Solul

Cultivarea plantelor agricole nu poate fi concepută fără prezenţa solului – principalul mijloc de producţie în agricultură, adevărată avuţie naţională, suport material pentru plante. Solul constituie o resursă inepuizabilă a mediului, o adevărată fabrică de producere a substanţelor nutritive, un uriaş acumulator de energie potenţială.

Pentru solurile României s-a evaluat o cantitate de aproximativ 2 miliarde tone humus (materie organică), al cărui potenţial energetic se estimează la echivalentul a 1,2 miliarde tone petrol brut (Răuţă,C-1981)

Fără sol şi microorganismele sale viaţa pe Terra ar fi imposibilă.

Solul se comportă ca un organism viu,care se formează,evoluează şi se autogenerează prin funcţiile şi însuşirile sale caracteristice asigurând în permanenţă substratul material-energetic pentru producerea recoltelor.Solul este un laborator natural, sediu al unor transformări complexe, cu o comunitate biologică (microorganisme în mod deosebit) foarte activă şi foarte numeroasă. Se poate afirma că solul nu poate fi redus la un simplu corp inert, ci dimpotrivă, el are funcţii şi atribute ce atestă viabilitatea materialului din care este format.

Solul este deci, un ecosistem viabil şi o unitate de bază a biosferei, cu un biotop şi o biocenoză specifice.

După Commoner Barry (1980) pământul este “un capital biologic”de care depinde productivitatea Terrei şi de aceea el este foarte preţios pentru orice sistem social, constituind o prioritate în creşterea economică.

In concluzie putem afirma că solul este stratul de la suprafaţa scoarţei terestre care serveşte ca mediu de viaţă pentru plante. El este un corp natural complex, alcătuit din material mineral, organic, apă şi aer, în masa căruia au loc procese fizice, chimice şi biologice complexe. Solul constituie, mediul (stratul) nutritiv cel mai economic pentru creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor, în vederea obţinerii unor recolte de calitate superioară.

Acest mijloc de producţie se deosebeşte de celelalte mijloace de producţie prin următoarele:

este un produs natural ( nu al muncii omului ),
este limitat ca întindere,
este neuniform ca relief,
este fix, nu poate fi mutat,
nu poate fi înlocuit cu alte mijloace de producţie,
nu se uzează ( este inepuizabil atunci când este raţional exploatat).

Principalele însuşiri ale solului sunt fertilitatea şi capacitatea de producţie.

Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului de a reţine şi pune la dispoziţia plantelor cultivate substanţele nutritive, aer şi apă, de a creea condiţii optime de temperatură, umiditate şi aeraţie în vederea asigurării creşterii şi dezvoltării plantelor, producerii de recolte. In definiţia fertilităţii, un loc aparte îl ocupă humusul, acesta constituind suportul energetic de asigurare cu substanţe nutritive. Ca urmare, humusul, poate fi luat drept criteriu de bază în aprecierea gradului de fertilitate.

Humusul constituie un produs organic complex format din componente nespecifice (substanţe organice în curs de descompunere) şi componente specifice (acizi humici şi huminici) rezultaţi din descompunerea resturilor vegetale şi animale de către bacteriile aerobe. Conţinutul în humus pe adâncimi de 30 cm poate atinge 60-90 t/ha pe soluri sărace şi 200-300 t /ha pe solurile fertile (cernoziomuri)

Solul posedă o fertilitate naturală (potenţială) atunci când se găseşte în condiţii naturale de dezvoltare şi o fertilitate artificială, dirijată şi modificată de om. Impreună, fertilitatea naturală şi cea artificială, formează fertilitatea efectivă (economică) ce se manifestă prin nivelul şi calitatea recoltelor realizate.

Capacitatea de producţie a solului sau potenţialul productiv este însuşirea acestuia de a asigura condiţii optime plantelor şi recolte constante şi sigure an de an, fiind condiţionată de însuşirile generale cât şi de fertilitatea solului. Menţinerea capacităţii de producţie a solului la un nivel constant ridicat, constituie una din problemele fundamentale ale agriculturii româneşti, cu largi implicaţii de ordin tehnic, economic şi ecologic.

Creşterea capacităţii de producţie a solului este o acţiune de mare amploare şi durată, ea necesitând aplicarea unui complex de măsuri agro- pedo - ameliorative, fundamentate pe bază de studii pedologice, agrochimice şi de cadastru calitativ.

Solul,este format din stratul arabil, stratul de la suprafaţă (25-30 cm), răscolit, prelucrat de piesele active ale maşinilor agricole şi substratul arabil (subsolul) stratul de la adâncime (30-80-100 cm) care reprezintă rezerva pentru hrana plantelor cu factorii necesari creşterii .

Solul este alcătuit din 3 faze : solidă (50% din volumul total al solului), lichidă (30-35%) şi gazoasă (15-20%) .

Faza solidă provine din r o c i. Rocile sunt alcătuite din minerale, acestea din elemente chimice. In sol se găsesc toate elementele înscrise în tabelul lui Mendeleev. Rocile care au stat şi stau la baza formării solului sunt roci eruptive sau magmatice (granite, grandiolite, diolite, gabrouri), roci metamorfice (cuarţite, micaşisturi, calcare cristaline, şisturi grafitoase) şi roci sedimentare (pietriş, nisip, conglomerate, gresii, loess, marne,calcare ,sare, ipsos, petrol, cretă, cărbuni etc)

Factorii şi procesele de formare a solului

Asupra rocilor de la suprafaţa litosferei, ca material primar, au acţionat şi acţionează o serie de factori (agenţi) : fizici ,chimici şi biologici.

Agenţii fizici , foarte numeroşi, sunt agenţii climatici sau clima cu toate componentele ei (temperatura, precepitaţiile, vântul,ş.a ) Agenţii fizici participă la fenomenul de dezagregare a rocilor şi ca urmare apar diferite fragmente ca:

bolovani , cu diametrul mai mare de 200 mm
pietre, având diametrul de 200 –20 mm
pietriş, cu diametrul de 20 –2 mm
nisip grosier,cu diametrul de 2-0,2 mm
nisip fin,cu diametrul particolelor 0,2 –0,02 mm
praf, pulberi,având diametrul 0,02-0,002 mm.

Aceste fragmente îşi păstrează nemodificate însuşirile fizico-chimice.

Agenţii chimici implică reacţii chimice între diferite elemente chimice din structura rocilor cu formarea altor grupe de substanţe (oxizi, hidoxizi,coloizi,ş.a) Acestea prezintă însuşiri diferite, mai complexe, faţă de particolele din care au provenit. Argila este de pildă , rezultanta procesului de alterare chimică produsă de agenţii chimici.

Agenţii biologici acţionează prin microorganismele ce oxidează substanţele sărace în oxigen, descompun silicaţii, fixează azotul din aer şi transformă azotul organic în compuşi minerali. Pe acest substrat, în care se găsesc primele substanţe nutritive (compuşi simpli, asimilabili) şi apă, s-au instalat plantele. Aceste plante sunt supuse procesului de descompunere şi mineralizare sub acţiunea microorganismelor, rezultatul fiind formarea de humus şi eliberarea de substanţe minerale nutritive accesibile plantelor.

Materialul parental mărunţit, (roca mamă) modificat chimic şi supus proceselor biologice a devenit solfertil.

Caracteristicile solului

Solul prezintă însuşiri fizice, chimice şi biologice.

Insuşirile fizice ale solului sunt: textura, structura, porozitatea, aderenţa, compactitatea, plasticitatea, contracţia, densitatea specifică ,densitatea aparentă.

Textura solului (compoziţia mecanică, alcătuirea granulometrică) reprezintă proporţia în care fracţiunile granulometrice (grăunciorii) intră în alcătuirea naturală a solului. In funcţie de textură solurile pot fi:

nisipoase ( nisip 95%,argilă 5%)
nisipo-lutoase (9o-80% nisip,10-20%argilă)
luto-nisipoase (70-80% nisip, 20-30 % argilă)
lutoase (30-45% argilă), luto-argiloase (45-60 % argilă)
argilo-lutoase (60-75 % argilă), argiloase (75-85% argilă)
greu argiloase cu peste 85 % argilă

In practică însă, după textură, solurile se împart în:

soluri uşoare (afânate) în care predomină nisipul, destinate cultivării plantelor neprăşitoare, fertilizate cu îngrăşăminte organice bine descompuse ;
soluri grele (compacte) în care predomină argila, sunt soluri greu permeabile pentru apă şi aer, motiv pentru care ele se lucrează adânc şi la intervale scurte de timp. Fertilizarea lor se face cu îngrăşăminte organice puţin descompuse şi sunt cultivate aceste soluri mai ales cu plante prăşitoare;
soluri mijlocii , unde argila şi nisipul se găsesc în proporţii egale, sunt cele mai favorabile pentru cultura plantelor.

Textura solului se determină pe teren,orientativ, prin palpare. Proporţia exactă a grăunciorilor se stabileşte în laboratoarele de pedologie.

Structura solului reprezintă modul de grupare al grăunciorilor de sol în agregate. După mărimea agregatelor se deosebeşte structura: glomerulară (diametrul grăunciorilor este cuprins între 1-3 mm), alunară (4-10 mm), nuciformă, lenticulară, columnară, prismatică.

Solurile cu stuctură, mai ales glomerulară (măzărată), sunt soluri permeabile pentru apă şi aer, sunt soluri calde, soluri cu un regim nutritiv favorabil plantelor, sunt cu alte cuvinte, soluri fertile. Stabilitatea agregatelor este determinată de cimentul organo-mineral care leagă grăunciorii. Acest ciment este constituit din humus, argilă şi diferiţi coloizi.

Structura solului se menţine şi se reface atunci când se aplică lucrări raţionale, când fertilizarea solului se face cu îngrăşăminte organice, când se aplică o alternanţă sau o rotaţie raţională a culturilor.

Porozitatea solului reprezintă spaţiul lacunar. Grăunciorii şi agregatele lasă intre ele spaţii sau pori. Porii pot avea diametrul mai mare de 0,25 mm şi atunci vorbim despre spaţii lacunare necapilare iar când diametrul lor este mai mic de 0,25 mm., vorbim despre spaţii lacunare capilare.

In aceste spaţii se găseşte aer şi apă. Spaţiile lacunare necapilare deţin 15-20% din volumul total al solului şi sunt de regulă pline cu aer; spaţiile lacunare capilare deţin 30-35% din volumul solului şi sunt în mod normal pline cu apă. In aceste spaţii lacunare se petrec de fapt toate procesele chimice şi biochimice din sol.

Reglarea spaţiului lacunar se realizează prin lucrări ale solului: lucrări de afânare, atunci când volumul spaţiului lacunar este mai mic decât cel normal ; lucrări de tasare, cu tăvălugul, atunci când volumul spaţiului lacunar este mai mare decât cel normal.

Insuşirile chimice ale solului sunt condiţionate de starea de dispersie coloidală a diferitelor substanţe din masa solului. Ele sunt reprezentate de : soluţia solului,coloizii, puterea de reţinere, reacţia solului (pH).

Soluţia solului reprezintă mediul apos în care se află în stare de dispersie diferite substanţe minerale şi organice care participă la procesul de nutriţie prin intermediul sistemului radicular.

Coloizii alcătuiesc complexul coloidal sau complexul argilo-humic din sol.

Puterea de reţiner e reprezintă capacitatea solului de a reţine anumite substanţe cu un grad variat de dispersie. Are o importanţă deosebită pentru viaţa plantelor şi deci pentru fertlitatea solului deoarece, puterea de reţinere, împiedică levigarea substanţelor nutritive, ele rămânând la dispoziţia plantelor

Reacţia solului = pH-ul solului poate fi neutră (pH=7), bazică (pH mai mare decât 7), acidă (pH mai mică decât 7). Majoritatea plantelor preferă solul cu reacţie neutră. Există specii de plante care preferă reacţia acidă a solului,cum este cartoful, ovăzul, secara. Lucerna şi rapiţa, în schimb, preferă solurile bazice.

Corectarea pH-ului acid sau bazic se face prin aplicarea amendamentelor şi a îngrăşămintelor chimice cu reacţie acidă sau bazică.

Cunoaşterea reacţiei solului prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea şi crearea condiţiilor favorabile creşterii plantelor. Pe teren, operativ dar orientativ, reacţia solului se determină cu ajutorul unui aparat denumit pH-metru , prin metoda colorimetrică.

Insuşirile biologice ale solului se exprimă prin activitatea intensă a microorganismelor, a plantelor, şi a animalelor din sol, fiind îndreptată în direcţia descompunerii şi prelucrării materiei organice şi formării humusului .

Microorganismele produc :

fixarea azotului atmosferic (bacterii simbiotice),
transformarea unor compuşi ai fierului, sulfului şi fosforului din forme inaccesibile în forme uşor accesibile plantelor,
descompunerea substanţelor proteice şi transformarea lor în amoniac (bacterii amonificatoare) ;
oxidarea amoniacului şi trecerea lui în forme de azot accesibile plantelor, proces cunoscut sub denumirea de nitrificare şi realizat de bacteriile nitrificatoare.

Plantele prin sistemul lor radicular furnizează în mod continuu resturi organice ce pot atinge 1-10 tone/ha.

Animalele de la cele mai simple, protozoare, şi continuând cu râmele, transformă materia organică amestecând-o cu cea minerală. Astfel, minusculele râme prelucrează anual 400-600 tone de sol pe 1 ha teren agricol.

Profilul solului

Profilul solului reprezintă o secţiune făcută în sol, pe verticală, de la suprafaţă până la roca mamă.

El este alcătuit din straturi succesive, deosebite sub aspectul culorii şi compoziţiei şi care poartă denumirea de orizonturi.

Orizonturile se notează cu majuscule A,B,C,D, la care se adaugă uneori o literă mică prin care se indică intensitatea unor procese sau acumulări .

Orizontul A , este orizontul de acumulare al humusului ; este de culoare închisă, grosimea lui variind între 60-80 cm în funcţie de tipul de sol;conţine materie organică humificată 1-35%, iar argila 20-60%;
Orizontul B , este orizontul de acumulare al argilei şi coloizilor minerali ; este compact şi de culoare roşietică ; grosimea lui variază între 100-150 cm ;
Orizontul C , este orizontul mineral calcic ; culoarea lui este albicioasă-gălbuie iar grosimea este cuprinsă între 100-120 cm ;
Orizontul D , reprezintă roca mamă, roca pe care s-a format solul respectiv;

A_m –indică un orizont molic , adică bogat în humus;

A_u – reprezintă suborizontul A umbric , cu conţinut mediu în humus;

A_o – reprezintă un suborizont ochric,mai sărac în humus.

In cadrul fiecărui orizont putem întâlni suborizonturi de exemplu : în cadrul orizontului A, poate fi suborizontul A₁ şi A₂ . Există situaţii când trecerea de la un orizont la altul se face printr-un orizont de tranziţie , de exemplu A/C.

Orizontul E mineral, eluvial cu un conţinut mai scăzut de humus şi argilă; se acumulează silice;
Orizontul G gleic mineral, format în mediu saturat de apă freatică la adâncime mică;
Orizontul O organic, nehidromorf la suprafaţa solului; format în mediu nesaturat cu apă sub vegetaţia lemnoasă;
Orizontul R mineral, situat la baza profilului este contituit din roci compacte, având funcţia de material parental (roca mamă)
Orizontul Sa salic, mineral, acumulează săruri solubile ( 1-1,5%)
Orizontul Sc salinizat, mineral, conţine săruri uşor solubile mai redus decât Sa (0,10-1,00%) ;
Orizontul T organic hidromorf sau turbos format în mediu saturat cu apă din resturi de plante hidrofile
Orizontul W pseudogleic, mineral apare sub influenţa excesului de apă provenind din precipitaţii.

Profilul de sol permite determinarea însuşirilor solului şi stabilirea tipului genetic de sol.

Tipurile de sol din România

Solurile au o răspândire zonală în concordanţă cu clima şi vegetaţia şi etajată după altitudine.

Institutul Central de Pedologie şi Agrochimie stabileşte 10 clase de sol şi 22 subclase:

soluri molice (bălane,cernoziomoce) situate în zonele joase de stepă. Ele s-au dezvoltat pe o vegetaţie joasă, ierboasă şi pe un fond hidric sărac ( sub 500 mm.) şi cu un regim termic cu temperatura medie de 10 ...11⁰C. Pentru Dobrogea sunt caracteristice solurile bălane, iar pentru Câmpia Română, Câmpia de Vest, Sud-Estul Moldovei, cernoziomurile.Sunt solurile cele mai fertile care necesită doar un regim corespunzător de irigaţie.
soluri argilo-iluviare (brun-roşcate) cantonate în zonele de silvo-stepă din partea central-vestică a Câmpiei Române, în Câmpia Moldovei şi Câmpia de Vest. Sunt soluri grele, argiloase care necesită lucrări profunde şi repetate. Fertilizarea lor se face cu îngrăşăminte organice puţin descompuse.
Soluri cambice (brune) situate în ţinuturile deluroase şi în munţii nu prea înalţi, sunt soluri formate sub un climat răcoros şi umed.
Solurile spodice (podzoluri) sunt situate sub pădurile de fag şi răşinoase ; sunt solurile cele mai sărace în humus. Sunt soluri acide, umede şi reci ; ele necesită lucrări profunde ale solului, fertilizări cu îngrăşăminte organice nedescompuse, amendamente şi lucrări de drenaj. Sunt soluri care necesită investiţii mari pentru a putea fi cultivate .

Pe porţiuni restrânse întâlnim :

Solurile umbrice (rendzine – sol negru acid))
Solurile halomorfe (sărături – solonceac, soloneţ)
Solurile hidromorfe (lăcovişti) cu surplus de umiditate, cantonate în Câmpia de Vest
Soluri organice ( turbării )
Soluri neevoluate( aluvionare , de lunci )
Soluri vertice (vertisol)

Cartarera şi bonitarea solurilor

Cartarea are drept obiectiv inventarierea resurselor de sol; ea pune la dispoziţie date privind sistemul national de monitoring, adică sistemul de supraveghere, cercetare şi control al solurilor pe întreg teritoriu agricol naţional. Datele obţinute din cartare, ca urmare a analizelor fizice, chimice şi biologice de laborator, a studiilor din teren referitoare la profilul de sol, se folosesc pentru lucrări de ameliorare a solului, pentru ridicarea capacităţii sale de producţie.

De asemenea cartarea permite elaborarea hărţilor de sol şi cartograme cu rezerva de substanţe nutritive la diferite adâncimi ale stratului arabil.

Bonitarea reprezintă o metodă de apreciere a capacităţii de producţie a terenurilor agricole, stabilirea gradului de favorabilitate a solurilor pentru culturile agricole în diferite condiţii biogeografice. Prin bonitare se face o apreciere cantitativă şi calitativă a unui teren agricol, în aceleaşi condiţii ecologice pentru anumite categorii de folosinţă şi culturi.

Aprecierea se face pe baza unor norme precise, cu un număr de puncte acordate pe grupe de factori cum ar fi resursele climatice, însuşirile solului, relieful şi hidrologia. Pe baza punctelor acordate se determină nota de bonitate de la 1 la 100, pentru fiecare teren agricol, care apoi se încadrează în cele 10 clase de favorabilitate.

Prin bonitare se pot aprecia mai bine diferenţele de recoltă de la o categorie de teren la alta, se poate asigura o planificare a culturilor pe teritoriu pentru a obţine o eficienţă economică ridicată. Bonitarea dă posibilitatea fundamentării planului de cultură, economic, financiar a investiţiilor.

Protecţia, conservarea şi ameliorarea solurilor

Punerea în valoare la un nivel de producţie cât mai înalt al întregului fond funciar agricol constituie unul din aspectele de baza ale economiei naţionale. Alături de solurile productive, în România se întâlnesc şi soluri slab productive sau chiar neproductive.Acestea sunt reprezentate prin terenuri erodate, sărături, soluri mlăştinoase, soluri turboase, soluri nisipoase, terenuri inundate, halde cu cenuşă.

Ele necesită aplicarea unor metode speciale, agropedo-ameliorative, menite să ducă la înlăturarea cauzelor care le imprimă caracterul de neproductivitate sau de slabă productivitate, astfel ca solurile să dobândească însuşiri fizice, chimice, biologice bune, iar capacitatea lor de producţie să crească necontenit.

Acete metode constau din lucrări de amenajare şi ameliorare a terenurilor agricole care se clasifică în lucrări de îmbunătăţiri funciare şi lucrări de echipare.

Lucrările de îmbunătăţiri funciare

Lucrările de îmbunătăţiri funciare se referă la :

prevenirea şi înlăturarea excesului de apă prin desecări, drenaje, îndiguiri, regularizarea cursurilor de apă ;
prevenirea şi combaterea eroziunii solului şi alunecării terenurilor;
înlăturarea deficitului de apă din sol prin irigaţii;
sporirea fertilităţii solurilor slab productive şi neproductive.

Desecarea de suprafaţă constă în colectarea şi evacuarea printr-o reţea de canale deschise a excesului de umiditate. Reţeaua de desecare cuprinde : canale de regularizare propriu-zise a apelor sau scurgerilor superficiale cu caracter permanent şi canale secundare şi terţiare în care debuşează canalele de regularizare.Canalele de regularizare se trasează paralel cu curbele de nivel.Canalele colectoare se trasează pe linia de cea mai mare pantă.

Drenajul reprezintă acţiunea de eliminare din zona dezvoltării sistemului radicular al plantelor a excesului de apă şi de săruri dăunătoare solurilor şi culturilor.

Se realizează printr-o reţea de drenuri care captează şi îndepărtează apa şi sărurile în exces. Drenurile pot fi executate din materiale locale (piatră sau material lemnos), din tuburi de beton, de mase plastice, din ceramică cu diametrul interior de 5-25 cm şi o lungime de 33-60 cm. Drenurile pot fi şi gropi adânci de 1-3 m (în funcţie de grosimea stratului impermeabil).

Pe fundul acestor puţuri se aşează bolovani care apoi se acoperă cu un strat de împletituri, apoi se pune pământ până la suprafaţă; apa din împrejurimi se adună aici şi se scurge în adâncime contribuind astfel la uscarea terenului.

Indiguirea se recomandă în luncile joase peste care apele se revarsă în timpul viiturilor. Digurile se construiesc din pământ, din piatră înfăşurată în plasă de sârmă sau din beton. Rolul lor este de a proteja terenurile agricole,ferindu-le de inundaţii.

Eroziunea solului

Eroziunea solului este determinată de factori naturali (clima, relief, sol şi vegetaţie) precum şi de om prin exploatarea neraţională şi abuzivă a solului, prin distrugerea vegetaţiei ierboase şi lemnoase.

Eroziunea poate fi de suprafaţă, determinată de apa provenită din precipitaţii care nu se infiltrează în sol ci se scurge pe versant şi de adâncime, ce reprezintă forma de şuvoaie sau făgaşe care formează în sensul scurgerii ogaşe, ravene, torenţi, ş.a

Eroziunea solului, anual, se concretizează prin pierderea pe glob a unei cantităţi de 23 miliarde tone de sol,echivalând cu o suprafaţă de cca.7 milioane de ha teren agricol.

In prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe terenurile în pantă se recomandă o serie de măsuri şi lucrări:

cultivarea acestor terenuri cu ierburi perene sau cereale păioase ;
lucrări de amenajare a versanţilor prin care se urmăreşte reducerea pantei (valuri de pământ, canale de nivel, terase );
lucrări pentru dirijarea scurgerii apei pe versanţi prin canale ;
lucrări de combatere a eroziunii în adâncime prin care se realizează reţinerea şi evacuarea apei în exces din bazinele de retenţie prin debuşee.

Dintre măsurile de prevenire şi combatere a eroziunii, obligatorii sunt :

executarea lucrărilor solului pe curbele de nivel ;
stingerea ogaşelor şi ravenelor prin lucrări de nivelare ;
amplasarea culturilor de pe versanţi pe curbele de nivel în fâşii sau intercalate cu benzi înierbate;
lucrări de modelare a suprefeţei versanţilor prin valuri de pământ, şanţuri, taluzuri înierbate şi amenajarea agroteraselor.

Irigaţia solului

Irigaţia solului reprezintă metoda şi lucrarea prin care se introduce în stratul arabil al solului cantităţi suplimentare de apă faţă de ceea ce primeşte acesta din precipitaţii şi din apa freatică.

Ea se justifică economic dacă asigură sporul de producţie de 25-100%.

Irigaţia reprezintă aşa dar, măsura tehnică prin care se asigură aducţiunea apei în cantităţi optime pe suprafeţele cultivate, în fazele critice de creştere şi dezvoltare a plantelor.

Apa folosită pentru irigaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

un conţinut scăzut de săruri, limita maximă admisă fiind de 0,15 – 3,0 g/l ;
să fie curată ;
un conţinut ridicat în oxigen ( 10-14 g/m³)
un pH corespunzător (neutru);
temperatura apei să fie peste 10-12⁰C ;
lipsa oricăror substanţe toxice (reziduri de mercur, cianură de potasiu, petrochimice etc)
lipsa oricăror factori de infecţie şi infestare a culturilor.

Ca surse de apă pentru irigat pot fi :

apele de suprafaţă provenite din ape curgătoare, lacuri naturale şi bazinele artificiale de acumulare ;
apele subterane, unde au debit constant şi nu sunt la adâncimi prea mari ;
apele industriale;
apele uzate (evacuate din oraşe prin reţeaua de canalizare) supuse în prealabil procesului de epurare.

Regimul de irigaţii este o noţiune complexă ce include o serie de elemente tehnice : norma de irigare, norma de udare, norma de aprovizionare, numărul de udări, intervalul dintre udări.

Norma de irigare este cantitatea totală de apă, exprimată în m³ / ha administrată solului pe parcursul întregii perioade de vegetaţie a culturii în scopul completării deficitului de apă.

Norma de udare este cantitatea de apă , exprimată în m³/ ha care se administrează unei culturi la un hectar, la o singură udare, într-una din fazele critice ale plantelor.

Udările sunt de două categorii:

în perioada de vegetaţie
în afara perioadei de vegetaţie ( de aprovizionare şi de răsărire)

Udarea de aprovizionare se aplică înainte de răsăritul culturii pe un teren bine pregătit pentru ca plantele să beneficieze îm prima fază de vegetaţie de apă. Pentru culturile de primăvară momentul cel mai favorabil de aplicare este toamna târziu pe terenul arat. Pentru culturile de toamnă momentul cel mai favorabil este după semănat.

Udarea de răsărire se practică imediat după semănatul culturii în scopul umezirii patului germinativ.

Metode de irigare :

după scopul pentru care se irigă, ea poate fi : de umezire, de fertilizare, de spălare a solului;
după modul cum se oferă apă culturilor : prin scurgerea apei la suprafaţă (udarea pe brazdă), prin aspersiune, prin picurare, prin submersiune, subterană.

Pentru condiţiile din ţara noastră udarea pe brazdă şi prin aspersiune reprezintă metodele cele mai des aplicate.

Udarea prin scurgere la suprafaţă prin brazde , când apa se infiltrează în sol, lateral sau vertical, formând un contur de umezire specific texturii solului irigat; se practică la culturile prăşitoare.

Udarea prin aspersiune , caracterizată prin distribuirea apei la plante sub formă de picături de ploaie, folosind conducte şi aspersoare; se realizează o umectare uniformă a terenului în jurul plantei şi o umezeală ridicată a aerului.

Udarea prin picurare constă in distribuirea apei direct la plantă cu o intensitate foarte redusă, printr-o reţea de conducte din mase plastice cu diametrul mic, amplasate la suprafaţa terenului sau îngropate în zona de dezvoltare a rădăcinilor; se practică mai mult la culturile hortiviticole.

Udarea prin submersie constă în menţinerea pe teren a unui strat de apă; se practică la cultura de orez.

Udarea subterană se referă la distribuţia apei direct la sistemul radicular al plantei, cu ajutorul unor galerii, executate cu plugul cârtiţă; estepracticabilă la toate culturile, dar în mod deosebit la cele legumicole; e costisitoare; încă se experimentează.

Sistemul de irigaţie reprezintă totalitatea suprafeţelor, amenajărilor şi dotărilor tehnice necesare aducerii apei de la sursă la plantele de cultură.

Elementele sistemului de irigaţii necesită investiţii considerabile pentru proiectare, punere în funcţiune şi exploatare. Sistemul de irigaţie într-o zonă trebuie să fie corelat cu consumul mare de energie electrică care poate ajunge până la 30-60 MW la o singură pornire.

Unele sisteme sunt mecanizate şi automatizate pentru a aduce apa prin deschiderea vanelor de la canalul principal la cele secundare de sector. Există sisteme de irigaţii unde conducerea apei şi udările se realizează pe baza unui program pus pe calculator.

În România există un potenţial tehnic de irigat ce se ridică la cca.7,4 milioane hectare, ceece reprezintă 36% din totalul suprafeţei agricole sau 55% din cea arabilă. Dacă în 1958 România deţinea 30.000 ha irigate pentru culturi de câmp şi 20.000 ha pentru orezării, actualmente ţara noastră are o suprafaţă amenajată de 3,2 milioane ha, din care numai cca. 1 milion ha este funcţionabilă. După 1989 amenajările irigate au fost deteriorate si distruse pe cca. 2 milioane ha. La ora actuală suprafeţele irigate se reabilitează prin investiţii de stat cu rezultate satisfăcătoare.

Amenajările exterioare a unui sistem de irigaţii se referă la sursa de apă (lac ,baraj, râu, fluviu, apă freatică subterană); staţia iniţială de pompare de la sursă, canalele magistrale de la sursă; staţia de repompare din canalul magistral; canalele secundare de sector. Pentru transportul apei de la sursă se folosesc:

canale din pământ impermeabilizate sau neimpermeabilizate;
conducte, de suprafaţă sau îngropate ;
jgheaburi din beton amplasate deasupra solului, care preiau un debit mare de apă.

Amenajările interioare cuprind amenajările parcelelor de udat pe suprafeţe restrânse şi pe culturi agricole în care se aplică diferite metode de aducere a apei , folosind canale secundare, conducte îngropate (cu hidranţi) sau de suprafaţă, sifoane, rigole, fâşii, instalaţii de ploaie artificială (aspersiune) şi instalaţii prin picături de apă (picurare).