Organografia viţei de vie, speciilor legumicole si a speciilor pomicole

Organografia butucului de viţă de vie

Viţa de vie înmulţită generativ (prin sămânţă) prezintă partea subterană a butucului formată din rădăcini embrionare, sub formă de pivot ,iar la viţa înmulţită vegetativ (prin butaşi altoiţi sau nealtoiţi sau prin marcote) aceasta este formată din tulpina subterană care aparţine portaltoiului pe care sunt inserate rădăcinile adventive .

Tulpina subterană a butucului de viţă de vie are lungimea de 0,4-1,5m, în funcţie de modul de înmulţire. Rădăcinile înserate pe butaş după poziţia lor pe nodurile tulpinii subterane sunt: rădăcini bazale sau inferioare, care se formează la 30-40 cm adâncime în sol şi rădăcini superficiale sau superioare, care sunt situate la 5-10 cm adâncime în sol pe tulpina aparţinând portaltoiului sau chiar formate la baza tulpinii aeriene care aparţine soiului altoi. Rădăcinile superficiale sunt sensibile la variaţiile de temperatură şi umiditate. În condiţii nefavorabile de mediu ele se usucă provocând uscarea întregului butuc.

Din această cauză ele se elimină anual începând din primii ani după plantare prin lucrarea de copcit, care constă în tăierea lor cu foarfeca odată cu operaţiile de tăiere aplicate primăvara în plantaţie. Rădăcinile de schelet, cu rol de fixare şi conducere a sevei brute provenită de la rădăcinile absorbante şi a sevei elaborate de frunze, ajung la 2-8 m adâncime şi 3-6 cm diametru, ca rădăcini permanente ale butucului. Rădăcinile de absorbţie (nutritive) se formează în fiecare an, au dimensiuni mici şi sunt situate la extremităţile sistemului radicular.. Rădăcinile de schelet pot avea o poziţie orizontală, când ajung la distanţa de 3-6 m de butuc şi la o adâncime de 20-80 cm sau poziţie verticală când au 3-8 m în adâncime în funcţie de natura solului şi adâncimea apei freatice. Vigoarea lor determină suprafaţa de nutriţie a unui butuc şi fixează distanţa între butucii de viţă de vie pe rând în plantaţie.

Rezistenţa rădăcinilor la atacul de Phylloxera vastatrix forma radicicolă este nulă la viţele cultivate europene (Vitis vinifera) şi este bună la portaltoii proveniţi din specii americane ( Vitis berlandieri, Vitis riparia, Vitis rupestris) sau din hibrizi interspecifici. Creşterea, ramificarea şi răspândirea rădăcinilor viţei de vie depinde de factorii genetici (specia şi soiul), biologici (modul de înmulţire şi vârsta plantei), ecologici (temperatura, umiditatea, natura solului, nivelul apei freatice), agrotehnici (desfundatul, drenajul, irigarea, lucrările superficiale ale solului, modul de administrare a îngrăşămintelor, plantarea pe platforma teraselor şi folosirea corectă a metodelor şi normelor de irigare).

Partea aeriană a butucului de viţă de vie este situată deasupra punctului de altoire şi poartă denumire de tulpină. Tulpina aparţine butaşului altoi la viţele înmulţite prin altoire sau soiului cultivat la viţele înmulţite prin butaşi nealtoiţi sau marcote. Tulpina butucului susţine coardele care formează coroana plantei.

Tulpina butucului este elementul de bază pe care sunt amplasate celelalte elemente lemnoase: coardele multianuale (braţe sau cordoane), coarde de doi ani, coarde de un an şi lăstarii. În cultura pe forme clasice, joase, în sistem de cultură protejat, tulpina este mică aproape de nivelul solului (0,2-0,4m) şi poartă denumirea de „scaunul butucului”. Forma joasă de conducere a butucului de viţă de vie este practicată în zonele cu temperaturi negative care depăşesc limita de rezistenţă a soiului cultivat în timpul perioadei de repaus, astfel încât baza butucului să poată fi protejată peste iarnă prin îngropare.

Tulpina butucului la forma de conducere semiînaltă are înălţimea de 0,6-0,8m-1m, iar sistemul de cultură în funcţie de frecvenţa temperaturilor negative extreme în perioada de repaus este neprotejat sau semiprotejat prin muşuroirea bazei tulpinii şi a coardelor situate în apropiere. Tulpina butucului la forma de conducere înaltă are înălţimea de 1-1,8m , iar sistemul de cultură practicat în zonele cu temperaturi mai ridicate în perioada de repaus este neprotejat.

Coardele multianuale sunt inserate pe tulpină şi se numesc braţe când au o poziţie oblică sau cordoane când sunt în poziţie orizontală. În funcţie de lungimea lor cordoanele pot fi cordoane unilaterale când ocupă spaţiul între doi butuci pe rând (1-1,5 m) sau cordoane bilaterale când sunt situate de o parte şi alta a tulpinii şi au lungimea egală cu jumătatea distanţei între doi butuci pe rând (0,5-0,7m).Pe elementele multianuale sunt inserate coardele de doi ani şi de un an .

Caracteristica biologică a butucului de viţă de vie este că la majoritatea speciilor şi soiurilor coardele de un an sunt coarde de rod purtătoare de lăstari fertili atunci când sunt inserate pe coarde de doi ani. Coardele de un an situate pe tulpină, braţe sau cordoane vor avea în timpul perioadei de vegetaţie numai lăstari sterili.

În timpul perioadei de repaus pe coardele de un an la noduri se găsesc muguri care alcătuiesc ochiul de iarnă. Mugurii ochiului de iarnă în condiţii favorabile, primăvara, când temperatura medie depăşeşte plus 10 grade C, pragul biologic la majoritatea soiurilor roditoare, generează lăstari. Lăstarii la sfârşitul perioadei de vegetaţie, când cad frunzele, se transformă în coarde de un an. Pe lăstari sunt dispuse altern la noduri frunze cu caractere specifice soiului. La baza frunzelor, în perioada de vegetaţie, sunt dispuşi muguri care alcătuiesc ochiul primar primăvara şi ochiul de vară până la maturarea lăstarului.

În partea superioară a lăstarului fertil sunt situate 1-5 inflorescenţe, în funcţie de soiul cultivat. Inflorescenţa cuprinde 200-900 flori mici hermafrodite la majoritatea soiurilor roditoare, inflorescenţe care după fecundarea ovului şi legarea boabelor se transformă în strugure.

Organografia speciilor legumicole

Plantele legumicole prezintă o parte subterană şi o parte aeriană.

Partea subterană este constituită din rădăcini cu rol fiziologic de fixare, depozitare, respiraţie şi nutriţie. Rădăcinile au forme, dimensiuni şi extindere în sol diferite în funcţie de specie, de condiţiile ecologice, de agrotehnica aplicată şi de vârsta plantei. La speciile de legume rădăcinoase se produce o îngroşare secundară, rădăcina se tuberizează. La legumele vărzoase rădăcina este un pivot. Legumele solanacee au rădăcina fibroasă, fasciculată. Legumele bulboase prezintă în sol, la baza bulbului îngroşat, rădăcini fibroase superficiale. Cunoaşterea formei, dimensiunilor, dar mai ales a ariei de răspândire a rădăcinilor în sol, prezintă o importanţă capitală în vederea stabilirii cerinţelor faţă de apă şi elemente nutritive a fiecărei specii şi a fiecărui soi. Pe baza acestor date se alege tehnologia de cultură cu indicarea agrotehnicii corespunzătoare şi mai ales a normelor de udare, a numărului de udări şi a metodei de irigare .

Partea aeriană este alcătuită din tulpină cu muguri, frunze, inflorescenţe, flori, fructe, seminţe. Tulpina plantelor legumicole are rol esenţial în circulaţia sevei brute şi elaborate. Mărimea ei, numărul de tulpini, gradul de ramificare diferă în funcţie de specie. Ex.: tulpina scurtă discoidală la ceapă, tulpina îngroşată la gulie, tulpina ierbacee la tomate, tulpina volubilă la fasolea şi mazărea de grădină, tulpina târâtoare la castravete şi pepene.

Tulpina prezintă noduri pe care se înseră frunzele, care alternează cu internoduri. În dreptul nodurilor, la subsioara frunzelor, se află situaţi muguri axilari, prin care se dezvoltă noi ramificaţii. Majoritatea speciilor legumicole înfloresc odată, dar unele ca hreanul şi sparanghelul, plante legumicole perene, înfloresc de mai multe ori în viaţă. Tulpinile aeriene mor în fiecare an. Tulpinile subterane ale legumelor bienale şi perene ierboase au rol de depozitare a substanţelor de rezervă, de înmulţire vegetativă şi de rezistenţă la condiţiile nefavorabile din timpul iernii. În această categorie intră rizomii (revent), tuberculii (cartof) şi bulbii (ceapa, prazul, usturoiul).

Mugurii amplasaţi pe tulpini sunt alcătuiţi din complexe merismatice, care vor genera lăstari purtători de frunze, inflorescenţe, flori şi fructe. După poziţia lor pe tulpină mugurii pot fi: terminali (apicali) şi laterali (axiliari). La unele legume, partea comestibilă rezultă din depozitarea substanţelor de rezervă în mugurele terminal (căpăţânile de varză albă, varză roşie şi salată) sau în mugurii axilari (varza de Bruxelles).

Frunzele unor specii sunt suculente, comestibile, bogate în săruri minerale şi vitamine (salata verde, spanacul, măcrişul). Alte specii au frunzele aromate folosite drept condimente (cimbrul, busuiocul, tarhonul, pătrunjelul, mărarul, leuşteanul). Peţiolul frunzei la unele legume s-a dezvoltat şi este suculent, fiind consumat pentru salate (ţelina de peţiol) sau compot (reventul).

Inflorescenţele şi florile variază foarte mult, unele din ele fiind modificate prin selecţie şi devenind comestibile (conopida). Alcătuirea, culoarea şi forma lor variază mult. Morfologic şi fiziologic, florile plantelor legumicole sunt hermafrodite sau unisexuate. Polenizarea şi fecundarea florilor poate fi autogamă sau alogamă. Fructele sunt foarte variate ca alcătuire, mărime, formă. La unele specii ele se pot consuma crude sau preparate, la maturitatea de consum, când fructele sunt tinere (fasolea de grădină, castraveţii, vinetele) sau la maturitatea fiziologică (tomatele, pepenii, gogoşarii). Seminţele de legume au culori şi dimensiuni diverse, uneori reprezintă partea comestibilă (mazăre, linte, bob).

Organografia speciilor pomicole

Speciile pomicole prezintă două părţi mari, distincte: rădăcina (partea subterană) şi tulpina (partea aeriană). Ele se deosebesc prin poziţie, direcţie de creştere, structură şi funcţii fiziologice ..

Rădăcina îndeplineşte următoarele funcţii fiziologice: fixează pomul pe teren, absoarbe seva brută, conduce elementele elaborate şi substanţele absorbite, depozitează substanţele de rezervă, asigură respiraţia, realizează sinteza elementelor primare, secretă anumite substanţe care solubilizează elementele din sol.

Amploarea dezvoltării rădăcinilor depinde de factorii ambientali, de însuşirile biologice ale speciei, soiului cultivat, de portaltoi şi de agrotehnica aplicată în livadă. Rădăcina este folosită pentru înmulţire vegetativă prin drajonare la prun, vişin, zmeur, mur.

În funcţie de originea lor, rădăcinile pomilor sunt rădăcini embrionare la puieţii proveniţi din seminţe şi rădăcini adventive la portaltoi înmulţiţi vegetativ prin butaşi, marcotaj, prin muguri adventivi la noduri. Drupaceele sunt refractare la emiterea rădăcinilor adventive.

Rădăcinile pomilor şi arbuştilor fructiferi, după direcţia de creştere în sol, pot fi: rădăcini verticale, care absorb apa din straturile mai adânci ale solului, rădăcini orizontale, cele mai multe, care ajung la mari distanţe faţă de trunchiul pomilor şi rădăcini oblice pe care le întâlnim ocazional. Rădăcinile orizontale predomină la pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, când au o poziţie aproape paralelă cu suprafaţa solului, iar rădăcinile verticale sunt caracteristice portaltoilor obţinuţi din sâmburi sau seminţe (franc sau sălbatec) sau a celor vegetativi de vigoare mare..

Sistemul radicular al pomilor este alcătuit din: rădăcini de schelet, rădăcini de semischelet şi rădăcini degarnisire (fibroase), Rădăcinile de schelet sunt lungi de 0,3-1,5 m la coacăz, mur şi zmeur, de 3-5 m la măr, păr, cais, piersic, migdal şi vişin, de 10-15 m la nuc şi castan. Rădăcinile embrionare au formă de pivot cu ramificaţii de ordinul I şi II, iar la rădăcinile adventive pivotul lipseşte şi este înlocuit cu câteva rădăcini viguroase verticale sau oblice.

Grosimea acestor rădăcini variază între 3 mm şi 10-15 cm. Rădăcinile de garnisire (fibroase) sunt rădăcini de ordinul IV-VII, cu lungimea şi grosimea de câţiva mm şi cuprind: rădăcini axiale (de creştere) care se formează primăvara în vârful rădăcinilor de schelet la pomii tineri; rădăcini active sau absorbante, de 1-4 mm, cu o durată de viaţă scurtă; rădăcini intermediare, situate între cele axiale şi conducătoare sau între absorbante şi conducătoare propriu-zise. La majoritatea speciilor pomicole (măr, păr, prun, cais) pe rădăcinile active se găsesc aproximativ 300-700 perişori absorbanţi pe mm². Rădăcinile speciilor măr şi prun posedă mai mulţi perişori absorbanţi şi imprimă acestor specii o rezistenţă mai mare la factorii nefavorabili dea mediu.

Sistemul radicular al pomilor şi arbuştilor fructiferi se dezvoltă în funcţie de vigoarea soiului şi portaltoiului, vârsta pomului, condiţii ecologice. În primii ani de tinereţe sistemul radicular se dezvoltă foarte puternic, iar în perioada de rodire şi mai ales de declin alungirea rădăcinilor de schelet se reduce, rădăcinile periferice încep să se usuce. În plantaţiile înfiinţate pe soluri fertile sistemul radicular se dezvoltă mai bine şi este simetric, comparativ cu dezvoltarea lui în plantaţiile pe pante amplasate pe terenuri înţelenite, argiloase, acide.

Pe solurile sărace, pe versanţi cu panta abruptă, sistemul radicular urcă mai mult în amonte, depăşind de cele mai multe ori înălţimea pomilor. Pe solurile cu strat de argilă la mică adâncime, unde au loc fenomene de alunecări de teren, sistemul radicular al nucului se dezvoltă superficial, deci nu fixează terenul erodat şi denivelat. Creşterea rădăcinilor este influenţată de textură şi conţinutul în substanţe nutritive din sol, de nivelul temperaturii şi umidităţii din perioada de creştere. În anii cu exces de umiditate sau în condiţii de irigare, rădăcinile pomilor cresc continuu din primăvară până toamna târziu, cu variaţii ale intensităţii în funcţie de temperatură.

Studierea sistemului radicular prezintă interes pentru stabilirea tehnologiei şi a momentului de aplicare a îngrăşămintelor, a adâncimii la care se efectuează lucrările solului, aprecierea densităţii de plantare, a metodei de irigare şi a regimului de irigare. Sistemul radicular al pomilor fructiferi este amplasat la 20-100 cm adâncime. Amplasarea depinde de specie şi portaltoi (la măr altoit pe puieţi viguroşi: 50-80 cm, la vişin: 20-50 cm, la măr altoit pe portaltoi vegetativi slabi M9, M27: 20-40 cm). Extinderea rădăcinilor în plan orizontal depăşeşte de 1,5-4 ori proiecţia coroanei. Ea depinde de vârsta şi vigoarea soiului şi portaltoiului, de panta şi natura solului, de adâncimea apei freatice, de modul de întreţinere a solului în plantaţie.

Tulpina este alcătuită din trunchi de 0,3-1,8 m în funcţie de sistemul de cultură folosit şi coroană. Coroana este formată din axul pomului cu săgeata de creştere anuală, ramuri de ordinul I şi II – de schelet (şarpante), ramuri de semischelet (subşarpante) ca suport pentru ramurile de garnisire de un an: vegetative şi de rod. Unghiul de inserţie a ramurilor de schelet pe ax de 45-54⁰ asigură o fructificare normală, mărind rezistenţa la dezbinare în cadrul formei de coroană. Sistemul de ramificare al ramurilor de semischelet poate fi bilateral altern exterior (generalizat) sau prin bifurcare (la vasul clasic).

Pe ramurile de schelet şi semischelet se află ramuri de rod de un an cu muguri de rod inseraţi direct, care au grosimea de 7-8 mm, unghi de inserţie mare. În timpul perioadei de vegetaţie din mugurii vegetativi viabili se vor dezvolta lăstari cu frunze şu muguri, iar din mugurii de rod sau din mugurii micşti la măr şi păr vor apare flori sau inflorescenţe în funcţie de specia cultivată. După recoltarea fructelor la speciile sâmburoase ramurile rămân degarnisite, fenomen care nu apare la speciile seminţoase. La sfârşitul perioadei de vegetaţie lăstarii îşi maturează lemnul şi se transformă în ramuri de un an purtătoare de muguri vegetativi şi muguri de rod sau muguri micşti.