Rolul elementelor nutritive la plantele floricole

Procesele vitale se desfăşoară normal numai în cazul când plantele sunt aprovizionate cu elemente nutritive în cantităţi corespunzătoare cerinţelor biologice. Insuficienţa în mediul de cultură a unor elemente chimice afectează creşterea şi dezvoltarea, determină modificări exterioare ale aspectului, care reprezintă simptomul carenţei acestora.

Aceste simptome, însă, trebuie interpretate cu atenţie deoarece, în multe cazuri, nu este vorba de o carenţă totală, ci de o întrepătrundere a acestora cu alte simptome de natură fizică sau parazitară.

Cunoaşterea simptomelor de deficienţă a principalelor elemente chimice prezintă importanţă pentru practică, întrucât dozarea chimică este mult mai dificilă şi se execută numai în laboratoarele de specialitate.

Azotul

Azotul constituentul esenţial al citoplasmei, element de bază al proteinelor, favorizează înmulţirea celulelor, formarea cloroplastelor, glucidelor etc.

Carenţa în azot se manifestă printr-o dezvoltare redusă, o diminuare a creşterii plantelor. Tijele au tendinţă redusă de ramificare, sunt scurte, subţiri, prematur lemnificate. Frunzele tinere au culoarea verde deschis, verde-galben chiar galben , pentru ca la maturitate să devină purpurii şi să cadă de la bază spre vârf .

Excesul azotului este tot atât de dăunător ca şi carenţa lui deoarece determină creşterea vegetativă cu întârzierea înfloririi, sensibilitate la atacul bolilor.

Specii sensibile: Chrysanthemum, Gerbera, Dianthus, Pelargonium, Primula, Colocasia, Ficus.

Fosforul

Fosforul este transportorul de energie în celulele plantelor, participă la numeroase reacţii biochimice, împreună cu azotul participă la dezvoltarea generală a plantelor şi la dezvoltarea sistemului radicular, formarea florilor şi maturarea seminţelor.

La carenţa în fosfor creşterea este diminuată, internodiile se scurtează, se constată un nanism accentuat al întregii plante. Un fenomen caracteristic este culoarea verde închis a frunzelor, tulpinilor, tijelor florale. Prin prezenţa unei cantităţi crescute de antociani tijele, dar şi frunzele, îşi pierd culoarea normală de verde şi se înroşesc . Lipsa fosforului duce la întârzierea înfloritului, lemnificare slabă, căderea bobocilor şi florilor, flori mici şi slab colorate.

Specii sensibile: Begonia, Gerbera, Hydrangea, în general plante decorative prin flori.

Potasiul

Potasiul acţionează ca regulator al funcţiilor de creştere, fiind necesar în procesele de fotosinteză, sinteza proteinelor, în creşterea rezistenţei plantelor la boli. Are o influenţă pozitivă asupra calităţii producţiei de flori şi favorizează acumularea de rezerve la plantele cu bulbi.

Carenţa în potasiu se manifestă prin diminuarea, chiar oprirea completă a creşterii, căderea tijelor, ramificarea slabă a sistemului radicular. Pentru frunze, principalul simptom este culoarea verde-albăstrui, brunificarea şi necrozarea vârfului şi marginilor frunzelor mature , determinată de o transpiraţie anormală.

Specii sensibile: Azaleea, Pelargonium, Matthiola, Philondendron, Gladiolus, Narcissus, Tulipa.

Fierul

Fierul deşi nu este constituentul clorofilei, este absolut necesar formării ei, contribuie la transformarea leucofilei în clorofilă.

Carenţa în fier se constată prin stagnarea creşterii, plantele rămân anemice, cu flori mici, rădăcini scurte. Determină îngălbenirea generală a plantelor, în special a frunzelor tinere, dar spre deosebire de celelalte carenţe, culoarea are o tentă spre alb, sau alb în unele cazuri. Carenţa este favorizată de un sol calcaros, rece şi de o administrare în exces a îngrăşămintelor.

Specii sensibile: Chrysanthemum, Calceolaria, Azaleea, Hydrangea, Rosa, etc.

Magneziul

Magneziul este constituentul clorofilei, prezenţa sa activează sinteza şi migrarea compuşilor cu fosfor către organele de reproducere.

Carenţa în magneziu este asemănătoare cu carenţa în fier, dar în acest caz, limbul rămâne verde în jurul nervurii principale, ceea ce determină un aspect marmorat al frunzelor. Vârful şi marginile frunzelor au tendinţa de a se rula . într-un stadiu avansat limbul foliar se necrozează şi frunzele cad progresiv de la bază spre vârful lăstarilor care rămân subţiri şi fragili. Carenţa de magneziu apare mai frecvent în cazul solurilor şi substraturilor cu exces de potasiu.

Specii sensibile: Primula, Begonia, Dianthus.

Calciul

Calciul prezent în membrana pectică a celulelor, dă rezistenţă ţesuturilor, favorizează asimilarea celorlalte elemente nutritive.

Carenţa în calciu interesează mai ales datorită influenţei asupra pH-ului solului, de unde rezultă posibilitatea diferită de asimilare a altor elemente: magneziu, potasiu, fier, mangan, bor. Carenţa se observă prin frunzele tinere răsucite, deformate, cu aspect strangulat, cele mature se usucă de la vârf şi margini, rădăcinile sunt scurte de culoare brună, slab dezvoltate.

Manganul

Manganul intră în constituţia unor enzime, care au rol important în diferite procese metabolice.

Carenţa în mangan determină apariţia de pete clorotice între nervuri, care rămân verzi. Specii sensibile: Rosa, Gerbera, Primula.

Borul

Borul are un rol important în procesele de creştere şi diferenţiere a mugurilor, favorizează înfloritul şi fructificarea.

Carenţa în bor se manifestă prin reducerea activităţii meristematice, înnegrirea meristemului terminal al tijei. Frunzele mature se îngroaşă, brunifică şi devin casante, iar cele tinere devin verde deschis . Lăstarii în curs de apariţie se brunifică şi cad, înflorirea este slabă, rădăcinile sunt scurte, dese, brune. Specii sensibile: Cyclamen, Dianthus.

Cuprul

Cuprul intră în constituţia unui număr mare de enzime oxidative.

La carenţa în cupru frunzele au marginile gălbui, cu vârfuri uscate, lăstarii sunt slabi cu frunze mici, care se usucă.

Macro şi microelementele nu acţionează izolat, prezenţa lor în plante nu trebuie privită ca o simplă acumulare, ci în raport cu metabolismul variat care are loc în ţesuturi şi organe.

Apariţia simptomelor de carenţă nu trebuie atribuită numai lipsei sau deficitului unor elemente, ci şi raportului în care se găsesc aceste elemente în substratul de cultură. Dezechilibrul mineral al substratului de cultură, care are consecinţe negative asupra nutriţiei normale a plantelor floricole, poate fi determinat atât de fertilizarea neraţională, cât şi de alte cauze: seceta sau umiditatea excesivă, insolubilizarea diferenţiată. Aplicarea îngrăşămintelor se face în funcţie de cultură şi de cerinţele în elemente fertilizante necesare parcurgerii etapelor de creştere şi dezvoltare.

În multe situaţii plantele pot prezenta simptome de boală, care însă nu se datoresc carenţei în elemente nutritive, ci deficienţelor în asigurarea unor factori de mediu sau atacului bolilor şi dăunătorilor.

Alte manifestări datorate dereglărilor fiziologice la plantele decorative

• estomparea nuanţelor din frunze la plantele care au pete, puncte etc de altă culoare din cauza unei iluminări insuficiente; planta mutată într-o poziţie cu luminozitate bună îşi revine;
• pustule maronii pe frunze datorate arsurii provocate de razele solare;
• marginile îndoite ale frunzelor - un indiciu că lumina este prea puternică; planta trebuie mutată într-un loc mai puţin luminos;
• frunze inferioare uscate din cauza iluminării insuficiente, lipsei de apă sau temperaturilor prea ridicate;
• căderea frunzelor provocată de lipsa apei, scăderea bruscă a temperaturii;
• căderea florilor dacă temperatura este prea ridicată şi atmosfera prea uscată;
• frunze cu vârful maroniu cauzat de atmosfera exagerat de uscata, ca urmare planta trebuie pulverizată frecvent cu apă;
• ofilirea frunzelor poate fi cauzată de lipsa apei, frunzele îşi revin prin udarea plantei; dar poate fi determinată şi de udarea excesivă;
• îngălbenirea şi necrozarea frunzelor, stagnarea creşterii poate fi datorată acidifierii substratului, se impune determinarea pH-ului şi luarea măsurilor în consecinţă.

Exigențele nutritive ale principalelor plante cultivate la ghivece

Procesele vitale se desfăşoară normal numai în cazul când plantele sunt aprovizionate cu elemente nutritive în cantităţi corespunzătoare cerinţelor biologice. Insuficienţa în mediul de cultură a unor elemente chimice afectează creşterea şi dezvoltarea, determină modificări exterioare ale aspectului, care reprezintă simptomul carenţei acestora.