Integrarea economică interstatală

Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adancirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce in ce mai interdependentă.

Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (in special state şi corporaţii), făcand să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale să işi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai stranse, cu grade diferite de complexitate. Adancirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce in ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.

Regionalismul actual poate fi văzut şi ca expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice făcandu-se de către unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economică.

Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luand in considerare următoarele elemente definitorii:

• potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare in circuitul naţional, regional şi mondial de valori;
• proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate intre dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;
• grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, avand efecte pozitive asupra schimburilor comerciale in cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre in comerţul internaţional.

Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atat de natură endogenă, cat şi exogenă.

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut in interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite:

• opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;
• politicile de liberalizare a comerţului intreprinse de multe ţări in dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată in vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;
• dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.

Ca factori exogeni menţionăm:

• modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie in zona respectivă, fie in alte zone;
• incercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din ingustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;
• dorinţa de stabilitate politică şi de intărire a sistemelor democratice.

Formele pe care le imbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc intre două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, in principal, de axa verticală, cea a adancimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre.

Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, in condiţiile stabilite de fiecare acord in parte. Analiza diverselor forme de integrare are in vedere in principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ.

Principalele forme de integrare, in funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.

Pană astăzi, cel mai inalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este in faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implică un permanent dialog intre statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cat este mai inalt stadiul de integrare , cu atat devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional.

In economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind intre ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi in funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe inţelegeri de acest tip sunt intre ţările dezvoltate, in special cele europene (60%), ţărilor in dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt inţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.

Procesul de regionalizare , de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională, cunoaşte un avant deosebit după cel de-al doilea război mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, in special, ţările in dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile in vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la inceputul anilor ’50 in Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat in Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins in America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă inceputul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă in care SUA a devenit principalul actor. In această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. In acelaşi timp, după semnarea şi incheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată in crearea NAFTA, in 1994.

Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se inregistrează in Piaţa Comună a Americii Centrale şi in ASEAN . In partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), intr-o regiune in care existau şi alte grupări integraţioniste regionale.

Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului.

Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a inregistrat o dinamică ascendentă datorită, in special, a următoarelor evenimente:

• creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea forţei in negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie comercială;
• incapacitatea organizaţiilor internaţionale, in special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de a soluţiona cu succes unele probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducand la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale in construirea unui sistem de comerţ liber global.

Susţinătorii procesului de regionalizare explică acest dinamism, de asemenea, şi prin efectele sale pozitive, considerate preponderente atat pentru ţările participante, cat şi pentru ansamblul mondial. Pe de o parte, se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de altă parte, adancirea integrării contribuie atat la dinamica internă, cat şi la dinamica externă a liberalizării globale.

Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Chiar şi in cazul ţărilor cu o economie similară, există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de intărire a celor existente, ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare.

In fine, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adancirea procesului de integrare pană la stadiul de uniune economică şi monetară, au făcut practic imposibile conflictele intre ţările participante astăzi la UE.

De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb intr-o ancoră de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional intre posibilele diferende intre China, Japonia şi alte ţări din regiune.

Totuşi, acordurile comerciale regional constituie, totodată, sursă pentru numeroase controverse. Dat fiind numărul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor, grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce in ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse in discuţie se concentrează pe:

• beneficiile şi costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea in acorduri regionale,
• efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări,
• măsura in care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC,
• măsura in care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale,
• diferenţele in capacitatea de negociere in cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraţionist, pe de o parte şi ţările membre OMC, pe de altă parte.

Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC, dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului pe baze nediscriminatorii. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei, din moment ce excepţia devine mai puternică decat regula. In plus, nu există prevederi OMC, care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei in materie de impunere tarifară şi netarifară.

Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ intre blocurile comerciale regionale nu este deloc atat de indepărtat pe cat pare. De altfel, dintre ţările membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre in cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% in 1990), iar cele trei mari grupări (UE, NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial.

Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice, atat in sens pozitiv, cat şi negativ. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii in procesul electoral din Ucraina, de exemplu, şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste, in dorinţa acestora de a deveni membre UE; incercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care au condus la un blocaj in negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane.

In concluzie, tendinţa de regionalizare, manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicaţii la nivel economic, politic şi social.

Mai vezi:

• Liberalizarea economică prin zonele economice libere
• Geoeconomia marilor spaţii ale Terrei

Principalele acorduri de integrare regională de pe glob

Angajamentele SUA in cadrul acordurilor de integrare regională