor trebuie să fie mai mari, predominând în asemenea condiţii azotul.

Dozele de îngrăşăminte ce se administrează grâului sunt în corelaţie strânsă cu umiditatea solului. În zonele mai umede, ca urmare a asigurării plantelor cu apă în cantitate suficientă, grâul poate valorifica doze mai mari de îngrăşăminte.

În schimb, în zonele secetoase, valorificarea îngrăşămintelor este limitată într-o măsură importantă de insuficienţa apei.

Aşadar pentru grâul de toamnă, dozele de azot sunt diferite de la un an la altul, în funcţie de cantitatea de precipitaţii din lunile septembrie-februarie. În funcţie de umiditate, în cercetările efectuate timp de 11 ani, dozele optime de azot au variat între 54 - 105 kg (Bâlteanu Gh., 1989).

În condiţii de irigare, ca urmare a prezenţei apei în cantităţi suficiente, grâul este capabil să valorifice doze sporite de îngrăşăminte. În aceste condiţii, dozele medii de azot se situează în general, între 100 - 110 kg/ha;, iar dozele de fosfor între 31 - 61 kg/ha.

Consumul economic de azot determinat pe baza eficienţei economice a îngrăşămintelor pentru realizarea unei producţii maxime de grâu se ridică în medie la 180 kg/ha.

Caracteristicile climatice ale anului precedent influenţează de asemenea stabilirea dozelor de îngrăşăminte. După ani secetoşi, dozele de îngrăşăminte pot fi reduse, în acest caz manifestându-se efectul remanent al substanţelor nutritive date plantei premergătoare. Când anul precedent a fost bogat în precipitaţii, dozele de îngrăşăminte se măresc, pe de o parte datorită levigării substanţelor mai solubile, iar pe de altă parte, datorită producţiei mari a plantei premergătoare, în acest caz consumul de elemente nutritive din sol fiind mai mare.

În ceea ce priveşte interacţiunea elementelor nutritive, în alcătuirea dozelor de îngrăşăminte trebuie să se acorde importanţă raportului între azot şi fosfor, în funcţie de sol, planta premergătoare, îngrăşările din anii anteriori, etc.

Un raport nefavorabil poate duce la insuficienţa unuia dintre aceste elemente, ceea ce limitează şi consumul celuilalt. Se creează astfel un dezechilibru în nutriţia plantei, valorificarea îngrăşămintelor este neeconomică şi în consecinţă se obţin producţii scăzute şi la un preţ de cost ridicat.

În ceea ce priveşte folosirea potasiului ca îngrăşământ la grâu, determinant rămâne conţinutul solului în acest element şi potenţialul productiv al soiurilor.

Se consideră soluri bine aprovizionate pentru grâul de toamnă, cele care conţin peste 15 mg K₂O la 100 g sol uscat, sub 15 mg K ₂O administrându-se 50 - 60 kg/ha K₂O.

Pe solurile cu un conţinut mai mic de 6 mg P ₂O₅/100 g sol uscat, doza de P₂O₅ se majorează cu 15 - 20 kg/ha; pentru fiecare mg P2O5 sub această limită. În general, grâul valorifică bine, doze de P₂O₅ cuprinse între 60 - 120 kg/ha.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor minerale

Îngrăşămintele cu fosfor, fiind mai greu solubile, trebuie să se administreze odată cu arătura de bază, pentru ca încorporarea lor să se facă adânc în sol, în zona în care se dezvoltă majoritatea rădăcinilor. În cazul când acestea nu s-au aplicat cu lucrarea de bază, se pot da odată cu lucrările premergătoare semănatului, însă eficienţa lor este în acest caz mai redusă. Aplicate în timpul vegetaţiei, îngrăşămintele fosfatice nu aduc nici un spor de producţie, deoarece rămân la suprafaţă şi sunt folosite numai într-o mică măsură de către plante.

Sub formă de îngrăşământ complex, fosforul poate fi aplicat peste iarnă sau primăvară pentru fertilizarea grâului cu azot. Situaţia este asemănătoare şi pentru potasiu.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot prezintă diferenţieri, în funcţie de condiţiile climatice, planta premergătoare etc., dat fiind în primul rând stabilitatea mare a acestor îngrăşăminte, precum şi cerinţele grâului pentru azot în diferite faze din timpul vegetaţiei.

Ţinând seama de factorii amintiţi (înfrăţirea plantelor, gradul de răsărire, suprafeţe erodate etc.) şi făcând o analiză atentă a celorlalţi factori fitotehnici, în majoritatea zonelor de la noi din ţară îngrăşămintele cu azot se pot aplica peste grâul de toamnă sub formă de azotat de amoniu cât şi sub formă de uree, odată cu lucrarea de bază sau cu lucrările premergătoare semănatului, la semănat, la intrarea în iarnă sau la ieşirea din iarnă.

Întrucât nu se poate prevedea din toamnă mersul vremii şi modul cum vor ierna plantele de grâu, apare mai indicat să divizăm de la început doza de îngrăşământ cu azot, din care o parte să se dea cu arătura de bază sau la semănat şi o parte (1/3 până la 1/2 din doză) la ieşirea din iarnă-începutul primăverii.

Aplicarea în primăvară a unei părţi din doza de azot ajută creşterea şi fructificarea plantelor şi îmbunătăţeşte conţinutul de proteine din boabe. În regiunile umede, în mod deosebit este necesară divizarea dozei de azot, din care o parte trebuie aplicată în primăvară.

Fertilizarea foliară trebuie asociată cu combaterea chimică a buruienilor, 6 - 8 kg uree pură, la 100 litri soluţie şi cu combaterea bolilor foliare şi a ploşniţelor (Bâlteanu Gh., 1989). ^

Îngrăşămintele organice

Dintre îngrăşămintele organice, la grâu se poate folosi cu bune rezultate, gunoiul de grajd. El se poate aplica în cultura grâului direct, sau plantei premergătoare, în toate regiunile de cultură.

Gunoiul de grajd se poate aplica grâului atât nefermentat, cât şi fermentat, fără a se înregistra diferenţe de producţie semnificative între cele două forme de utilizare. Gunoiul proaspăt prezintă avantajul că se poate transporta la câmp imediat ce există posibilitatea de încorporare în sol.

Gunoiul de grajd administrat împreună cu îngrăşămintele chimice, în special pe solurile argilo-iluviale şi erodate, îşi măreşte eficacitatea. Gunoiul de grajd se poate da direct grâului sau plantei premergătoare.

Deoarece în ţara noastră grâul urmează pe suprafeţe mari după porumb, cu toate că grâul valorifică mai bine decât porumbul gunoiul dat direct, în rotaţie porumb-grâu, gunoiul de grajd trebuie dat întotdeauna porumbului, la grâu folosindu-se îngrăşămintele chimice.

Se procedează în felul acesta, deoarece timpul disponibil pentru aplicarea gunoiului este foarte scurt, se întârzie pregătirea terenului şi însămânţarea. De asemenea, grâul beneficiază de efectul prelungit în al doilea an al gunoiului, iar aplicarea lui la o plantă premergătoare prăşitoare asigură o mai bună combatere a buruienilor. Prin folosirea a 20 t/ha gunoi, doze care sunt cele mai recomandate, s-au obţinut sporuri de recoltă între 6,69 - 15,5 q/ha (Bâlteanu Gh., 1989).

Lucrările solului

Grâul de toamnă este o plantă foarte pretenţioasă la pregătirea terenului. Solul în care se însămânţează grâul, trebuie să fie afânat pe o adâncime de 15 - 20 cm, mărunţit, nivelat, suficient aşezat, curat de buruieni şi bine aprovizionat cu apă şi substanţe nutritive.

Lucrările solului pentru grâul de toamnă se efectuează diferenţiat, în funcţie de zona de cultură (tipul de sol) şi în funcţie de planta premergătoare. În funcţie de planta premergătoare, grâul poate să urmeze în cultură după plante care eliberează terenul vara, la sfârşitul verii sau toamna.

După plante care eliberează terenul vara

Se recoltează vara rapiţa, borceagul de toamnă şi de primăvară, mazărea, fasolea, orzul, ovăzul şi grâul. Lucrarea de bază pentru grâul de toamnă după recoltarea plantelor timpurii sus menţionate, o constituie aratul, la executarea căruia trebuie luate în considerare două aspecte: data efectuării şi adâncimea.

Data efectuării . Arătura se execută imediat după eliberarea terenului, folosindu-se plugul în agregat cu grapa cu colţi reglabili.

Dacă solul este uscat sau nu sunt forţe mecanice suficiente, se execută imediat după recoltarea plantelor premergătoare o lucrare cu grapa cu discuri, urmând ca cel mai târziu în luna august să se execute arătura.

Aşadar, lucrarea cu discul nu înlocuieşte arătura, ci numai o amână.

Prin această lucrare se combat buruienile, se creează un strat protector de mulci pentru conservarea apei, se favorizează procesele de nitrificare.

Adâncimea arăturii . Adâncimea arăturii de vară pentru grâu cea mai indicată este de 20 cm, în toate zonele de cultură. Pe solurile cu exces de umiditate temporar, arăturile mai adânci de 20 cm, sunt recomandate în vederea înmagazinării în sol a apei.

Hotărâtor în realizarea unor producţii ridicate la grâu nu este adâncimea arăturii, ci timpul când se execută şi calitatea acesteia.

O arătură de bună calitate, fără bulgări, păstrează bine apa în sol, influenţează favorabil procesele biochimice din sol, pune seminţele de buruieni în condiţii de încolţire pentru a fi distruse prin lucrările următoare şi semănatul se face în condiţii bune.

În schimb, o arătură bulgăroasă este lipsită de toate aceste avantaje şi în plus necesită lucrări suplimentare cu tăvălugul şi grapa cu discuri, pentru mărunţirea bulgărilor, terenul nu se poate pregăti bine şi semănatul se face în condiţii puţin favorabile.

Lucrarea arăturii de vară până la semănatul grâului

Arătura de vară, după executare şi până toamna la semănat, trebuie menţinută afânată şi curată de buruieni, prin lucrări cu grapa reglabilă, repetate de 2 - 3 ori, pentru spargerea crustei, nivelarea solului şi distrugerea buruienilor. Ultima discuire trebuie făcută cu 1 - 2 zile înainte de semănat, perpendicular pe direcţia de însămânţare, la adâncimea de 8 - 10 cm, în agregat cu grapa reglabilă, iar în ziua semănatului, imediat înaintea maşinilor de semănat, se lucrează cu combinatorul pentru pregătirea patului germinativ şi cultivaţie totală a solului, asigurându-se în felul acesta cele mai potrivite condiţii pentru răsărirea seminţelor de grâu.

De reţinut, că pentru grâu nu trebuie să se realizeze nici o mărunţire exagerată a solului, deoarece bulgării rămaşi reţin zăpada în timpul iernii, iar primăvara se sfărâmă şi acoperă rădăcinile plantelor dezrădăcinate.

După plante care se recoltează la sfârşitul verii

La sfârşitul verii se recoltează cartofii timpurii, porumbul de siloz şi diferite plante anuale furajere. După recoltarea acestor plante, terenul trebuie să se are imediat la adâncimea de 20 cm, în agregat cu grapa stelată sau reglabilă. Dacă după arătură terenul este bulgăros, se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă.

Până toamna, se mai execută 1 - 2 discuiri în agregat cu grapa reglabilă, în funcţie de formarea crustei şi de apariţia buruienilor.

După plante care se recoltează toamna

Grâul se cultivă pe suprafeţe mari după plante care se recoltează toamna târziu, în cursul lunii septembrie, uneori la începutul lunii octombrie (porumb pentru boabe, soia, floarea-soarelui, cartofii târzii, sfecla pentru zahăr etc.).

Data efectuării . Arătura şi pregătirea terenului trebuie să se facă cu cel puţin 14 zile înainte de semănat. În arătură proaspătă şi neaşezată, seminţele nu germinează bine, se măreşte pericolul degerării grâului, se favorizează procesul de dezrădăcinare („descălţare“) a plantelor.

Adâncimea arăturii . După aceste culturi, arătura se execută la 20 cm adâncime cu plugul în agregat cu grapa stelată.

Arăturile mai adânci nu sunt necesare deoarece nu aduc sporuri de recoltă la grâu sau acestea sunt mici şi nu compensează cheltuielile efectuate în plus.

Şi în cazul arăturilor după premergătoare târzii, calitatea trebuie să primeze faţă de adâncime. De aceea, când nu se poate executa o arătură la 20 cm fără bulgări este mai indicat să se are la o adâncime mai mică de 14 - 16 cm care să nu scoată bulgări. Arătura se face de asemenea în agregat cu grapa stelată sau reglabilă.

Tot pentru realizarea unei arături de calitate, deoarece după recoltarea porumbului, a florii soarelui rămân pe teren resturi numeroase de tulpini, care împiedică executarea unei arături de calitate, este bine ca înainte de arătură să se lucreze de 1 - 2 ori cu grapa cu discuri. Prin discuire, resturile de tulpini se sfarmă, se amestecă cu stratul superficial de sol şi arătura care urmează se execută în condiţii bune şi de calitate.

Pentru un efect mai bun de mărunţire a resturilor organice, prima discuire trebuie să se facă perpendicular pe direcţia rândurilor de porumb sau floarea soarelui.

După arătură, de regulă, solul mai trebuie lucrat de 1 - 2 ori cu grapa cu discuri. Prima discuire se face perpendicular pe direcţia arăturii, iar a doua, în agregat cu grapa reglabilă, trebuie să fie perpendiculară pe direcţia de semănat.

Când terenul este bulgăros şi uscat şi nu poate fi suficient de bine mărunţit cu grapa cu discuri, este necesar să se folosească tăvălugul, care mărunţeşte în bună măsură bulgării, iar pe alţii îi îndeasă în solul afânat şi pot fi mai uşor mărunţiţi de grapa cu discuri cu care se lucrează în alternanţă.

Tăvălugul este necesar să se folosească şi în cazul când în momentul semănatului arătura este prea afânată.

Se foloseşte în acest caz tăvălugul inelar sau neted, în agregat cu grapa reglabilă.

În toamnele foarte secetoase, când terenul nu se poate ara, sau arătura s-ar face foarte bulgăroasă şi pentru a nu întârzia semănatul în speranţa unei eventuale ploi, pregătirea terenului pentru însămânţarea grâului se face numai cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată.

Prima discuire se face în acest caz perpendicular pe direcţia rândurilor plantei premergătoare, iar celelalte perpendicular una pe alta.

Lucrarea se repetă de mai multe ori până când se mobilizează un strat de sol de 10 - 12 cm adâncime şi apoi se seamănă. În asemenea condiţii, de secetă accentuată pe terenul pregătit numai prin discuire, se obţin producţii de grâu mai mari decât pe terenul arat bulgăros din cauza secetei.

După pajişti . Dacă grâul se seamănă după pajişti naturale sau artificiale, se execută o arătură cu plugul cu antetrupiţă, la o adâncime de 20 - 30 cm, imediat după coasa I în regiunile secetoase şi după coasa a II-a în regiunile umede.

Când pajiştea este infestată de plante cu rizomi şi stoloni, premergător arăturii, se execută o arătură superficială, iar dacă este o pajişte cultivată (lucernă etc.) o arătură de decoletare. Până la semănat, arătura se menţine sub formă de semiogor. Înainte de semănat, se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă perpendicular pe direcţia rândurilor.

Lucrările solului pentru grâul de toamnă pe terenurile irigate

Pe terenurile irigate, după premergătoare timpurii, solul pentru grâul de toamnă se pregăteşte la fel ca pe terenurile neirigate.

După premergătoare târzii (soia, porumb, sfeclă pentru zahăr, cartof), timpul rămas de la eliberarea terenului până la semănat este foarte scurt. Din această cauză, pentru realizarea semănatului de toamnă în epoca optimă, solul se pregăteşte prin lucrări superficiale cu grapa cu discuri grea (GDS 4,2) sau grapa cu discuri (GD 6,4), în funcţie de resturile vegetale şi textura solului, sau prin arături mai puţin adânci dar cu încorporarea bună a resturilor vegetale.

La alegerea variantei se va ţine seama de timpul rămas până la semănat şi de adâncimea arăturii efectuate la planta premergătoare (Bâlteanu Gh., 1989).