Tipuri de pieţe

Posibilitatea de a controla preţul este influenţată de natura concurenţei existente pe piaţă. Unele organizaţii acţionează pe pieţe extrem de competitive, iar altele deţin controlul pieţei din care fac parte. Intre aceste două extreme, există o multitudine de variaţii ale tipului de concurenţă şi ale puterii de a stabili preţul. Totalitatea organizaţiilor care fabrică şi comercializează acelaşi produs formează o ramură de producţie.

Diferitele ramuri sunt formate dintr-un număr variat de organizaţii, de la una sau două (exemplu: ramura producătoare de avioane), la foarte multe (exemplu: industria uşoară). Preţul şi nivelul producţiei unei anumite ramuri sunt stabilite prin combinarea deciziilor individuale, pe care le ia fiecare organizaţie privind producţia proprie şi prin confruntarea curbei rezultante a ofertei cu cea a cererii pieţei.

Pentru a inţelege cum este influenţat nivelul preţului pieţei de către mărimea şi numărul organizaţiilor şi din ce cauză diferă atat de mult numărul organizaţiilor, care formează o anumită ramură de producţie, economiştii studiază structura pieţei.

Structura pieţei reprezintă un sistem de clasificare care grupează firmele in funcţie de concurenţa căreia trebuie să-i facă faţă. Ea descrie structura vanzărilor şi a cumpărătorilor de pe piaţa respectivă.

In practică, există diferite criterii de clasificare a structurii pieţei. Unul dintre acestea il constituie graniţele pieţei – mărimea suprafeţei in care interacţionează vanzătorii şi cumpărătorii. Ele sunt adesea confuze şi diferă foarte mult in funcţie de natura bunurilor sau a serviciilor. De exemplu, piaţa restaurantelor este locală, piaţa bancară este regională, piaţa petrolului este internaţională.

Un alt criteriu de clasificare a structurii pieţei il reprezintă produsele (sau serviciile) substituibile care intră in concurenţă pe acea piaţă. Intră magazinele alimentare in concurenţă cu restaurantele? Dar radioul, televizorul, casetofonul, CD player-ul, video-ul şi jocurile pe calculator? Economiştii analizează structura pieţei pentru a inţelege modul in care furnizorii răspund cererii consumatorilor, precum şi mobilitatea cu care sunt folosite resursele.

Cele două extreme ale structurii pieţei, frecvent folosite in aceastăanaliză, sunt:

• concurenţa perfectă
• monopolul pur .

Aceste două forme au caracteristici diametral opuse şi corespund următoarelor situaţii:

• mulţi vanzători ai unor bunuri identice
• un singur vanzător, şi anume:

Vom analiza, in continuare, aceste două extreme ale structurii de piaţă, precum şi alte forme circumscrise lor.

• In cazul concurenţei perfecte există mulţi vanzători ai aceluiaşi tipde produse, nici unul dintre aceştia neputand să stabilească preţul.
• In cazul monopolului pur, un singur vanzător deţine controlul intregii pieţe, deci şi al preţului.

Concurenţa perfectă, lumea primitorilor de preţ

Atunci cand numărul cumpărătorilor şi al vanzătorilor unui anumit tip de produs (sau serviciu) este suficient de mare, preţul acestuia este considerat ca fiind dat. Toţi participanţii pe piaţa respectivă sunt consideraţi primitori de preţ, deoarece ei nu pot, nici singuri, nici in grup, să-l stabilească sau să-l modifice. Deci, in această situaţie, preţul nu se află sub controlul primitorilor de preţ, depinzand numai de nivelul ofertei şi al cererii.

Nici un consummator nu va reuşi să cumpere la preţuri mai mici decat preţul pieţei. Pe de altă parte, nici un producător nu va putea vinde la preţuri mai mari decat preţul pieţei, deoarece consumatorii işi vor putea procura bunurile (serviciile) mai avantajos, de la alţi ofertanţi.

Primitor de preţ este deci vanzătorul (cumpărătorul) care consideră preţul pieţei ca fiind dat.

Figura. 8.1 Curba cererii firmei unei organizaţii perfect concurenţiale

Curba CC' a cererii pe o piaţă cu concurenţă perfectă este orizontală (figura 8.1). Indiferent de cantitatea vandută, firma va obţine preţul pieţei Po. Alura orizontală a curbei cererii reprezintă caracteristica esenţială a concurenţei perfecte.

O piaţă caracterizată printr-o concurenţă perfectă indeplineşte patru condiţii:

• Prima condiţie constă in existenţa unui număr mare de firme primitoare de preţ. In acest caz, nici furnizorii, nici cumpărătorii nu pot influenţa condiţiile ofertei şi respectiv ale cererii. Impactul pe care părăsirea pieţei de către anumite firme, intrarea de noi concurenţi pe piaţă, precum şi refuzul unor consumatori de a cumpăra il au asupra preţului este neglijabil.
• A doua condiţie este aceea că toate organizaţiile de pe piaţa respectivă trebuie să realizeze acelaşi tip de produs (serviciu). Produsele (serviciile) sunt diferenţiate.
• A treia constă in faptul că toţi cumpărătorii trebuie să deţină informaţii precise, pentru a putea fi siguri că preţurile produselor (serviciilor) realizate de diferiţi concurenţi din ramura respectivă sunt intr-adevăr identice.
• A patra condiţie este libera intrare pe piaţă ca şi libera ieşire de pe piaţă. Firmele existente nu pot bloca intrarea altor firme pe piaţă şi nu există bariere, care să restricţioneze sau să blocheze ieşirea de pe piaţă.

Oferta organizaţiei in condiţiile concurenţei perfecte

Teoria generală a deciziei privind nivelul ofertei arată că, in vederea stabilirii celui mai convenabil nivel al producţiei, organizaţia foloseşte condiţia de marginalitate:

CM = VM

in care:

CM = este costul marginal;

VM = este venitul marginal.

Conform acestei condiţii, managerii organizaţiei verifică dacă preţul mediu la care poate fi vandut produsul acoperă costul mediu. O altă caracteristică a concurenţei perfecte este şi egalitatea dintre

venitul marginal VM şi preţul P.

VM = P

Această egalitate apare deoarece curba cererii este orizontală şi nu descendentă, cum se prezintă de obicei, atunci cand organizaţia este obligată să reducă preţul pe măsura măririi cantităţii oferite. Deci, in cazul companiilor care acţionează pe o piaţă cu concurenţăperfectă, venitul obţinut prin vinderea unei unităţi suplimentare este egal cu preţul ei.

Curba ofertei pe termen scurt, in condiţiile concurenţei perfecte

In figura 8.2 sunt reprezentate curbele costurilor pe termen scurt şi anume: costul marginal (CMS), costul unitar (CUS) şi costul variabil unitar (CVUS). Conform relaţiei (2), condiţia de marginalitate pentru stabilirea celui mai bun nivel al producţiei este:

CMS = VMS = P

Conform acestei ecuaţii, in cazul concurenţei perfecte, organizaţia poate produce doar atata timp cat preţul este egal cu costul marginal. Această egalitate este acceptată intrucat profitul este in orice caz mai mare sau pierderea mai mică, in cazul in care se produce, decat dacă nu seproduce nimic. Insă, in nici un caz, preţul nu poate scădea sub nivelul costului variabil unitar, organizaţia intrerupand, in acest caz, activitatea pe termen scurt.

Curba, care reprezintă grafic evoluţia cantităţii pe care organizaţia doreşte şi poate să o producă la fiecare preţ dat, poartă numele de curba ofertei. Preţul de scoatere din funcţiune este preţul la care organizaţia elimină pierderile numai prin oprirea producţiei.

Figura 8.2 Decizia privind oferta organizaţiei pe termen scurt, in condiţiile concurenţei perfecte

Conform figurii 8.2, curba ofertei pe termen scurt este reprezentată de porţiunea de deasupra punctului A a curbei CMS. Ea realizează corespondenţa intre preţul pieţei şi cantitatea realizată. Intre punctele A şi C, corespunzătoare preţurilor P1 şi P3, organizaţia oferă, dar inregistrează pierderi pe termen scurt, deoarece preţul este mai mic decat costul mediu.

Aceste pierderi sunt insă mai mici decat cele pe care le-ar inregistra firma neproducand. La preţuri superioare lui P3, preţul la care CMS intersectează minimul curbei CTMS, organizaţia inregistrează profituri pe termen scurt. De exemplu, la preţul P4 profitul pe unitatea de produs este reprezentat de segmentul DG, diferenţa dintre preţul şi costul total mediu pe unitatea de produs. Preţul P1 este preţul de scoatere din funcţiune.

Curba ofertei pe termen lung, in condiţiile concurenţei perfecte

In cazul concurenţei perfecte, pe termen lung se aplică aceleaşi principii ca şi in cazul ofertei organizaţiei. In acest caz, condiţia de marginalitate pentru stabilirea celui mai bun nivel al producţiei este:

CML = VML = P

in care:

CML = costul marginal pe termen lung;

VML = venitul marginal pe termen lung;

P = preţul produsului.

Figura 8.3 prezintă costul unitar pe termen lung CVL şi costul marginal pe termen lung CML.

Figura 8.3 Decizia privind oferta organizaţiei pe termen lung in condiţiile concurenţei perfecte

Curba costului marginal pe termen lung CML este mai puţin abruptă decat curba costului marginal pe termen scurt CMS, deoarece in acest interval de timp organizaţia poate lua decizii in vederea modificării factorilor de producţie.

In figura 8.3, curba ofertei pe termen lung este porţiunea de deasupra punctului B de pe curba CML, care face corespondenţa intre preţul pieţei şi cantitatea oferită. In punctul B preţul P2, la care se produce o cantitate Q2, este egal cu minimul costului unitar pe termen lung. In acest punct profitul este zero, din venituri acoperindu-se doar costul de oportunitate al banilor şi timpul producătorului. Se spune că, in aceste condiţii, organizaţia obţine profit normal. Preţul corespunzător punctului B se numeşte preţ de intrareieşire.

La acest preţ, din motivele prezentate mai sus, nu există stimulente ale intrării pe piaţă şi nici motive ale părăsirii ei. Costurile de intrare-ieşire pot fi, aşa cum reiese din analiza mai atentă a figurii 8.3, mai mari decat cele de menţinere in interiorul ramurii. De exemplu, firmele care vor să pătrundă pe piaţă sunt uneori nevoite să se amplaseze in poziţii mai puţin avantajoase in comparaţie cu cele ale concurenţilor deja existenţi, ceea ce atrage costuri de transport mai mari. Or, preţul P3 acoperă, aşa cum am arătat, numai minimul costului unitar pe termen lung. Prin urmare, intrarea devine atractivă numai la preţuri ceva mai mari.

Organizaţia marginală

In condiţiile concurenţei perfecte, in cadrul ramurii există un numărmare de organizaţii care realizează acelaşi tip de produs, pe care il vand la acelaşi preţ, dar avand curbe ale costurilor uşor diferite.

In figura 8.4 sunt prezentate curbele costurilor a două organizaţii, A şi B. Organizaţia A are un cost redus, in timp ce B are un cost ridicat. In cadrul ramurii, pot exista şi organizaţii ale căror costuri sunt cuprinse intre A şi B, precum şi altele cu costuri mai mari decat B. Curbele costurilor organizaţiei A vor fi curba costului unitar pe termen lung CULA şi curba costului marginal pe termen lung CMLA.

Curbele costurilor organizaţiei B vor fi CMLB şi CULB. La preţul P, firmaA, care are costuri mai mici, produce o cantitate QA mai mare decat cantitatea QB a firmei care are costuri mai mari. In timp ce la acest preţ firma A obţine profit, firma B işi acoperă doar cheltuielile, neinregistrand profit. O reducere cat de mică a preţului, va forţa firma B să părăsească ramura. De asemenea, in condiţiile preţului P, nici o altă firmă cu costuri mai mari decat cele ale firmei B nu poate intra in competiţie. Ele pot spera să intre in cadrul ramurii numai dacă preţul P va creşte puţin.

Figura 8.4 Firma marginală

In concluzie:

• organizaţia marginală din interiorul ramurii este aceea care are cele mai mari costuri in comparaţie cu concurenţii, reuşind ca la nivelul P al preţului pe termen lung să-şi acopere numai cheltuielile;

• organizaţia marginală care aşteaptă pătrunderea in ramură este acea firmă cu cele mai scăzute costuri in comparaţie cu firmele care nu pot intra in competiţie la nivelul P al preţului pe termen lung. O creştere cat de mică a preţului ii va permite intrarea in cadrul ramurii.

Realizarea echilibrului in cadrul ramurilor cu concurenţă perfectă

După ce am examinat curbele ofertei ramurii pe termen lung şi pe termen scurt, putem studia modul in care interacţionează oferta şi cererea pe termen scurt şi pe termen lung, determinand preţul de echilibru pe termen scurt şi respectiv pe termen lung. In cazul echilibrului pe termen scurt (lung), la preţul pieţei, cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită de organizaţiile careconcurează in cadrul ramurii, atunci cand fiecare produce la nivelul curbei ofertei pe termen scurt (lung).

Deşi au libertatea de intrare şi de ieşire, atunci cand se inregistrează numai profituri normale, alte organizaţii nu vor fi interesate să pătrundă pe piaţă, iar cele existente nu vor avea motive să o părăsească. Modificarea stării de echilibru a ramurii are loc numai atunci cand se produc schimbări ale costului sau ale cererii.

Efectul creşterii costului asupra stării de echilibru

Dacă la un moment dat cresc preţurile resurselor, vor creşte la randul lor costurile variabile unitare şi costurile unitare ale produselor. In această situaţie firmele vor continua să ofere produsele atata timp cat pe termen scurt preţul lor acoperă costurile variabile unitare, chiar dacă este mai mic decat costul unitar. In acest fel, fiecare unitate realizată va contribui la recuperarea unei părţi din costurile fixe totale ale organizaţiei, egală cu diferenţa dintre preţ şi costul variabil unitar.

Continuarea activităţii pe termen scurt se justifică prin faptul că oricum nu se poate acţiona asupra capitalului fix, deci cheltuielile fixe s-ar inregistra oricum şi pierderea ar fi mai mare. Dacă preţul este mai mic decat costul variabil unitar, organizaţia trebuie să-şi inceteze imediat activitatea pe termen scurt pentru că fiecare unitate realizată ar adăuga la pierderile cauzate de costurile fixe totale o sumă egală cu diferenţa dintre costul variabil unitar şi preţ.

Pe termen lung, se poate acţiona asupra capitalului fix, luandu-se măsuri de reducere a costurilor fixe totale sau dimpotrivă de lichidare a activelor fixe. Prin urmare, pe termen lung vor continua să ofere menţinandu-se pe piaţă, numai firmele care au costul unitar mai mic decat preţul.

Ca urmare a acestor fenomene, atunci cand preţul resurselor creşte, pe termen scurt preţul produselor va creşte pentru un timp, din cauza reducerii ofertei. Pe termen lung insă, cererea scade, preţul scade şi ca urmare, o parte din firme nu-şi mai pot continua activitatea şi se retrag de pe piaţă, oferta continuand să scadă.

Efectul cererii asupra stării de echilibru la nivelul ramurii

Pe termen scurt, fiecare organizaţie are o parte din factorii de producţie constanţi şi numărul organizaţiilor care concurează pe piaţă este fix. Dacă cererea incepe să crească, preţul de echilibru creşte la randul lui. Pe termen lung, organizaţiile işi pot modifica toţi factorii de producţie, luand măsuri care să contribuie la reducerea costului unitar.

In aceste condiţii, firmele obţin profituri supranormale şi apare stimulentul ca noi organizaţii să pătrundă pe piaţă, oferta va creşte, şi ca urmare preţul de echilibru scade.

Figura 8.5 Modificarea cererii intr-o ramură caracterizată prin concurenţă perfectă

Concurenţa imperfectă

După cum s-a arătat, concurenţa perfectă reprezintă numai una dintre extremele structurii de piaţă. Alături de organizaţiile perfect concurenţiale, pe piaţă coexistă alte trei tipuri de organizaţii: cele afla te in concurenţă monopolistică, oligopolul şi monopolul pur, acesta din urmă reprezentand cealaltă extremă a structurii pieţei.

O firmă imperfect concurenţială este aceea care exercită un oarecare control asupra preţului produselor sale.

Condiţiile in care firma poate deţine controlul asupra preţului sunt următoarele:

• fiecare firmă deţine un segment de piaţă important;

• fiecare firmă produce un bun care se diferenţiază de cele ale concurenţilor.

O organizaţie imperfect concurenţială răspunde la cel puţin una dintre cele două cerinţe. Unele organizaţii intrunesc chiar ambele condiţii. Pentru a putea inţelege de ce aceste două trăsături permit unei organizaţii să controleze preţul produselor, să analizăm ce se intamplă cu o intreprindere care fabrică cea mai mare parte a producţiei cu care se vine pe o piaţă – de exemplu, o intreprindere producătoare de oţel.

Prin poziţia pe care i-o conferă importanţa segmentului de piaţă pe care il deţine, aceasta poate manevra preţul pieţei, prin modificarea nivelului producţiei proprii. In situaţia in care această intreprindere şi-ar reduce producţia, cantitatea de oţel oferită pe piaţă ar scădea suficient astfel incat preţul oţelului să crească. Invers, creşterea producţiei ar determina reducerea preţului.

Controlul asupra preţului il poate deţine şi o organizaţie care se adresează unui segment mic de piaţă, dar care oferă un produs care se diferenţiază net de cele ale concurenţilor. Să luăm exemplul unui restaurant de tip fast-food, de exemplu al unuia din reţeaua Mc Donald’s. Deşi meniurile oferite sunt aceleaşi in toate restaurantele din această reţea, ele se diferenţiază faţă de cele ale altor tipuri de restaurante. Dacă o parte a clienţilor preferă acest gen de servicii şi produse, preţul lor poate creşte puţin, fără a determina reducerea vanzărilor. Dacă, dimpotrivă, preţul s-ar reduce puţin, numărul de clienţi ar creşte.

Cererea in condiţiile concurenţei imperfecte

Am văzut că cererea pentru produsele organizaţiilor perfect concurenţiale este perfect elastică, deoarece acestea nu deţin controlul asupra preţului. Alura curbei cererii in cazul concurenţei perfecte este deci orizontală. In cazul firmelor imperfect concurenţiale, alura curbei estedescendentă, datorită celor două posibilităţi existente: fie de a creşte preţul şi de a vinde o cantitate mai mică, fie de a reduce preţul şi de a vinde ocantitate mai mare. Figura 8.6 ilustrează acest lucru.

Figura 8.6 Curba cererii in condiţiile concurenţei imperfect

Din figură se poate observa că o organizaţie care acţionează in condiţii de concurenţă imperfectă, pentru a-şi putea mări preţul de la P0 la P2, trebuie să-şi reducă producţia de la Q0 la Q2. Invers, dacă doreşte să-şi mărească producţia de la Q2 la Q0, trebuie să-şi reducă preţul de la P2 la P0.Intrucat această organizaţie are, prin segmentul important deţinut, o influenţă insemnată asupra pieţei, alura curbei cererii pieţei va fi, de asemenea, descendentă, deşi cele două nu vor coincide decat in cazul monopolului pur.

Cat timp pe piaţă vand mai multe firme, curba cererii fiecărei firme in parte este mult mai elastică in comparaţie cu cea a pieţei. In cazul monopolului pur curba cererii firmei şi curba cererii pieţei coincid, deoarece producătorul, deci ofertantul, este unic.

Monopolul pur, lumea cercetătorilor de preţ

După cum am mai arătat, monopolul pur se află faţă de concurenţa perfectă la extrema opusă a structurii pieţei. In situaţia monopolului pur nu există concurenţă.

Aşa cum ii arată şi numele, combinaţia a două cuvinte greceşti mon şi polein (singur şi vanzător), monopolul este unicul ofertant de pe o anumită piaţă, intrarea altor firme fiind restricţionată legal sau pe alte căi. Prin urmare, monopolul şi ramura (piaţa) coincid. Monopolurile pot fi proprietate de stat sau particulară. Deşi monopolul deţine controlul intregii pieţe, şi poate astfel stabili preţul, curba cererii ii limitează posibilităţile de vanzare şi veniturile. Dacă totuşi preţul creşte prea mult, cererea poate dispărea. Pentru sporirea volumului vanzărilor, preţul trebuie redus.

Controlul monopolistului asupra preţului şi a veniturilor constă in studierea elasticităţii cererii. La randul ei, elasticitatea este condiţionată de existenţa mărfurilor substituibile. De aceea, pentru monopolist este vitală blocarea intrării concurenţilor pe piaţă.

Cele mai importante bariere in calea intrării altor firme pe piaţă sunt secretul de producţie, tehnologia specială, controlul asupra materiilor prime cheie, brevetul.

Deşi avantajele pe piaţă ale monopolului sunt indiscutabile, el este obligat totuşi să ţină seama de legea cererii. Preţul şi cantitatea cerută fiind invers proporţionale, cu cat va creşte preţul, cu atat va scădea cantitatea vandută. Deoarece deţin controlul asupra pieţei, monopolurile pot căuta şi stabili combinaţia cea mai profitabilă intre preţ şi cantitatea vandută, totale, deci profitul. Din acest motiv, monopolurile au fost denumite şi cercetători de preţ.

Cercetători de preţ sunt acele organizaţii care deţin puterea de monopol, putand stabili preţul.

Producţia şi maximizarea profitului de monopol

După cum am văzut anterior, concurenţa perfectă asigură egalitatea dintre venitul marginal al organizaţiei şi preţ. Spre deosebire de această situaţie, in cazul monopolului, curba cererii firmei coincide cu cea a ramurii, avand o traiectorie descendentă. De aceea, venitul marginal este mai mic decat preţul cu care se vinde fiecare unitate de producţie suplimentară.

Conducerea monopolului ştie că producţia suplimentară reduce venitul obţinut de pe urma acesteia, deoarecepreţul scade pe măsura reducerii cererii. Figura 8.7 prezintă relaţia dintre venitul marginal (VM), preţul (P) şi venitul total (VT), in cazul in care cererea este descrescătoare. Cu cat cererea este mai puţin elastică, fiecare unitate produsă suplimentar va determina reducerea mai mare a preţului şi, deci, a venitului.

Figura 8.7 Cererea, venitul total şi venitul marginal

La orice nivel al producţiei, cu cat cererea este mai puţin elastică, cu atat curba VM a venitului marginal se plasează mai jos in comparaţie cu ceaa cererii.

Fiind dată o anumită curbă a cererii, venitul marginal scade cu atat mai mult sub nivelul preţului, cu cat producţia este mai mare. Peste o anumită producţie (4 unităţi in cazul figurii 8.7) la creşterea

vanzărilor costurile cresc mai repede decat veniturile, le depăşesc şi apar pierderi din ce in ce mai mari. Ca urmare, venitul marginal devine negativ. Deci, aşa cum reiese din figura 8.7, venitul total incepe să scadă. Atunci cand preţul nu asigură recuperarea cheltuielilor variabile pe termen scurt, monopolistul decide incetarea temporară a oferirii de produse, iar dacă preţul este mai mic decat cheltuielile medii totale pe termen lung, monopolul părăseşte piaţa.

Figura 8.8 Echilibrul de monopol

Regula pe care am discutat-o anterior şi conform căreia maximizarea profitului este posibilă la acel nivel al producţiei la care venitul marginal VM este egal cu costul marginal CM, este valabilă şi in cazul monopolurilor. In figura 8.8, acest nivel este Q1. Preţul pe care monopolul ilcere la acest nivel este P1. Pentru P1 şi Q1, profitul monopolului e maxim, orice altă combinaţie profit-preţ micşorandu-l.

Atunci cand produce Q1, costul mediu va fi CTM1. Ca urmare, monopolul obţine un profit unitar egal cu (P1 - CTM1) şi un profit total egal cu (P1 – CTM1) x Q1, profit supranormal denumit profit de monopol. In

figura 8.14, profiturile de monopol sunt acoperite de zona haşurată.

Stabilirea preţurilor de monopol

Spre deosebire de firmele perfect concurenţiale, care acceptă preţul stabilit in funcţie de cerere şi ofertă, monopolul este un cercetător de preţ. Fiind singurul ofertant de pe piaţa respectivă, el ajută să se stabilească pentru produsul său acel preţ care ii maximizează profitul.

Aşa cum rezultă din figura 8.8, maximizarea profitului se poate menţine pe termen lung, datorită lipsei concurenţei. Spre deosebire de firma perfect concurenţială, care işi stabileşte preţul la nivelul costului marginal, monopolul işi va maximiza profitul, practicand preţuri mai mari. Creştereapreţului peste nivelul costului marginal reprezintă o măsură a puterii de monopol.

Preţul care maximizează profiturile se obţine prin controlul asupra cantităţii oferite. Cantitatea aleasă spre a fi oferită pe piaţă de monopol va fi aceea la care costul marginal este egal cu venitul marginal.

Consideraţii privind puterea de monopol

Puterea de monopol reprezintă posibilitatea organizaţiei de a creşte preţul fără a-şi pierde clienţii in totalitate. In lumea afacerilor, majoritatea organizaţiilor au un anumit control asupra preţurilor pe care le stabilesc.

Chiar in cadrul pieţelor cu o concurenţă rezonabilă, unele organizaţii se pot bucura de anumite avantaje, de exemplu, o amplasare mai bună. Altele pot pătrunde pe pieţe noi sau in extindere, la timpul cel mai potrivit. De fapt, organizaţiile care acţionează in condiţii de concurenţă perfectă, şi monopolurile pure sunt puţine. Un număr mic de monopoluri produc un bun sau un serviciu care nu are substituenţi. Elasticitatea cererii depinde direct proporţional de numărul produselor sau al serviciilor substituibile existente.

Puterea de monopol este invers proporţională cu elasticitatea cererii. Cu cat gama de produse sau de servicii este mai largă, cu atat puterea monopolului este mai mică. Economiştii sunt de acord că barierele artificiale in calea pătrunderii pe piaţă pot determina creşterea preţurilor şi scăderea reacţiei pieţei la modificarea preferinţe lor consumatorilor. De aceea, in majoritatea statelor, s-au elaborat reglementări antimonopol.

Concurenţa monopolistică

Modelul monopolului pur şi concurenţa perfectă ne pot ajuta in analiza structurii de piaţă, cu toate că anumite trăsături ale acestora sunt nespecifice. Există firme care, deşi vand produse (sau servicii) aproximativ identice cu cele ale altora, pot deţine controlul asupra pieţei. Aceste firme sunt cercetători de preţ şi sunt componente ale unei pieţe a cărei structură este caracterizată prin concurenţă de tip monopolist.

Pieţele produselor cosmetice, incălţămintei, florilor sunt exemple de pieţe caracterizate printr-o concurenţă de tip monopolist. In orice caz, dacă există libertate de intrare şi ieşire, aceste firme, fiecare fabricand bunuri cu caracteristici unice, nu vor caştiga profituri supranormale pe termen lung. Libertatea de intrare va asigura o modificare a cantităţii oferite, ceea ce, in ultimă instanţă, egalează veniturile cu cheltuielile.

Concurenţa monopolistică se caracterizează prin existenţa unuinumăr mare de firme care vand produse similare, dar diferenţiate, barierele de intrare fiind nesemnificative.

Concurenţa monopolistică se aseamănă intr-o oarecare măsură atat cu monopolul pur, cat şi cu concurenţa perfectă, dar este mai apropiată de cea de a doua. Trăsăturile care apropie concurenţa monopolistică de concurenţa perfectă este existenţa unui număr mare de firme, fiecare dintre ele contribuind cu cantităţi mici la oferta pieţei. Faptul că fiecare firmă vinde un produs diferit de cel al concurenţilor determină alura descendentă a curbei cererii fiecărei firme in parte.

Faptul că două organizaţii din aceeaşi reţea, de exemplu două restaurante, se pot diferenţia intre ele, deşi oferă acelaşi tip de produse şi deservicii, poate părea ciudat. In comerţ şi servicii insă, amplasarea firmei are un rol esenţial, clienţii fiind dispuşi să plătească mai mult pentru un confort şi o accesibilitate superioare.

Un alt factor, care diferenţiază produse asemănătoare este modul de servire. Mulţi clienţi preferă să-şi cumpere imbrăcămintea din magazinele mici, in care vanzătorii işi oferă serviciile pentru alegerea mărfii. Alţii preferă, dimpotrivă, magazinele universale, cu personal puţin, deoarece acolo au posibilitatea să aleagă singuri. Deci, deşi produsele vandute sunt aceleaşi, firmele se diferenţiază prin tipul serviciului oferit. Aceasta face ca şi preţul mărfurilor să fie diferit, deoarece serviciul suplimentar oferit in magazinele mici atrage costuri mai mari.

Stabilirea preţului pe pieţele cu concurenţă monopolistică

Intrucat produsele sau serviciile vandute de organizaţiile monopolistic concurenţiale diferă intr-o oarecare măsură, fie din punct de vedere fizic, fie din punct de vedere al amplasării firmei, fie din punct de vedere al serviciilor, preţurile pot fi intr-o oarecare măsură diferite. Totuşi, modificarea nu poate fi semnificativă fără a produce un război al preţului, fără a duce la pierderea clienţilor.

Dar dacă firma consideră că este mai avantajos să ofere mai puţin pentru a mări marja de profit, atunci va practica preţuri mai ridicate decat media. Dacă, dimpotrivă, consideră că profitul poate fi obţinut mai uşor prin volumul vandut, va stabili un preţ mai coborat decat media.

In cazul concurenţei monopoliste, intervalul de preţ şi felul in care o firmă işi poate desfăşura activitatea este determinat in mare măsură de preţul mediu al celor mai apropiaţi concurenţi. O organizaţie se poate abate puţin de la preţul mediu al pieţei, in funcţie de natura activităţii pe care doreşte să o desfăşoare. Aceasta nu inseamnă că poate stabili orice preţ, deşi are mai multă libertate decat firmele perfect concurenţiale.

In cazul concurenţei perfecte, restricţiile de preţ şi de volum al producţiei sunt mai riguroase. Firmele işi maximizează profiturile, după cum am arătat, la o cantitate de produse la care venitul marginal este egal cu preţul pieţei. Aceeaşi tehnică se utilizează şi in cazul firmelor care işi desfăşoară activitatea in condiţii de concurenţă monopolistică, dar, de această dată, curba cererii este descendentă. Mai mult, venitul marginal al unei unităţi vandute suplimentar este mai mic decat preţul acesteia, deoarece preţul nou, mai mic, se aplică tuturor unităţilor vandute.

Ca şi monopolul, firma monopolist concurenţială işi maximizează profiturile dacă vinde o cantitate corespunzătoare punctului in care costul marginal este egal cu venitul marginal. Să ne amintim că CM, costul marginal, este costul producerii sau vanzării unei unităţi suplimentare de producţie şi VM, venitul marginal, este venitul suplimentar obţinut prin vanzarea acestei unităţi suplimentare.

De exemplu, cand vanzarea unui produs suplimentar costă 9000 de lei şi venitul marginal obţinut prin vanzarea acestuia este 9500 lei, intreprinderea işi sporeşte cu 500 lei profiturile prin vanzarea acestui produs. Creşterea producţiei este rentabilă pentru organizaţia respectivă atata timp cat VM este mai mare decat CM. Figura 8.9 ilustrează acest lucru.

Să presupunem că organizaţia doreşte să-şi sporească producţia peste nivelul Q0. Se poate observa că, in acest caz, costul marginal CM creşte, in timp ce venitul marginal scade. Peste acest nivel, costul marginal depăşeşte venitul marginal şi intreprinderea inregistrează pierderi, deci creşterea volumului producţiei va fi nerentabilă. Suprafaţa haşurată din figură reprezintă profitul suplimentar obţinut prin creşterea producţiei de la Q la Q0.

Figura 8.9 Preţul şi cantitatea de produse care maximizează profitul organizaţiei in condiţiile concurenţei monopolistice

Figura arată totodată care este preţul care asigură maximizarea profitului. Dacă organizaţia doreşte maximizarea profitului şi produce sau vinde Q0, curba cererii indică faptul că preţul pe care clienţii sunt dispuşi săl plătească este P0. Organizaţia nu va cere un preţ mai mic, deoarece in acest mod ar pierde profit. Pe de altă parte, ea nu va putea cere preţuri mai mari, deoarece la cantitatea Q0 cumpărătorii vor plăti cel mult preţul P0.

Profiturile supranormale şi pierderile organizaţia

Din figura 8.9 nu a reieşit dacă organizaţia realizează profituri supranormale sau pierderi. Tot ceea ce putem preciza este faptul că P0 şi Q0 reprezintă preţul şi respectiv cantitatea optimă la care, fie pierderile sunt minime, fie profiturile sunt maxime. Pentru a putea determina profitul sau pierderea, trebuie cunoscut costul unitar CU. Dacă la nivelul cantităţii optime CU este mai mic decat preţul, firma obţine un profit. In situaţia inversă, inregistrează pierderi.

In situaţia in care organizaţia obţine profituri supranormale, resursele folosite producand un caştig mai mare decat acela care ar putea fi obţinut din utilizarea lor in alte domenii (costul de oportunitate). Organizaţia se poate afla in această poziţie favorabilă din două motive:

• este atat de bine gestionată incat costurile sunt mici;
• organizaţia vinde un produs solicitat, deci curba cererii acestuia este relativ inaltă.

In situaţia unei organizaţii care inregistrează pierderi, resursele folosite de organizaţie conduc la un caştig mai mic decat acela care ar putea fi obţinut utilizand resursele in alte domenii. Orice organizaţie se poate afla in această situaţie nefavorabilă fie atunci cand salariile sunt foarte mari, fie din cauza unei slabe gestionări. Pierderile se pot inregistra şi atunci cand produsul vandut nu este solicitat de consumatori, astfel incat cererea este relativ scăzută.

Modificările care pot avea loc pe termen lung

Existenţa profiturilor supranormale, cat şi a pierderilor inregistrate de un număr substanţial de organizaţii pe o piaţă monopolist competitivă va determina apariţia unor modificări in cadrul ramurii. De exemplu, dacă un număr substanţial de organizaţii obţin profituri supranormale, această situaţie stimulează atat creşterea producţiei de către concurenţii existenţi, cat şi pătrunderea pe piaţă a noi concurenţi. In ambele situaţii, cererea incepe să scadă, deplasandu-se spre stanga.

Acest lucru are două consecinţe:

• consumatorii vor cumpăra mai puţin la preţul dat;
• consumatorii vor cumpăra cantitatea oferită, numai dacă preţul scade.

Deci, pe măsura deplasării curbei cererii spre stanga, preţul şi cantitatea scad, ca urmare profiturile supranormale vor scădea şi ele pană la zero. Acest lucru nu este neapărat valabil pentru toate organizaţiile. Anumite organizaţii pot continua să inregistreze profituri supranormale, intrucat deţin controlul asupra unora dintre resurse. In comerţ, amplasarea deţine un rol hotărator pentru obţinerea de profituri.

Alegerea unei zone favorabile se poate datora priceperii proprietarului sau managerului, norocului sau unor circumstanţe apărute ulterior, cum ar fi construirea in apropiere a unui cartier de locuinţe. In alte cazuri, de-a lungul anilor, organizaţia işi caştigă fidelitatea clienţilor, care nu mai pot fi atraşi de concurenţii nou intraţi pe piaţă. Aptitudinile antreprenoriale ale unora dintre proprietari sunt uneori greu de atins de către rivalii lor.

In situaţia contrară, o parte a organizaţiilor care inregistrează pierderişi işi reduc patrimoniul vor părăsi piaţa. Este evident că atunci, din cauza situaţiei nefavorabile, nu vor intra pe piaţă alţi concurenţi. In acestecondiţii, curba ofertei se va deplasa către stanga. In acelaşi timp, pe piaţă există şi proprietari sau manageri care pot avea idei asupra imbunătăţirii situaţiei firmelor lor sau care au plătit facilităţi la un preţ mai scăzut pentru dotări. Din aceste motive ei pot obţine un profit normal.

Cand oferta scade, fapt care duce la creşterea preţului de echilibru, organizaţiile care s-au menţinut pe piaţă vor obţine un profit supranormal.

Oligopolul

Denumirea de oligopol derivă din cuvintele greceşti aligos şi polein (caţiva vanzători). Etimologia ne dă o imagine asupra pieţei de oligopol.

Un oligopol este o ramură formată din cateva organizaţii, de obicei trei sau patru, care produc cea mai mare parte a producţiei pieţei.

Oligopolul se intalneşte de obicei in industria grea sau in ramuri in care produsele se vand la nivelul naţional. Maşinile, oţelul, avioanele, medicamentele, petrolul, mineralele, computerele sunt produse fabricate, deregulă, de oligopoluri.

Astfel de ramuri, in care cateva organizaţii produc cea mai mare parte a bunurilor de un anumit fel, apar in principal atunci candintreprinderile de dimensiuni mari pot fabrica produsele in condiţiile mai eficiente decat cele mici.

De exemplu, este greu de imaginat o industrie a automobilelor formată din cateva mii sau chiar cateva sute de intreprinderi mici. Ele nu ar putea utiliza tehnicile eficiente ale producţiei de masă.

Spre deosebire de concurenţa monopolistică, organizaţiile de pe o piaţă oligopolistă nu produc neapărat produse care se diferenţiază de cele ale concurenţilor. Petrolul, oţelul, mineralele sunt aceleaşi pretutindeni, putand fi calificate ca produse omogene. Sunt şi oligopoluri care nu fabrică produse omogene, de exemplu, automobile sau unelte. Trăsătura distinctivă a oligopolului este, insă, numărul mic de organizaţii care concurează pe piaţă.

Stabilirea preţurilor

Faptul că, in cazul oligopolului, fiecare intreprindere vinde o parte importantă a produselor de pe piaţă, permite ca acestea să influenţeze preţul produsului. De exemplu, dacă una dintre marile companii producătoare de oţel işi reduce producţia, volumul de oţel existent pe piaţă va deveni insuficient, importurile neacoperind necesarul. Consecinţa va fi creşterea preţului. Cu alte cuvinte, pe o piaţă oligopolistă, curba cererii cu care se confruntă fiecare firmă este descendentă.

Posibilitatea fiecărei firme de a influenţa preţul produsului este insălimitată din cauza existenţei produselor substituibile. De aceea, fiecare firmă trebuie să-şi vandă produsele la un preţ care se aliniază la preţul concurenţilor, in special dacă produsele fabricate de aceasta intră in categoria celor omogene.

De aceea, toate organizaţiile de pe piaţa oligopolistă işi schimbă preţurile aproximativ in acelaşi timp, in special in cazul produselor omogene. Numai la produsele de lux, cum ar fi anumite modele speciale de automobile, pot apărea diferenţe de preţ. Totodată, intr-o ramurăoligopolistă, resursele şi tehnologia folosite sunt aproximativ aceleaşi.

In consecinţă, dacă preţul resurselor se modifică, curbele costului marginal CM şi a costului unitar CU se vor deplasa aproximativ in aceeaşi măsură. Uneori, cererea scade şi este recomandabilă reducerea preţului pentru a putea vinde produsele, situaţie preferabilă in cazul existenţei unor stocuri mari, care nu se pot lichida. Stabilirea preţului de oligopol este reprezentată in figura 8.10.

In vederea determinării preţului şi a cantităţii optime, se poate folosi acelaşi tip de grafic ca şi in cazul concurenţei monopolistice. Diferenţa este aceea că cererea are o curbă mai puţin elastică in cazul concurenţei oligopoliste. Acest lucru se explică prin faptul că fiecare firmă deţine un segment important al pieţei respective. Elasticitatea curbei cererii depinde şi de natura produselor. Va fi mai mare pentru produsele neomogene – autoturisme şi mai mică pentru cele omogene – oţel, petrol etc.

Figura 8.10 Preţul şi cantitatea care maximizează profitul oligopolului

Ca şi in cazul monopolurilor şi al concurenţei monopolistice, oligopolurile determină nivelul cel mai profitabil al producţiei, egaland venitul marginal VM cu costul marginal CM. Preţul este stabilit in funcţie de cerere şi de cantitatea produsă. Un rezultat inevitabil al existenţei unui număr mic de firme pe piaţă este acela că orice acţiune majoră a uneia dintre ele afectează vanzările şi/sau preţul altor firme de pe acea piaţă.

Să ne reamintim că, atunci cand preţul unui produs creşte, cererea pentru produsele substituibile creşte la randul ei. Această tendinţă va determina creşterea preţului materiilor prime şi, implicit, preţul produselor finite. Acest proces reciproc va continua la nesfarşit.

Cercetarea preţului şi comportamentul strategic

Fiecare oligopol dispune de un grup de economişti şi finanţişti care cercetează piaţa, pentru a evalua costurile şi cererea, in vederea stabilirii nivelului preţului, in special in cazul produselor şi intreprinderilor noi. Dacă produsul există deja pe piaţă, organizaţia trebuie să se alinieze la preţul deja practicat. Preţul trebuie insă stabilit şi in funcţie de costul unitar. Odată preţul stabilit şi decizia referitoare la nivelul producţiei luată, organizaţia va primi informaţii de pe piaţă, precum şi din analiza costului şi a profitului.

Dacă produsele nu se vand şi stocurile cresc, rezultă că preţul este supraestimat. Atunci cand o intreprindere doreşte să pătrundă pe piaţă, pentru a-şi caştiga clienţii, trebuie să le ofere, pentru aceiaşi bani, mai mult decat concurenţii lor. Dacă vanzările cresc, ea poate să-şi ridice puţin preţul, in special dacă producţia nu poate face faţă cererii. In perioadele caracterizate prin inflaţie, preţul produsului trebuie să crească şi pentru a acoperi costul unitar, care creşte din cauza scumpirii materiilor prime şi a forţei de muncă.

Fiecare organizaţie trebuie să acorde o atenţie deosebită concurenţilor. Dacă organizaţia este mică sau nouă in afaceri, işi stabileşte un model, al cărui preţ trebuie să-l urmărească. In cadrul unei astfel de practici, cel puţin una dintre organizaţiile de pe piaţa oligopolistă trebuie să aibă responsabilitatea stabilirii preţului, prin adăugarea profitului la costul unitar. Astfel de firme model se numesc firme dominante.

Cum insă curba cererii este descendentă, puterea lor este limitată şi profitul va fi dependent de cost. De aceea, dacă organizaţia respectivă devine la un moment datineficientă, işi pierde poziţia dominantă, deoarece alte organizaţii se vor decide să vandă mai ieftin, reuşind totuşi să-şi acopere costurile şi să obţină profituri normale. Pe de altă parte, intreprinderile se confruntă cu concurenţa străină, precum şi cu firme care funcţionează pe alte pieţe. Pătrunderea acestora pe piaţă este stimulată dacă aici se pot obţine profituri supranormale. Se ştie că, pe plan internaţional, multe corporaţii işi desfăşoară simultan activitatea in mai multe ramuri.

Reclama – rolul ei in stabilirea preţului

Reclama, care este practicată de toate categoriile de organizaţii, include o gamă largă de activităţi. Anunţurile publicitare imprimate pemaşini, publicate in ziare şi reviste, transmise la radio şi televiziune, panourile de pe şosele şi străzi sunt exemple de reclamă. Folosirea comisvoiajorilor este o altă modalitate folosită.

Există două tipuri mari de reclamă: de informare şi de convingere. Reclama de informare ii pune la curent pe clienţii potenţiali cu categoriile de bunuri care se oferă spre vanzare, cu caracteristicile şi preţurile acestora. Un astfel de tip de reclamă il constituie anunţurile din anumite reviste sau cataloage care informează cumpărătorii cu ce mărfuri se pot aproviziona şi la ce preţ. Pe de altă parte, reclama de convingere incearcă să-i determine pe clienţi să cumpere un anumit produs şi nu altul. Cea mai mare parte a reclamelor de la radio şi televiziune sunt reclame de convingere, deşi conţin şi informaţii asupra anumitor caracteristici ale produselor.

Toate reclamele incearcă să atingă un anumit obiectiv: creşterea cererii pentru produsele sau serviciile realizate de organizaţia respectivă. Reclama costă bani, de aceea, atunci cand o organizaţie sau un grup de organizaţii se decid să o utilizeze, trebuie să fie sigure că venitul marginal obţinut prin vanzarea suplimentară generată de reclamă va fi cel puţin egal cu costul marginal (incluzand cheltuielile de reclamă) al produselor vandute in plus.

Dacă există mai multe modalităţi de a face reclamă, va fi aleasă aceea al cărei raport dintre utilitatea marginală (vanzări suplimentare datorate reclamei respective) şi preţ este mai mare. Meritele reclamei sunt foarte disputate. Majoritatea oamenilor, inclusiv economiştii, sunt de acord cu faptul că reclama de informare este necesară. Ea este benefică pentru cumpărători, care află prin intermediul ei ce se vinde, la ce preţ şi care sunt caracteristicile mărfurilor respective.

Maimult, reclama stimulează concurenţa dintre cumpărători şi pe cea dintre vanzătorii aceluiaşi produs. Dacă prin intermediul reclamei cumpărătorii sunt informaţi că un anumit produs se poate procura şi la un preţ mai mic decat cel cerut de un anumit vanzător, ei pot negocia cu respectivul vanzător reducerea preţului sau pot cumpăra din altă parte. Similar, dacă un vanzător va afla că in alte părţi se practică preţuri mai mici, va proceda in aşa fel incat să rămană competitiv. De exemplu, conform unui studiu, preţul ochelarilor in statele in care reclama este interzisă este de două ori mai mare decat acolo unde nu există restricţii de acest gen.

In legătură cu reclama de convingere, există mai multe puncte de vedere. Unii specialişti argumentează că aceasta stimulează consumul,determinandu-i pe oameni să cheltuiască. Alţi specialişti arată că reclama de convingere este o risipă. Deşi stimulează cererea pentru produsele unei organizaţii, ea conduce la reducerea cererii pentru produsele concurenţilor.

Probabil că o abordare obiectivă se situează intre cele două puncte de vedere. Cercetările efectuate in legătură cu impactul reclamei asupra consumului au demonstrat că, deşi cheltuielile cu reclama au crescut foarte mult in ultimele decenii, oamenii cheltuiesc in medie aceeaşi parte a venitului lor, ca şi acum 40 sau 50 de ani. Totodată nu se poate spune nici dacă ar fi recomandabil ca ei să investească mai mult in bunurile de larg consum. S-a discutat interzicerea prin lege a reclamei de convingere şi menţinerea exclusiv a celei de informare. Dar este dificil să se facă o diferenţiere intre cele două tipuri de reclamă.

Concurenţa pe piaţa mondială

Atunci cand o marfă este obiectul comerţului internaţional, preţul acestei mărfi intr-o anumită ţară nu poate fi independent de cel practicat in alte ţări. In cazuri extreme, se poate aplica chiar „Legea preţului unic”. Legea preţului unic stabileşte că, in situaţia in care nu ar exista bariere comerciale şi taxe de transport, preţul unei anumite mărfi ar fi acelaşi pretutindeni.

Pentru a explica modul in care comerţul internaţional afectează pieţele cu concurenţă perfectă, cheltuielile de transport şi restricţiile comerciale vor fi considerate neglijabile. Figura 8.11 reprezintă interdependenţa dintre piaţa internă şi piaţa internaţională in situaţia existenţei comerţului internaţional.

Figura 8.11 Influenţa preţului mondial asupra stării de echilibru intern

Influenţa comerţului internaţional asupra echilibrului

In figura 8.11, curba OO' reprezintă curba ofertei interne, iar CC' curba cererii pentru o marfă care face obiectul comerţului internaţional.

In situaţia in care nu ar exista comerţ internaţional, de exemplu, din cauza taxelor prea mari de import, piaţa va fi in echilibru in punctul E, corespunzător preţului P şi cantităţii Q.

Să presupunem că taxele la import sunt eliminate. Oferta mondială se obţine prin agregarea ofertelor tuturor ţărilor participante la comerţul internaţional. Oferta mondială şi cererea mondială se intersectează intr-un punct de echilibru mondial, corespunzător preţului mondial de echilibru al mărfii respective.

In situaţia in care preţul mondial de echilibru este P, acelaşi cu cel de pe piaţa internă, legea preţului unic este satisfăcută. Consumatorii nu pot cumpăra mai ieftin din import, iar producătorii nu pot vinde bunurile pe piaţa internă la un preţ mai mare. Oferta internă acoperă complet cererea internă, deci ţara respectivă nici nu importă, nici nu exportă bunul respectiv.

Dacă preţul mondial este P1, mai mic decat preţul intern, consumatorii din ţara respectivă vor prefera să importe produsul respectiv. La preţul P1, producătorii interni vor produce numai o cantitate Q1.

Diferenţa pană la totalul Q al cererii va fi acoperită din import. Invers, dacă preţul mondial P2 este mai mare decat cel intern, consumatorii interni vor cere cantitatea Q1, dar producătorii interni vor oferi cantitatea Q1. Surplusul Q' – Q1, corespunzand segmentului FF', va fi exportat.

Efectul schimbărilor survenite pe piaţa mondială asupra pieţei interne

Cand o anumită ţară intră in competiţie pe piaţa internaţională, modificarea curbei ofertei sau a curbei cererii la nivelul naţional va afecta oferta, respectiv cererea la scară mondială. Să presupunem că in Australia, una dintre cele mai importante exportatoare de lană din lume, din cauza unui an secetos, se reduce producţia. Acest lucru va afecta oferta mondială şi, ca urmare, preţul vacreşte. Preţul iniţial a fost P1.

Fermierii britanici produc o cantitate Q1, iar producătorii britanici de ţesături importă cantitatea Q' – Q1, deoarece cantitatea totală solicitată este Q'. Creşterea preţului ca urmare a secetei a avut două efecte. In primul rand, a redus cantitatea de lană solicitată de producătorii britanici de ţesături. In al doilea rand, a permis fermierilor britanici să-şi sporească oferta deoarece, putand practica preţuri mai mari, şi-au permis să crească producţia prin atragerea de noi resurse in această ramură. Ca urmare, importul s-a redus. Creşterea foarte mare a preţului lanii australiene ar putea determina Anglia să devină chiar exportatoare.

Figura 8.12 Influenţa comerţului exterior asupra preţului intern

Să presupunem acum că ţara respectivă intră in concurenţă liberă pe piaţa mondială. Deşi cererea va creşte de la CC' la C1C'1, iar echilibrul nu va fi in punctul B, ci in C. Aceasta deoarece consumatorii nu mai sunt afectaţide preţurile mai ridicate practicate de producătorii indigeni, obţinand cantitatea corespunzătoare segmentului AC din importuri. Această scurtă analiză a rolului comerţului internaţional asupra situaţiei fiecărei ţări demonstrează faptul că definiţia pe care am dat-oramurii sau pieţei la inceputul capitolului trebuie extinsă la nivel internaţional. Atunci cand restricţiile comerciale şi preţurile de transport sunt neglijabile, preţul de echilibru al unei ţări trebuie căutat pe piaţa mondială.

Concluzii

Sintetizand informaţiile prezentate, se poate trage concluzia că in cadrul pieţelor caracterizate prin concurenţa perfectă, in care fiecare organizaţie este un primitor de preţ, singurul parametru care poate fi controlat de aceasta este volumul producţiei. Ele pot produce mai mult, mai puţin sau nimic. Ca o consecinţă, profiturile foarte mari, care le depăşesc pe cele normale, sunt doar temporare.

Forţele pieţei acţionează permanent asupra preţului, minimizand diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Datorită libertăţii de intrare, elasticitatea ofertei pe termen lung este foarte mare, mult mai mare decat cea pe termen scurt. Firmele nou intrate vor concura, incercand să obţină profituri mai mari decat cele normale. Dar oferta suplimentară va determina reducerea preţului şi va aduce profiturile la nivelurile minime. Pe piaţă vor pătrunde tot mai mulţi concurenţi, pană cand preţul va scădea suficient de mult şi se vor elimina profiturile excesive. Deşi se pot inregistra profituri excesive pe termen scurt, libera intrare asigură dispariţia lor.

Pe de altă parte, nici pierderile nu vor reprezenta un fenomen de durată. Dacă o reducere a cererii conduce la o scădere a preţului şi costurile depăşesc veniturile, unele organizaţii vor ieşi din afaceri sau işi vor schimba domeniul de activitate. Ieşirea lor de pe piaţă este consecinţa faptului că, pe termen lung, este necesară acoperirea costului de oportunitate al resurselor şi decidenţii nu sunt dispuşi să prelungească perioada in care se inregistrează pierderi. Părăsirea pieţei va conduce la reducerea preţului. Acest fenomen de părăsire a pieţei va continua pană cand oferta, scăzand, preţul va creşte, deci pierderile vor fi eliminate.

O consecinţă a concurenţei perfecte este deci flexibilitatea ofertei in funcţie de posibilităţile de caştig şi de pierdere. Modificarea preferinţelor consumatorilor, care va determina atat modificarea cererii, cat şi a preţului, va fi urmată de reacţia ofertei. Un alt rezultat important al concurenţei perfecte va fi acela că pe termen lung preţul este cat se poate de mic, adică la nivelul cheltuielilor de producţie şi de desfacere.

Dacă preţul depăşeşte acest nivel, este incurajată intrarea pe piaţă, cantităţile cresc şi preţul scade din nou. Pe scurt, extinderea sau restrangerea activităţii firmelor sunt controlate de creşterea şi de declinul cererii. Pe termen lung, preţul este cat de mic posibil, dar suficient de mare pentru a acoperi toate costurile produsului (serviciului). Din cand in cand, dar numai temporar, pot apărea profituri sau pierderi foarte mari. Ele vor fi aduse la normal de libera intrare şi ieşire pe piaţă.