Experienţe alternative ale tranziţiei in alte ţări foste comuniste

Ţările membre ale CSI au intrat intr-un proces de transformare sistemică incepand cu anul 1991, după destrămarea CAER. Potrivit studiilor Băncii Mondiale (Transition, The First Ten Years, Analysis and Lessons for Eastern Europe adn Formar Soviet Union, 2002) reformele economice in spaţiul CSI s-au derulat mult mai lent decat in Europa centrală.

Liberalizările şi privatizările au fost fie inconsecvente şi parţiale, fie realizate pripit, fără o logică economică responsabilă.

Construcţia instituţională lentă a permis ca puterea economică să se concentreze in mainile unei oligarhii financiar-economice care a influenţat evoluţia reformelor in sensul dorit de ea.

In Rusia, pană in anul 2000 reformele au fost de tipul „stop and go”, de alternare a perioadelor de aplicare a unor măsuri de „terapie de şoc” cu perioade de tergiversare a lor. Din anul 2001 reforma este abordată mai decis. Armenia, Georgia, ulterior Azerbaidjan au acţionat mai decis in direcţia transformării sistemului.

Beralus şi Ucraina au reprezentat regiuni cu evoluţii lente in domeniul reformelor, ca urmare a menţinerii la putere a unor cercuri conservatoare pană la inceputul actualului deceniu.

Economiile din Asia Centrală , centrate pe exploatarea resurselor naturale, nu au fost suficient de motivate in direcţia reformelor tocmai din acest motiv, obţinand venituri ridicate pe seama acestor sectoare. Progrese mai mari in reformarea sistemului au obţinut, din această regiune, ţări ca Tadjikistan şi Kazahstan.

Stadiul reformelor economice in spaţiul ex-sovietic la inceputul deceniului actual este reprezentat in tabelul următor.

China: de la Marele Salt inapoi, la politica paşilor mărunţi inainte

“Marele Salt” şi “Revoluţia Culturală” sunt numele celor mai mari drame orchestrate de Mao Tze-dun, un absolvent al “şcolii de inginerie socială” de secol XX despre care se spune că numai violenţa mijloacelor a fost mai mare decat obsesia de a grăbi mersul istoriei.

“Marele Salt a fost poate cea mai pură expresie a nerăbdării cronice a lui Mao […] a credinţei sale că, dacă exista voinţă, epoca miracolelor nu se sfarşise” , consemnează istoricul american Paul Johnson.

Mao a dorit să ardă etapele maturizării societăţii, aşa cum le descrisese Marx, incercand să atingă comunismul dintr-o dată, chiar pană la etapa sa ultimă in care statul ar deveni inutil. Şi-a definit proiectul prin diferenţă faţă de cel al lui Stalin, despre care susţinea că mersese “doar intr-un picior” – creand zone industriale şi agricole, “separat şi monopod”.

China lui Mao ţintea spre o mişcare “bipedă”, implementand direct comunele autonome, fiecare cu sectoare industriale, agricole şi de servicii proprii şi cu miliţia de apărare proprie: “unitate in muncă şi in arme”. [Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004]

După doar doi ani, in 1959, Mao işi asuma rateul zgomotos şi sinistru al Saltului. Motivand faptul că acesta devenise nepractic din cauza eşecului cultural al unei naţiuni chineze inrobite de civilizaţie, Mao redebuta in 1965 cu ultima şi cea mai infiorătoare producţie a sa, Revoluţia Culturală. Dezastrul provocat a fost teribil; de la tirurile verbale dezarticulate ale “revoluţionarilor”, la tirurile de mitraliere nu a fost decat una pas.

Stoarsă de războiul civil, de eşecul economic care cangrenase ţara, de colapsul sistemului educaţional, de distrugerea vieţii culturale chineze, Partidul Comunist a abandonat, incepand cu 1978-1979, ingineria socială şi mentală ca modalitate de a ţine laolaltă şi in linişte cea mai numeroasă populaţie de pe Glob şi a ales, in loc, reforma economică.

Se dorea, astfel, trecerea de la accentele stalinist-maoiste puse obsedant pe industria grea, la o structură economică mai potrivită unei ţări in curs de dezvoltare. Eforturile de economisire forţată – la fel de nefaste ca şi stimulentele adverse economisirii caracteristice socialismului –, au fost domolite: procentul din PIB investit avea să scadă de la un nesustenabil 38% (1978), la 25% (1985). Au fost introduse participările la profit şi primele, pentru a cointeresa factorul muncă şi a dezmorţi cat de cat inclinaţiile antreprenoriale ale administratorilor.

Drepturile civile deveneau in premieră, cel puţin nominal, unitatea de măsură a justiţiei. Abuzul birocratic avea să fie adus sub relativ control prin dezvoltarea unor instrumente democratice. Iar forţele pieţei erau incurajate să işi exercite forţa benefică. Fără a ieşi din scenă, Partidul descoperise că liniştea lui putea veni mai curand din prosperitatea oamenilor, decat din comandamente politice contrare naturii umane.

Socialismul cu caracteristici chineze este de atunci numele de scenă al economiei Chinei. Partidul Comunist Chinez (PCC) a imaginat un proces de tranziţie in care alocarea resurselor este făcută tot mai mult pe baza preţurilor de piaţă şi in care o cotă tot mai mare din mijloacele de producţie sunt deţinute privat.

Totuşi, guvernul de la Beijing continuă să susţină că nu a abandonat invăţăturile lui Marx, recurgand la redefinirea radicală a multora din termenii şi conceptele marxismului ortodox pentru a-şi justifica noua orientare economică şi a-şi conserva legitimitatea ideologică in faţa maselor. Astfel, PCC susţine că socialismul nu e incompatibil cu proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie sau cu pieţele libere. Potrivit gandirii comuniste chineze actuale, ţara se află in prima fază a socialismului, fază in care guvernul este indreptăţit să ia orice măsuri care ar conduce la atragerea de capital străin, necesar maturizării (industrializării) ţării.

Reforma economică din China a fost guvernată de cel puţin două principii clare: pragmatismul (experimentul este un criteriu de succes mai important decat ideologia; Deng Xiaoping spunea că “adevărul trebuie căutat in fapte”) şi incrementalismul (nu există un program naţional de reformă; măsurile sunt intreprinse acolo unde este nevoie de ele şi doar dacă dau rezultate sunt extinse treptat in intreaga economie).

In genere, in funcţie de accentele de reformă abordate, se pot distinge mai multe etape in evoluţia Chinei post-maoiste.

Prima etapă a constat in implementarea unui sistem de responsabilizare directă a gospodăriilor in agricultură prin aceea că ţăranilor le era permis să reţină surplusul (peste ceea ce era datorat statului) din recolta obţinută de pe loturile individuale decat să lucreze de-a valma la “colectivă”. Apoi a fost instituit un sistem prin care tot mai multe intreprinderi erau deţinute şi gestionate de către comunităţile locale (oraşe şi sate) iar nu de la centru.

De asemenea, China a inceput să se deschidă pentru comerţul internaţional şi pentru investiţiile străine directe, fenomene care, conjugate, au adus atat schimbarea in bine aşteptată cu disperare de milioane de chinezi, cat şi sprijin reformele mai dure care se anunţau la orizont.

Anii ’80 au adus cu sine o a doua etapă in care au inceput să fie create instituţiile pieţei, necesare transformării economiei de la una a administratorilor (de comandă) la una de piaţă, guvernată de sistemul preţurilor. In tot acest răstimp, in privinţa preţurilor, autorităţile chineze au aplicat “standarde duble”: unele preţuri au continuat să fie controlate de stat in timp ce altele au fost lăsate să se formeze liber. In timp, numărul bunurilor (de capital) alocate după preţurile de piaţă au ajuns preponderente la inceputul ultimului deceniu al secolului trecut.

Anii ’90, cand se conturează o a treia etapă a reformei chineze, se disting printr-o expansiune economică susţinută, alimentată mai ales de crearea celor peste 2000 de Zone Economice Speciale (ZES), care au atras puternice influxuri de capital străin. Totodată, s-au făcut simţite şi preocupări in direcţia reformării sistemului bancar prin incurajarea acordării de credite pe criterii economice de rentabilitate, decat prin ordine politice.

Alte proecupări au vizat reforma industriei prin continuarea restructurării sau inchiderii intreprinderilor de stat neprofitabile, dezvoltarea de sisteme de protecţie socială sau recunoaşterea necesităţii privatizărilor in sistemul bancar, incepută deja de China prin vinderea de pachete de acţiuni unor mari bănci internaţionale. Această din urmă preocupare, vizează modificarea definiţiei eficienţei şi prudenţialităţii in sistem şi prevenirea crizelor violente.

Lecţia chineză pare indrăzneaţă chiar pentru fieful capitalismului occidental: 1) reforma economică nu este neapărat dependentă de asistenţa internaţională de tip FMI şi BM şi 2) fiscalitatea şi intervenţia mai moderată reprezintă cheia prosperităţii. In mod absolut natural, capitalul străin, apăsat de taxe şi reglementări „acasă”, s-a refugiat in ZES-urile din China unde a mai găsit şi forţă de muncă ieftină.

Spiritul tradiţional de economisire al chinezilor – asemănător cu cel al japonezilor –, precum şi absenţa unui welfare state generos, care să rigidizeze economia, completează evoluţiile uluitoare din „ţara celor două sisteme”. Astăzi, China este a doua economie a lumii, cu un PIB evaluat (după paritatea puterii de cumpărare) in 2004 la 7.124 trilioane de dolari, in condiţiile, insă, ale unui PIB per capita de numai 5.642 de dolari, la o pupulaţie de 1,3 miliarde (potrivit Wikipedia.org).

In anumite cercuri politice din SUA, ceea ce se intamplă in China a deranjat puţin. Resursele bugetare americane au fost limitate de fuga capitalurilor către China, iar anumite industrii locale (ex:. textilele) afectate. Disconfortul chinez este valabil şi in UE. Unii politicieni din America au acuzat continuu Beijingul pentru deficitul comercial, rezultat al menţinerii cursului fix dolar-yuan, ameninţand cu taxe vamale şi bariere netarifare importurile din China.

Mai mult, la negocierile pentru intrarea in OMC, americanii au propus o creştere a impozitelor in ZES de la 15 la 35% – măsură „stimulativă” pentru economia de piaţă din China pe care teoretic o incurajează! – cu scopul vădit de a opri "hemoragia” de capital.

De asemenea, China contemporană nu este lipsită de păcatele concubinajului dintre cele două sisteme – cauzate mai curand de elementul socialist mai puţin virtuos –: birocratism, stimulente adverse, corupţie, respect precar pentru proprietate, toate pe fondul desconsiderării incă a libertăţilor democratice şi statului de drept.

De asemenea, predispoziţia autorităţilor chineze este ca atunci cand economia are probleme soluţia să vină printr-un pas inapoi, de timpul unei intervenţii politice sau al inăspririi controlului asupra unor sectoare din economie (ex. in caz de inflaţie sau de incălzire a creditului). Insă, o dată reprimate aceste impulsuri, economia comunistă a Chinei are toate şansele să dea lumii o nesperată lecţie de capitalism.