Înmulţirea vegetativă a plantelor floricole

Înmulţirea vegetativă prezintă avantajul că descendenţele obţinute reproduc fidel caracterele plantelor din care provin şi ajung la înflorire într-un timp mai scurt faţă de înmulţirea prin seminţe, dar prezintă dezavantajul unui coeficient mic de înmulţire şi pericolul transmiterii virozelor.

În funcţie de organul care ia parte la înmulţire şi de modul cum se execută, deosebim înmulţirea prin: butaşi, despărţirea tufelor, drajoni, stoloni, marcotaj, organe subterane (bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi), altoire, meristeme.

Înmulţirea prin butaşi

Scopul lucrării este de a înmulţi plantele floricole care în condiţiile ţării noastre nu produc seminţe şi la care acest tip de înmulţire permite obţinerea rapidă de noi plante. Organele folosite pentru obţinerea butaşilor pot fi: lăstari, tulpini, frunze, muguri, rădăcini.

Epoca. Perioadele optime de butăşire sunt primăvara (martie-mai) pentru majoritatea speciilor sau sfârşitul verii (august-septembrie) pentru obţinerea de plante mamă pentru anul următor (exemplu: plante de mozaic). Sunt şi specii la care operaţia se poate realiza tot timpul anului (tabelul 8).

În vederea înmulţirii prin butaşi deosebit de importantă este alegerea plantelor mamă, care trebuie să prezinte însuşirile caracteristice speciei, soiului, să fie sănătoase şi bine dezvoltate.

Substratul pentru înrădăcinarea butaşilor, la majoritatea speciilor este format din nisip, perlit sau perlit cu turbă.

Butaşii din lăstari

Butaşii din lăstar i se fac din vârfurile vegetative ale plantei mamă. Dimensiunea butaşului se stabileşte în funcţie de lungimea internodului şi cuprinde 1-4 noduri sau are 5-12 cm lungime.

După recoltare, butaşii sunt fasonaţi, prin executarea unei tăieturi transversale la 1-2 mm sub nodul bazal (mai rar prin internod, de exemplu la dalia unde lăstarii sunt fistuloşi). Se elimină apoi frunzele pe o porţiune de 2-3 cm de la bază, întrucât această porţiune va fi introdusă în substratul de înrădăcinare, fapt ce ar determina putrezirea frunzelor.

La plantele cu frunze coriacee (Ficus, Codiaeum) pentru a reduce suprafaţa de transpiraţie se rulează frunzele sub formă de cornet şi se leagă. În acelaşi scop, la plantele cu frunze mari ( Hydrangea, Chrysanthemum) se reduce 1/3 până la 1/2 din suprafaţa frunzelor care rămân pe lăstar. Nu se reduce suprafaţa frunzelor la speciile care înrădăcinează repede (Tradescantia) la cele cu frunze mici (Pilea) sau la plantele suculente ( Sedum, Crassula). La plantele cu latex (Ficus, Euphorbia) după fasonare butaşii se introduc timp de 30 min, în apă caldă la 30-40 ^oC. La speciile suculente şi la cactuşi, la care frunzele conţin multă apă, înainte de a fi plantaţi, butaşii se ţin câteva ore după recoltare, pentru a pierde din excesul de apă.

După fasonare se recomandă tratarea butaşilor cu stimulatori de înrădăcinare, prin pudrarea bazei sau imersia în soluţie. Imediat butaşii sunt plantaţi, pe parapete în sera înmulţitor sau în lădiţe într-un substrat ales în funcţie de specie.

Prin butaşi de lăstari se înmulţesc numeroase specii floricole: Dianthus, Chrysanthemum, Pelargonium, Hydrangea, Fuchsia, plante de mozaic şi chiar unele plante anuale şi perene (tabelul 1).

Butaşii de tulpină

La speciile care au o capacitate redusă de ramificare, pe lângă butaşi de lăstari se folosesc fragmente din tulpina principală sau din ramificaţiile laterale care au unul până la 2-3 muguri, însoţiţi sau nu de 1-2 frunze. Fragmentarea tulpinilor se face cu un briceag bine ascuţit în porţiuni de cca. 5-10 cm.

Butaşii de tulpină se fac la: Ficus, Monstera, Colocasia, Dracaena, Philodendron, Dieffenbachia etc.La Ficus butaşii de tulpină au şi 1-2 frunze care se rulează, apoi butaşii se pun cu baza în apă caldă pentru a împiedica coagularea latexului, după care se plantează individual la ghivece sau pe parapet în sere înmulţitor.

La Colocasia se practică înmulţirea prin porţiuni de tulpină, sub formă de rondele cu 2-3 muguri sau porţiuni din rondele cu un mugure. Acestea se îngroapă în substratul de înrădăcinare şi se acoperă cu un strat de 1-2 cm, cu grijă ca la plantare să se respecte polaritatea.

Butaşii de frunze

Unele plante floricole se pot înmulţi prin butaşi din frunze: Begonia, Saintpaulia, Streptocarpus, Peperomia, Echeveria, Sinningia. La multe specii se pot folosi chiar porţiuni din frunze cum este cazul la Begonia, Sansevieria, Streptocarpus. În cazul frunzelor întregi peţiolul se scurtează la 2-2,5 cm şi se plantează în poziţie verticală sau uşor oblică.

La Begonia frunzele se pot fragmenta în porţiuni care să cuprindă o parte din nervura principală, plantarea se face vertical respectându-se polaritatea sau se secţionează nervurile principale, fără să se străpungă limbul, la baza ramificaţiilor secundare. În acest ultim caz, limbul frunzei se aşează pe substratul de înrădăcinare, iar în dreptul nervurilor secţionate se formează plante noi.

La Sansevieria frunzele se fragmentează în porţiuni de 5-7 cm, care se plantează la adâncimea de 2-3 cm, respectând polaritatea.

În general plantarea butaşilor pentru înrădăcinare se face în compartimente speciale, unde există posibilitatea dirijării factorilor de mediu. La început este necesară o lumină difuză, care se măreşte treptat ca intensitate şi chiar se suplimentează prin iluminat artificial. Temperatura aerului trebuie să fie cu câteva grade mai mare faţă de necesarul speciei respective, iar cea a substratului cu 2-3^o mai mare decât cea atmosferică. Umiditatea substratului şi a aerului trebuie asigurată pentru menţinerea turgescenţei, în funcţie de nivelul temperaturii se recomandă pulverizări fine şi repetate de 2-3 ori pe zi a părţilor aeriene.

Durata înrădăcinării este de 2-4 săptămâni în funcţie de specie şi de condiţiile asigurate. Butaşii înrădăcinaţi, la care a pornit vârful de creştere se plantează la ghivece, al căror diametru este corespunzător volumului rădăcinilor.

Tabelul 1 Înmulţirea prin butaşi a plantelor floricole cultivate în seră şi în câmp

Înmulţirea prin stoloni şi marcotaj

Înmulţirea prin stoloni se aplică la speciile care emit ramificaţii subţiri, flexibile (stoloni) pe care, din loc în loc sau în vârful lor, se formează plantule sub formă de rozete de frunze. Exemplu: Clorophytum, Saxifraga, Nephrolepis (când vin în contact cu pământul). (fig. 9)

Fig. 1 Înmulţirea prin stoloni la Clorophytum

Înmulţirea constă în separarea rozetelor în momentul când au 4-5 frunze, prin tăierea stolonului la cca. 2 cm de rozetă. Rozetele, dacă au rădăcini se plantează direct la ghivece, dacă nu, se pun la înrădăcinat în mod asemănător cu butaşii sau se pot marcota.

Marcotajul

Marcotajul se aplică la plantele ale căror tulpini sau ramuri tinere puse în condiţii de înrădăcinare au însuşirea de a emite rădăcini când vin în contact cu pământul, înainte de a fi separate de planta mamă. În seră se poate aplica tot timpul anului, iar în câmp primăvara în perioada de creştere intensă.

Marcotajul poate fi: terestru natural, artificial (simplu, şerpuit, prin muşuroire) şi aerian.

Marcotajul terestru natural

Marcotajul terestru natural se întâlneşte la speciile floricole perene cum sunt Dianthus, Phlox, Aubrieta, Cerastium etc., la care în jurul plantei mamă apar o mulţime de noi plante, iar cu timpul partea centrală îmbătrâneşte şi se degarniseşte.

Marcotajul terestru artificial

Marcotajul terestru artificial se execută la speciile Pothos, Philodendron, Jasminium, Hoya etc. şi poate fi simplu, şerpuit şi prin muşuroire. La marcotajul simplu lăstarii se apleacă astfel ca o porţiune de lăstar să vină în contact cu pământul, se acoperă cu pământ şi se fixează pentru stabilitate cu un cârlig din lemn sau metal, iar vârful se tutorează. După înrădăcinare se separă de planta mamă prin tăierea lăstarului aproape de porţiunea înrădăcinată.

Marcotajul şerpuit se practică la speciile care au lăstari lungi, Pothos, Philodendron, Hoya, Passiflora etc., care se pot ondula de mai multe ori. Porţiunile care vin în contact cu solul, după ondulare se muşuroiesc dacă este cazul şi se fixează cu cârlige de lemn pentru stabilitate., În acest caz, după înrădăcinare, dintr-un singur lăstar, se obţin mai multe plante.

Marcotajul prin muşuroire se aplică la speciile la care lăstarii nu se pot curba (Anthurium, Hydrangea etc) şi în acest caz se procedează la muşuroirea bazei tulpinii. Mugurii de la bază în contact cu pământul emit lăstari care formează rădăcini, apoi se detaşează şi se plantează separat.

Marcotajul aerian

Marcotajul aerian se execută la specii cu ramuri groase şi rigide cum sunt: Ficus, Dracaena, Codiaeum, Cordyline etc. La acestea zona aleasă se incizează circular sau în formă de fentă pe lungimea de 2-3 cm, deasupra se aplică un manşon din muşchi, turbă, umezit, care la exterior este acoperit cu folie de material plastic, legată strâns sus şi jos.

În vederea stimulării înrădăcinării marcotelor aeriene, se reduce udarea plantei mamă, iar durata înrădăcinării este cuprinsă în funcţie de specie într-un interval de 3 până la 6 săptămâni. Prin această metodă se reîntineresc plantele îmbătrânite sau degarnisite la bază şi se înmulţesc speciile rare din care avem puţine exemplare.

Înmulţirea prin drajoni şi divizarea tufei

Înmulţirea prin drajoni se aplică speciilor, relativ puţine la număr, care emit lăstari din mugurii adventivi situaţi pe rădăcină, cum sunt:

• Aster
• Sansevieria
• Agave
• Clivia
• Aralia
• Rosa sp.

Este destul de asemănătoare cu înmulţirea prin despărţirea tufei, întâlnită la speciile la care lăstarii se formează din mugurii din zona coletului ( Gerbera, Aspidistra, Chrysanthemum, Asparagus etc.). Aceste specii de plante perene cresc sub formă de tufă, care poate fi alcătuită din lăstari (Chrysanthemum, Aster) sau din frunze ( Aspidistra, Saintpaulia).

Epoca optimă de efectuare a lucrării este toamna (septembrie-octombrie) pentru speciile care înfloresc primăvara. La speciile care înfloresc vara-toamna, înmulţirea prin despărţirea tufei se realizează primăvara, în perioada de repaus a plantelor mamă.

Înmulţirea prin despărţirea tufei se poate realiza anual la speciile floricole cu creşteri rapide, Chrysanthemum, Aster, la 2-3 ani la speciile Viola, Delphinium etc., dar şi la 5-6 chiar 10 ani la speciile cu creştere lentă sau care sunt sensibile la operaţia de despărţire (Paeonia).

Desfăşurarea lucrării. Planta mamă se scoate din pământ sau din ghiveci şi se fragmentează în mai multe bucăţi, cu mâna sau cu cuţitul. Fiecare porţiune trebuie să posede mai mulţi muguri, lăstari şi rădăcini (fig.10). Dacă rădăcinile nu sunt bine dezvoltate, se pot pune porţiunile rezultate din planta mamă la înrădăcinat şi apoi sunt plantate la locul definitiv. În unele cazuri se poate proceda la separarea prin tăiere a porţiunilor periferice ale plantei mamă, care sunt scoase şi plantate separat sau se lasă pe loc până la cicatrizarea şi înrădăcinarea corespunzătoare (Gerbera).

Fig. 2. Înmulţirea prin diviziunea tufei

1. Tufa înainte de diviziune; 2,3,4 - Tufa divizată în 3 părţi.

Înmulţirea prin organe subterane

În floricultură sub denumirea de "plante bulboase" sunt cuprinse speciile floricole perene care au în sol bulbi, tuberobulbi, rizomi, tuberculi şi rădăcini tuberizate.

Bulbii

Bulbii sunt tulpini subterane metamorfozate de formă conică, sferică sau turtită, care la bază au un disc (tulpina propriu zisă) de care sunt prinse frunze cărnoase. După modul în care acestea sunt dispuse bulbii pot fitunicaţi, la care frunzele se acoperă unele pe altele şi solzoşi la care frunzele se acoperă parţial. Bulbii tunicaţi pot fi anuali (Tulipa, Polyanthes, Iris hollandica) sau pereni ( Narcissus, Hyacinthus) (fig. 11). Bulbii solzoşi sunt pereni şi se întâlnesc la speciile de Lilium. La baza frunzelor cărnoase se găsesc muguri din care se formează bulbi sau bulbili.

Înmulţirea prin bulbi constă în scoaterea anuală (pentru bulbii care se reînnoiesc anual) sau la 3-4 ani (pentru bulbii pereni) a plantelor mamă din sol după uscarea părţilor aeriene, care se realizează în funcţie de specie toamna sau primăvara. După scoaterea bulbilor din sol, aceştia se lasă o săptămână pentru zvântare, se curăţă de pământ şi de resturile vegetale şi apoi se separă şi se sortează după mărime în bulbi şi bulbili.

Bulbii se folosesc pentru decorul spaţiilor verzi sau pentru culturi de flori tăiate şi se plantează toamna sau primăvara, în funcţie de specie. Bulbilii se plantează separat în pepinieră, în culturi de înmulţire, la distanţe mai mici faţă de distanţele folosite la bulbi şi în funcţie de specie ajung floriferi în 1-4 ani.

Tuberobulbii

Tuberobulbii sunt tulpini metamorfozate asemănătoare tuberculilor, dar spre deosebire de aceştia sunt protejaţi la exterior de 2-3 tunici, uscate asemănătoare celor de la bulbi. Forma şi mărimea este diferită cu specia şi se reînnoiesc în fiecare an. La suprafaţă au mai mulţi muguri din care se formează frunzele, tijele florifere şi tuberobulbii de înlocuire. Alături de aceştia se formează şi numeroşi tuberobulbili, de diferite mărimi, care ajung floriferi după o perioadă de 1-2 ani de cultură în pepinieră. Speciile la care se întâlnesc tuberobulbi sunt: Freesia, Montbretia, Gladiolus etc. (fig. 11)

Fig. 3 Plante "bulboase": 1. Freesia; 2. Polyanthes;

3. Lilium regale; 4. Tulipa; 5. Narcissus; 6. Gloriosa; 7. Dahlia

Asemănător cu bulbii, după uscarea părţilor aeriene tuberobulbii se scot din pământ, se curăţă, se lasă o săptămână pentru zvântare şi se sortează după mărime în tuberobulbi şi tuberobulbili.

Rizomii

Rizomii sunt tulpini subterane cu internoduri scurte şi groase pe care se află muguri adventivi protejaţi de frunze pergamentoase (scvame). Se întâlnesc atât la plante cultivate în seră ( Gerbera, Zantedeschia, Alstroemeria, Aspidistra etc)(fig.12) cât şi la plante cultivate în câmp (Canna, Iris, Convallaria).

Înmulţirea prin rizomi se face prin secţionarea acestora în porţiuni cu 2-3 muguri, urmată de plantare. Perioada optimă pentru înmulţire este în perioada de repaus, care în funcţie de specie poate fi toamna (Iris), primăvara (Canna) sau la sfârşitul verii ( Zantedeschia).

Fig. 4 Specii floricole cu rizomi

1. Zantedeschia; 2. Alstroemeria; 3. Aspidistra

Tuberculii

Tuberculii sunt tulpini subterane scurte şi groase, cu un conţinut ridicat în substanţe nutritive, pe care sunt prezenţi muguri axilari din care pornesc lăstari. Un număr mic de plante floricole se înmulţesc prin tuberculi: Begonia, Caladium, Cyclamen, Anemone, Sinningia.

La plantele floricole se întâlnesc mai rar tuberculi propriu-zişi, cum este cazul la Gloriosa, specie cultivată în seră pentru flori tăiate. Aceasta are în sol tuberculi de formă cilindrică, cu lungimea de 10-15 cm.

După înflorire tuberculul vechi dispare şi rămân în sol doi tuberculi noi, în vârful cărora este câte un mugure care va da naştere la o nouă plantă. Plantarea se face în februarie-martie, cu atenţie pentru a nu rupe mugurele din vârf, fără de care tuberculul nu are nici o valoare.

La Cyclamen, tuberculul este format din axa hipocotilă care se tuberizează, dar acest tip de înmulţire este mai puţin folosit, deoarece culturile comerciale se obţin din seminţe.

La Begonia pe lângă axa hipocotilă se tuberizează şi partea superioară a rădăcinii. Pentru înmulţire se secţionează tuberculul în două sau mai multe porţiuni, astfel ca fiecare porţiune să aibă mai mulţi muguri vizibili. În caz că aceştia nu sunt vizibili se recomandă preforţarea plantelor şi apoi secţionarea în porţiuni, în vederea înmulţirii.

Rădăcinile tuberizate

Rădăcinile tuberizate se întâlnesc la specii floricole ca Dahlia, Asparagus, Ranunculus, dar nu pot fi folosite la înmulţire decât însoţite de o porţiune cu muguri. La aceste specii fragmentarea se face astfel ca, la câteva rădăcini tuberizate să revină o porţiune de tulpină (Dahlia) sau rizom ( Alstroemeria), prin ai căror muguri se asigură formarea părţii aeriene. Plantarea fragmentelor rezultate se face în august pentru Alstroemeria şi primăvara pentru Dahlia.

Înmulţirea prin altoire

Acest tip de înmulţire se aplică la unele plante floricole cum sunt: Azalea, Paeonia, Camellia sau în vederea obţinerii unor combinaţii ornamentale deosebite, cum este cazul la cactuşi. Prin altoire se pun în contact altoiul (un butaş, un mugure) cu portaltoiul (o plantă care are rădăcini). Metodele de altoire folosite pot fi: în despicătură ( Fuchsia, Azalea), în triangulaţie (Paeonia, Dahlia), prin alipire (cactuşi).

Epoca de altoire depinde de specie, la bujorul lemnos altoirea se face în august, la cactuşi în lunile iulie-august, la azalee în iulie.

La plantele floricole pot fi folosite la altoire atât părţile aeriene (tulpini, lăstari, muguri) cât şi cele subterane (rădăcini, tuberculi etc).

Înmulţirea prin meristeme

Multiplicarea "in vitro" a materialului floricol are o mare răspândire în ţările cu tradiţie în cultura florilor şi se practică la un număr foarte mare de specii. Metoda nu se poate aplica de către amatori, ci se practică în întreprinderi specializate, datorită nivelului tehnic de dotare necesar, de aceea în lucrarea de faţă numai o amintim.

Materialul biologic este format din explante de celule din meristemele de creştere (0,1-0,3 mm) sau din minibutaşi obţinuţi din diferite organe ale plantei (frunze, lăstari, organe subterane etc). Pentru înmulţirea plantelor prin această metodă se parcurg următoarele etape: asepsia mediului de cultură şi a materialului vegetal; multiplicarea materialului pe diferite medii de cultură; aclimatizarea plantelor obţinute "in vitro".