Importanţa agriculturii

Importanţa agriculturii pentru existenţa şi activitatea umană.

Agricultura constituie din cele mai vechi timpuri şi continuă să rămână şi azi un domeniu vital de activitate a omului. Rămâne unica sursă de hrană, un furnizor important de materie primă pentru industrie şi totodată o însemnată piaţă de desfacere pentru producţia acesteia.

Agricultura este ramură a producţiei materiale, în care, cu ajutorul plantelor verzi şi sub acţiunea diriguitoare a omului, are loc transformarea energiei cinetice a soarelui, în energie potenţială-materia organică-, singura formă de energie accesibilă organismului omenesc şi animal.

Importanţa relativă a agriculturii diferă de la o ţară la alta, dar ea se menţine ca ramură principală a economiei naţionale în toate statele inclusiv în cele puternic dezvoltate. Experienţa ultimelor decenii a demonstrat că problemele economiei mondiale nu pot fi soluţionate făcând abstracţie de agricultură.

Dezvoltarea agriculturii este influenţată de factori naturali, tehnici şi social economici.

Dintre factorii naturali, clima are un rol esenţial, ea condiţionează răspândirea şi structura culturilor agricole prin regimul temperaturii, umezelii şi luminii. Relieful influenţează repartiţia culturilor prin altitudine, expunerea versanţilor, înclinarea pantelor. Tipul genetic de sol îşi aduce contribuţia prin însuşirea sa principală, fertilitatea,la care se adaugă şi capacitatea de drenare şi reţinere a apei.

Factorii tehnici au un rol important în sporirea producţiilor, prin mecanizare, chimizare, irigare ş.a. iar cei social-economici prin capacitatea şi gradul de pregătire al forţei de muncă şi întreg contextul economic în care se dezvoltă această ramură a economiei. Ca orice activitate economică, activitatea agricolă are ca finalitate satisfacerea nevoilor umane şi progresul general al ţării.

Principalele funcţii ale agriculturii în economia naţională sunt:

• funcţia alimentară;
• funcţia socio-economică, de participare la procesul de creştere şi dezvoltare;
• funcţia de protecţie a mediului şi dezvoltarea durabilă socio-economică.

Funcţia alimentară a agriculturii exprimă faptul că natura necesităţilor pe care le satisface este cu totul deosebită. Agricultura are cea mai mare contribuţie la bunăstarea oamenilor întrucât nevoile pe care tinde să le satisfacă sunt esenţiale, atât prin importanţa, cât şi prin permanenţa lor. Reducerea sau lipsa unor produse indispensabile vieţii poate provoca perturbaţii în organismul uman şi puternice tensiuni sociale. Gradul de satisfacere a consumului fiziologic normal al întregii populaţii depinde în cea mai mare măsură de producţia agricolă, internă.

O trăsătură fundamentală a agriculturii româneşti constă în faptul că potenţialul natural ridicat poate asigura necesarul intern de alimente de bază pentru o populaţie mult mai numeroasă decât cea existentă în prezent. Importul de alimente ar trebui să fie doar o sursă de completare şi diversificare a consumului. Efectele negative ale reformei agricole în prima sa fază au un impact negativ temporar asupra nivelului producţiilor vegetale şi mai ales animale şi efecte negative propagate asupra industriilor din amonte si aval de agricultură. Descentralizarea sectorului agroalimetar, privatizarea pământului, lipsa unor programe menite să creeze noi filiere agroalimentare a generat criza agriculturii şi a afectat securitatea alimentară a populaţiei.

Securitatea alimentară are drept componente de bază: asigurarea disponibilităţilor de alimentare pe locuitor (calorii şi proteine) şi capacitatea de cumpărare a populaţiei, şi se realizează prin corelarea politicilor nutriţionale cu politicile alimentare.

Politica alimentară are ca obiectiv asigurarea necesarului, cantitativ şi calitativ, de alimente pentru întreaga populaţie,la preţuri accesibile.

Oricât ar părea de paradoxal pentru zilele noastre în plină revoluţie ştiinţifică şi tehnică, care determină a creştere puternică şi a producţiei agricole pe plan mondial, numeroase ţări se confruntă cu o problemă alimenatară care tinde,în timp,să se agraveze, constituind un factor de destabilizare a vieţii internaţionale. Se înregistrează mari decalaje între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sub aspectul posibilităţilor de alimentaţie.

S-a produs o puternică polarizare a consumului alimentar pe plan mondial – pe de o parte, circa 2/3 din populaţie, în majoritate în ţările nedezvoltate şi subdezvoltate, unde se înregistrează fenomene grave de foamete şi subnutriţie, iar – pe de altă parte, o minoritate situată mai ales în ţările capitaliste industrializate, care pot consuma peste normele naţionale.

Persistenţa unei atare situaţii, are implicaţii negative, deosebit de profunde, în primul rând în împiedecarea dezvoltării normale fizice şi psihice a individului, diminuîndu-i capacitatea productivă, eficacitatea participării la diferite activităţi, iar în al doilea, implicaţiile acestora în plan social. Problema alimentară are şi serioase implicaţii de ordin politic, deoarece generează conflicte sociale, accentuează instabilităţi politice,ş.a.

Problemele puse de dezvoltarea agriculturii, caracterul global al situaţiei alimentare au făcut să sporească preocupările statelor lumii pentru găsirea în afara schimburilor şi cooperărilor bilaterale,a unor modalităţi şi căi de intensificare a colaborării multilaterale, de instituţionalizare a acestei cooperări.

Ecodezvoltarea agricolă

Dezvoltarea şi modernizarea agriculturii este un proces firesc şi necesar ce asigură bunurile alimentare pentru o populaţie sănătoasă, bine hrănită. Nu se poate concepe ridicarea calităţii vieţii, dacă agricultura nu este stimulată să producă cât mai mult şi de calitate superioară.

Există preocupări în toate ţările pentru intensificarea producţiei agricole, iniţiindu-se diverse programe de lucru având caracter tehnologic şi social-economic. Aceste acţiuni pot avea o finalizare efectivă dacă se are în vedere esenţa teritoriului agricol şi a plantelor cultivate ca sistem ecologic, ca unitate fundamentală a biosferei, a peisajului geografic. De aici rezultă faptul că, teritoriul agricol, populat cu specii vegetale şi animale utile omului, trebuie privit în toată complexitatea lui, cu legăturile din interior şi exterior, cu dependenţa sa specifică faţă de condiţiile naturale şi resursele materiale, dar corespunzător unor acţiuni tehnice bine definite.

Pentru a bara efectele negative ale unei eventuale crize a mediului agricol se preconizează o concepţie unitară ce constă într-o adevărată “ gestiune ecologică”, în scopul de a realiza pe termen lung supravieţuirea, integritatea şi calitatea producţiei agricole, deci dezvoltarea ei ecologică.

Acest concept de ecodezvoltare presupune în primul rând o industrie echilibrată şi fără poluare majoră în zonele agricole, care să asigure securitatea şi stabilitatea ecosistemelor. Pornind de la acest concept trebuie să se treacă, treptat, la o agricultură care să fie o simbioză între principiile tehnice şi biologice, unde relaţia sistem ecologic-sistem agricol este înţelasă într-o tratare unitară a producţiei.

Agricultura, componenta principală a economiei naţionale şi a biosferei , exprimă în modul cel mai raţional convergenţa acţiunilor tehnologice cu cele biologice şi economice.

Sistemele ecologice – alternative ale producţiei agricole

Agroecosistemele au o diversitate structurală şi funcţională specifică ce oglindeşte varietatea condiţiilor ecologice, în primul rând a climei şi solurilor din diferite zone biogeografice ale Terrei, tradiţia şi experienţa practică a diferitelor comunităţi agricole şi concepţiile social-economice ale dezvoltării agriculturii într-un anumit moment.

Adevărata dezvoltare a agriculturii implică o gestiune ecologică prudentă a resurselor şi a mediului, de o manieră care să le menajeze pe termen lung, păstrând în acelaşi timp, pe termen scurt, calitatea acestora; dezvoltarea iraţională reprezintă un joc contra cadrului natural agricol, ceea ce poate conduce la un dezechilibru periculos în sistemul de producţie.

Fondul fizic de viaţă, împreună cu speciile care îl populează alcătuiesc sistemul ecologic – unitate fundamentală a biosferei , în cadrul căruia organismele vegetale şi animale ( biocenoza sau comunitatea biologică) intră în relaţii cu factorii fizico-chimici ai mediului înconjurător reprezentaţi pe un teritoriu anume (ecotop şi biotop).

In structura agroecosistemului intră patru subsisteme: biocenoza, biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel social economic.

Biocenoza este reprezentată de plantele de câmp (biocenoza agricolă sau agrocenoza), plante legumicole (biocenoza legumicolă), plante pomicole, viţa de vie cu toate organismele vii ce acţionează în spaţiul lor de cultură (plantaţii, livezi, grădini ).

Biotopul (ecotopul) este reprezentat printr-un anumit teritoriu cu tot ansamblul de factori ai mediului fizic, abiotic, ce ne dă suportul ecologic, sub incidenţa căruia se manifestă cu anumite intensităţi activitatea bioproductivă a diferitelor culturi.

Sola sau parcela poate fi considerată biotopul constitutiv al agroecosistemului. Ea are o suprafaţă precis delimitată pe principiul unităţii biotopului şi al unei decizii tehnologice.

Subsistemul agro-fitotehnic se referă la lucrările de tehnică agricolă prin care se intervine în agroecosistem, acesta fiind controlat şi dirijat în vederea formării unor recolte ridicate şi constante.

Subsistemul socio-economic se manifestă prin prezenţa resurselor umane, materiale şi financiare, introduse în ecosistemul agricol prin menţinerea echilibrului acestuia şi asigurarea unei eficienţe economice maxime.

Ecosistemul are două funcţii:

• de sinteză a materiei organice, stocare de potenţial energetic în alimente, înmagazinare de energie radiantă solară de către plante ,
• de analiză a materiei organice cu scoaterea din ecosistem a potenţialului energetic şi restituirea în natura minerală a elementelor care au intrat în componenţa materiei vii.

Ecosistemul agricol rămâne una din unităţile fundamentale ale biosferei, creată şi dirijată în mod conştient de om, în continuă reînnoire şi perfecţionare, în care se acţionează asupra componentelor sale cu diferite mijloace tehnice în vederea realizării însuşirii fundamentale, bioproductivitatea, la parametrii cât mai ridicaţi.

In ecodezvoltare, un loc important îl are producătorul agricol, susţinut de organele de specialitate competente şi de cercetarea ştiinţifică, prin asigurarea unei finanţări şi a unor date certe, judicioase pe termen scurt, mediu şi lung.