Agricultura

Agricultura reprezintă în ansamblul economiei naţionale una din ramurile de mare importanţă, menită să contribuie într-o măsură covârşitoare la relansarea creşterii economice a ţării noastre. Este necesar să se petreacă transformări fundamentale în structura agrară, în baza tehnico-materială, în organizarea exploataţiilor agricole, care să asigure practicarea unei agriculturi moderne şi înscrierea ei în strategia generală de trecere a întregii economii româneşti la economia de piaţă.

Agricultura se bucură astăzi de o deosebită atenţie în toate ţările lumii, indiferent de nivelul de dezvoltare economică. În lumea contemporană ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic sunt şi cele mai mari producătoare şi exportatoare de produse agricole.

Ca ramură de bază a economiei noastre naţionale agricultura se afirmă ca un domeniu de activitate deosebit de complex şi complicat.

Complexitatea agriculturii, ca ramură a producţiei materiale, a economiei naţionale, este determinată de rolul agriculturii în dezvoltarea economică şi de particularităţile ei tehnice, economice şi sociale, care imprimă legităţilor economice generale o manifestare specifică în agricultură.

Particularităţile agriculturii

Un fenomen caracteristic pentru toate ţările îl constituie, în economia contemporană, creşterea rolului agriculturii, cu toate că ponderea contribuţiei agriculturii la formarea produsului intern brut scade, iar numărul populaţiei active din agricultură se reduce. Acest fenomen devine explicabil de îndată ce locul agriculturii în angrenajul economiei generale este abordat nu numai după anumite ponderi în structura unor indicatori macroeconomici, ci şi printr-o analiză de ansamblu a funcţiilor agriculturii în creşterea economică generală.

Agricultura constituie o ramură care se bazează pe resurse în continuă autoreînnoire, spre deosebire de alte ramuri care utilizează resurse naturale (petrol, cărbune, minereuri etc.), ce se epuizează pe măsura exploatării.

Producţia agricolă în ansamblul ei apare ca o rezultantă a unor procese complexe de transformare a unei multitudini de substanţe şi forme de energie (solară, chimică, biochimică, fosilă etc.) prin intermediul organismului viu al plantelor şi animalelor, sub impactul factorilor naturali, ai resurselor materiale şi financiare, a muncii, în bunuri materiale specifice.

Caracterul de ramură biologică a agriculturii face ca dezvoltarea plantelor şi animalelor în medii de producţie naturale sau artificializate să constituie o problemă mult mai complexă decât în orice altă ramură a producţiei materiale. Dirijarea procesului de producţie agricolă constituie o activitate deosebit de complicată, diferenţiată în raport cu zona de producţie unde se materializează procesul agricol.

Sistemul de producţie agricolă poate fi considerat ca un ansamblu de activităţi productive în domeniul culturii plantelor şi creşterii animalelor, susţinut de resurse naturale în cadrul cărora pământul are un rol dominant, precum şi de resurse materiale, umane şi financiare, având drept scop obţinerea de produse agroalimentare şi pentru diferite industrializări, la un nivel determinat de eficienţă economică.

Transformarea energiei cinetice solare în energie potenţială este apanajul exclusiv al organismelor vii ale plantelor verzi. Ca atare participarea organismelor vii ale plantelor verzi constituie prima trăsătură de bază a agriculturii privită ca ramură a producţiei materiale. Se poate afirma că procesele de producţie din agricultură încep şi se sfârşesc acolo unde încep şi se sfârşesc procesele biologice, determinate de prezenţa organismelor vii.

Procese de creare a substanţei organice au loc şi în condiţii naturale, dar nu se poate vorbi încă de agricultură. Numai din momentul când activitatea organismelor vii se desfăşoară sub acţiunea dirijată a omului, transformând produsele acestora din daruri ale naturii în produse ale muncii omeneşti se poate vorbi despre agricultură . Prin urmare desfăşurarea activităţii organismelor vii sub controlul omului constituie a doua trăsătură de bază a agriculturii ca ramură a producţiei materiale.

În literatura de specialitate s-a conturat definiţia potrivit căreia agricultura este acea ramură a producţiei materiale în care, cu ajutorul organismelor vii ale plantelor verzi şi sub acţiunea diriguitoare a omului are lor transformarea energiei cinetice a soarelui în energie potenţială, sub singura formă accesibilă organismului omenesc – substanţa organică.

Importanţa deosebită a agriculturii în comparaţie cu celelalte ramuri ale economiei naţionale derivă din următoarele:

• în primul rând este singura ramură de producţie capabilă să acumuleze energie cu ajutorul muncii, în timp ce toate celelalte ramuri consumă energie;

• în al doilea rând, agricultura a constituit ramura primară a producţiei materiale din care s-au desprins celelalte ramuri; însăşi această desprindere şi existenţă de sine stătătoare a tuturor celorlalte ramuri este condiţionată de existenţa agriculturii ca singura furnizoare de mijloace de subzistenţă vitale pentru acea parte a societăţii ocupată în celelalte ramuri ale producţiei materiale sau în ramurile neproductive;

• în al treilea rând, acţiunea favorabilă a factorilor biologici face ca la orice nivel de capitalizare ponderea bunurilor şi serviciilor consumate în agricultură să fie mai redusă decât în alte ramuri ale economiei naţionale; de aceea, la acelaşi produs intern brut, în agricultură se obţine o valoare adăugată brută mai mare, fapt care duce la creşterea avuţiei naţionale;

• în al patrulea rând produsele agroalimentare au o desfacere sigură pe piaţa mondială, aflată într-o continuă penurie, favorizând în majoritatea cazurilor creşterea preţurilor produselor agricole pe piaţa mondială, asigurând pe această cale o eficienţă ridicată a exporturilor de produse agricole.

Agricultura ca şi celelalte ramuri ale economiei naţionale se dezvoltă după aceleaşi legităţi economice, dar cu forme specifice de manifestare, determinate de existenţa unor particularităţi tehnice şi economice ale acesteia, fapt ce imprimă o complexitate deosebită fenomenelor economice din agricultură în comparaţie cu aceleaşi fenomene economice din industrie.

Prima şi cea mai importantă particularitate a agriculturii este aceea că pământul este principalul element al capitalului agricol, funcţionând concomitent atât ca obiect al muncii cât şi ca mijloc de muncă.

Pământul privit sub aspectul său triplu: unealtă de producţie, obiect al muncii şi instrument de tezaurizare, se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, care îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie şi care au o însemnată influenţă asupra politicilor agrare. Pământul este o resursă esenţială, fără de care agricultorul nu-şi poate exercita meseria. Pământul ca obiect de analiză economică este un bun particular nemobil, nereproductibil, heterogen, indivizibil, având multiple caracteristici nedisociabile (formă, suprafaţă, poziţie), exercitând simultan mai multe funcţii diverse (producţie, consum, valoare - refugiu, speculaţie).

Pământul participă nu numai la procesul de producţie din agricultură, ci şi din celelalte ramuri ale economiei naţionale, însă rolul său economic este total diferit funcţionând ca loc de aşezare, ca bază, ca temelie a spaţiului de funcţionare. Numai în agricultură pământul constituie condiţia sine qua non pentru însăşi existenţa agriculturii ca utilitate socială, condiţie primară a muncii şi obiect general al muncii omeneşti.

În agricultură alături de pământ la obţinerea bunurilor materiale participă plantele şi animalele ca obiecte şi mijloace de muncă. Animalele şi plantele aşa cum se prezintă ele astăzi sunt produsele unor transformări care au avut loc timp de mai multe generaţii sub controlul omului şi prin intermediul muncii omeneşti, reprezentând importante mijloace de producţie în agricultură.

În agricultură, spre deosebire de celelalte ramuri ale economiei naţionale, activitatea de producţie este direct sau indirect influenţată de condiţiile naturale pedoclimatice. Dacă în industrie rezultatele obţinute depind nemijlocit de cantitatea şi calitatea muncii lucrătorilor, de modul cum este organizată şi condusă întreaga activitate economică, în agricultură, la aceeaşi înzestrare tehnică, la acelaşi nivel de organizare şi conducere a producţiei, randamentele la unitatea de suprafaţă şi pe animal vor fi mai ridicate în condiţiile pedoclimatice favorabile şi mai scăzute în cazul existenţei unor condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile.

Reducerea influenţei nefavorabile a factorilor naturali asupra rezultatului de producţie din agricultură se poate realiza prin introducerea progresului tehnic (mecanizare, chimizare, electrificare, îndiguiri, desecări, irigaţii).

O consecinţă economică a influenţei mari pe care o exercită factorii pedoclimatici o constituie zonalitatea producţiei agricole, adică amplasarea teritorială a diferitelor culturi şi specii de animale pe teritoriul ţării acolo unde acestea întâlnesc cele mai favorabile condiţii de dezvoltare şi unde producţia se poate obţine la cel mai înalt grad de eficienţă.

O altă particularitate a agriculturii constă în neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie. Concordanţă deplină între timpul de muncă şi timpul de producţie se întâlneşte în industrie, în timp ce în agricultură (mai ales în cultivarea plantelor) timpul de producţie nu corespunde cu timpul de muncă, fiind mult mai mare decât acesta.

Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie în agricultură face ca utilizarea forţei de muncă să aibă un caracter sezonier, sezonalitate accentuată uneori şi de evoluţia nefavorabilă a condiţiilor climatice.

Singurele posibilităţi de diminuare a urmărilor negative pe care le are neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie asupra utilizării forţei de muncă constă în dezvoltarea structurală armonioasă a agriculturii, pe baza îmbinării juste a ramurilor agricole ale căror perioade de muncă nu se suprapun precum şi în integrarea agriculturii cu industria accesorie rurală pentru prelucrarea materiilor prime din agricultură, a cărei funcţionare nu se suprapune timpului de muncă solicitat în special de cultivarea plantelor.

Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie afectează folosirea raţională a capitalului fix din agricultură. Din cauza acestei neconcordanţe timpul de folosire a capitalului fix sub forma maşinilor şi tractoarelor agricole este adeseori întrerupt pentru o perioadă mai mică sau mai mare, funcţie de natura activităţii desfăşurate. Neutilizarea deplină a capitalului fix mecanic atrage după sine o oarecare depreciere a sa dar şi o scumpire a produselor obţinute, care înglobează sub forma cotelor de amortizare o parte a valorii mijloacelor mecanice, dar se iau în considerare nu după timpul de funcţionare, ci după timpul calendaristic în care acestea îşi pierd valoarea.

O altă particularitate a agriculturii o constituie faptul că în sectoarele sale principale - producţia vegetală şi producţia animală - nu există o concordanţă între momentul şi durata de avansare a cheltuielilor de producţie şi momentul şi perioada de recuperare a acestora.

De exemplu la culturile cerealiere de toamnă cheltuielile efectuate pentru însămânţare, întreţinere, recoltare etc. se recuperează numai după recoltat, prin valorificarea producţiei obţinute. Cheltuielile de producţie efectuate timp de nouă luni sunt imobilizate în toată această perioadă şi nu se recuperează decât dintr-o dată, la sfârşitul perioadei de producţie.

O altă particularitate a agriculturii ca ramură a producţiei materiale este şi faptul că alături de producţia principală se realizează însemnate cantităţi de produse secundare, voluminoase şi greu transportabile, dar valoroase, utile şi importante pentru eficientizarea producţiei agricole în ansamblul ei.

În principalele sectoare de producţie din agricultură – producţia vegetală şi producţia animală – procesul economic de reproducţie se împleteşte organic cu procesul natural de reproducţie.

O astfel de particularitate a producţiei agricole este determinată de faptul că în această ramură la realizarea bunurilor materiale, a valorilor de întrebuinţare participă în calitate de mijloace de producţie plantele şi animalele – organisme vii a căror creştere şi dezvoltare se desfăşoară după anumite legi naturale, biologice. În virtutea acestor legi, care nu pot fi modificate structural de către om, timpul necesar realizării producţiei ca şi ritmul de creştere al animalelor sunt întotdeauna încadrate în anumite limite de ordin natural.