Regimul juridic şi componenţa patrimoniului societăţilor comerciale

Noţiunea de patrimoniu

Dacă lucrătorului manual îi este de ajuns un ciocan sau o lopată, plugarul are nevoie în schimb de un fond important, compus din pământ, vite de muncă şi instrumente agricole, iar meseriaşul de un atelier şi de scule.

Întreprinzătorul nu scapă acestei legi a producţiei. Activitatea de întreprinzător necesită numeroase instrumente de acţiune, capital, local, mărfuri, iar când este vorba de o industrie – de instalaţii costisitoare, mărci de fabrică, brevete, desene industriale etc. care, împreună, constituie patrimoniul comercial.

Prima întrebare care se pune este, desigur, ce reprezintă patrimoniul din punct de vedere juridic, care este locul său în ansamblul celorlalte instituţii consacrate de Codul civil?

Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor sau acţionarilor şi care nu se confundă cu capitalul social . El este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial (Codul civil, art. 284, alin. (1)), care aparţin societăţii, privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele.

Acesta este sensul juridic al noţiunii de patrimoniu, deoarece include latura activă (drepturile) şi pe cea pasivă (obligaţiile). Sensul economic al noţiunii de patrimoniu include numai latura activă, adică totalitatea de drepturi (bunuri corporale şi incorporale), deţinute de societate, fiind utilizat mult mai frecvent.

Latura activă cuprinde drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii, bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.

În latura pasivă sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi extracontractuale (obligaţii sociale).

În doctrina română, sensul economic al noţiunii de patrimoniu, este desemnat prin termenul – fond de comerţ – sau, uneori, mai poartă denumirea de patrimoniu comercial. După părerea aceloraşi autori, trebuie făcută distincţia dintre noţiunea de fond de comerţ (patrimoniu comercial) şi cea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale, afectate de comerciant în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului care au o valoare economică.

Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.

Pornind de la cele menţionate, ajungem la concluzia că trebuie făcută distincţia dintre patrimoniul societăţii şi patrimoniul comercial al societăţii.

Patrimoniul societăţii comerciale include totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele.

Patrimoniul comercial al societăţii comerciale (sensul economic al patrimoniului) include în sine ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale pe care societatea comercială le are în mod distinct de cele ale altor subiecte de drept, precum şi de cele ale persoanelor care o alcătuiesc.

Autonomia patrimoniului societăţii faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor, determină anumite consecinţe juridice:

Asociatul nu are nici un drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, nici chiar asupra celor aduse ca aport propriu, astfel că dreptul său real se transformă în dreptul la beneficii;
Bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează gajul general al creditorilor societăţii;
Nu se poate face compensaţia între creanţele societăţii şi datoria proprie a unui asociat faţă de o terţă persoană şi nici viceversa;
Aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate.

Componenţa patrimoniului

În literatura de specialitate sunt diferite păreri referitoare la natura juridică a patrimoniului şi, în funcţie de aceasta, şi componenţa acestuia.

Astfel, a fost elaborată teoria universalităţii juridice a patrimoniului, ceea ce înseamnă că patrimoniul apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor astfel de mase, fiecare având un regim juridic determinat. Universalitatea de drept sau juridică ( universetas juris), care este patrimoniul, cuprinde un activ şi un pasiv, legate între ele, în activ intrând toate drepturile şi forma lor bănească, iar în pasiv toate obligaţiile cu conţinut economic ale subiectului de drept.

În această situaţie, în componenţa patrimoniului intră nu numai drepturile (diferite bunuri corporale şi incorporale), ci şi datoriile.

O altă teorie este teoria universalităţii de fapt a patrimoniului. Potrivit acestei teorii, fondul de comerţ este o universalitate de fapt ( universitas facti), creată prin voinţa titularului său, şi nu prin lege. Prin voinţa sa, şi numai prin voinţa sa, întreprinzătorul a desprins o cantitate de bunuri cărora le-a dat o destinaţie şi o unitate.

Fiecare bun în parte poate face obiectul unui act juridic. Se poate vinde emblema, se pot vinde rafturi, dar dacă întreprinzătorul o voieşte, el poate trata aceste bunuri ca unitate (este situaţia când din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea ca un complex patrimonial unic).

În această situaţie, în componenţa patrimoniului societăţii comerciale intră doar drepturile (bunuri corporale şi incorporale).

În activul patrimoniului societăţii comerciale pot fi evidenţiate următoarele bunuri :

Bunurile corporale sunt cele care au existenţă materială, aspect şi sunt percepute cu simţurile omului (o casă, un autoturism). Potrivit articolul 285 al Codului civil, bunurile corporale sunt lucrurile (obiectele corporale) în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii juridice.

Bunurile incorporale sunt cele care au o existenţă abstractă, imaterială, ce nu cad sub simţurile noastre. Astfel de bunuri sunt drepturile patrimoniale, cum ar fi dreptul întreprinzătorului asupra denumirii de firmă, asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor etc.

Bunurile mobile . Codul civil în art. 288 clasifică bunurile în mobile şi imobile. Mobile se consideră acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe străine, cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol etc.

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, după cum sunt: pământul, clădirile şi, în general, cele legate de sol, care nu pot fi mutate din loc în loc, fără să-şi piardă valoarea lor economică (o casă, un teren etc.).

Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea ca complex patrimonial unic. În acest caz, se are în vedere sensul economic al întreprinderii ca un complex patrimonial unic (întreprindere-obiect de drept), şi nu cel juridic, de întreprindere-subiect de drept. Prin întreprindere-obiect de drept se înţelege un bun complex ce cuprinde un ansamblu de bunuri corporale şi incorporale, mobile şi imobile.

Mijloacele economice sunt compuse din totalitatea activelor materiale şi băneşti, care servesc la desfăşurarea activităţii întreprinzătorului. Aceste active se prezintă sub forma mijloacelor fixe şi mijloacelor circulante.

Mijloacele fixe sunt bunuri materiale care iau parte la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat şi transferându-şi parţial valoarea asupra produselor fabricate, pe măsura utilizării lor (amortizare). După natura activităţii lor economice, acestea se împart în: active fixe productive şi active fixe neproductive. După caracterul şi destinaţia lor în producţie, activele fixe se împart în: clădiri, utilaje, mijloace de transport etc.

Mijloacele circulante sunt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă în întregime, în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie şi desfacere.

Activele circulante se grupează în active circulante materiale, active circulante băneşti şi plasamente şi active circulante în decontare.

Activele circulante materiale sunt formate din: materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, producţie neterminată, produse finite, ambalaje;
Activele circulante băneşti sunt constituite din sume de bani aflate în casieria unităţii, în conturi la diferite bănci, acreditive etc.
Activele circulante în decontare sunt valori materiale sau băneşti avansate de societate unor firme sau persoane fizice, care urmează să fie decontate ulterior (cambia, biletul la ordin, cecul etc.).

Sursele mijloacelor economice , adică locul de provenienţă al acestora sau modul de dobândire. Din punct de vedre al surselor, mijloacele economice pot fi clasificate în:

Capital propriu – fonduri băneşti care reprezintă capitalul social şi fondurile proprii;
Capital atras – datorii băneşti ale comerciantului faţă de alţi agenţi economici sau faţă de stat, provenite din decalajul format între data unor lucrări, prestări de servicii sau executarea de lucrări ori diverse alte obligaţii de plată şi momentul efectiv al plăţii. Prin urmare, în astfel de cazuri, între momentul primirii fondurilor băneşti şi achitarea lor trece o perioadă de timp, în care sunt atrase în circuitul economic al comerciantului în cauză (de unde denumirea de capital atras).
Creditele şi împrumuturile – de la bănci pentru sumele primite sub formă de credite, în vederea acoperirii temporare a necesarului de fonduri băneşti.

Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale

În categoria elementelor incorporale, de natură imaterială, sunt cuprinse bunuri sau drepturi incorporale, în jurul cărora s-a format fondul de comerţ. Ele deţin un loc preponderent în orice societate comercială. Aceste elemente sunt numite şi drepturi privative, deoarece privează pe toţi ceilalţi în favoarea celui care are acest drept; sunt drepturi exclusive care exclud pe oricare altul şi investesc cu un caracter de drept de proprietate.

Bunurile sau drepturile incorporale care fac parte din patrimoniul societăţii comerciale sunt:

Drepturile asupra numelui comercial (firma), asupra emblemei şi altor semne distinctive;
Drepturile asupra mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu, brevetelor de invenţie, denumirilor geografice şi indicaţiilor de provenienţă;
Drepturile asupra desenelor şi modelelor industriale;
Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial;
Drepturile de autor şi drepturile conexe etc.

Denumirea de firmă

Cuvântul firmă (de origine germană (firma sau handelsfirma)) este echivalent cu termenul nume comercial, de origine franceză (nom commercial). Prin aceşti termeni se are în vedre denumirea societăţii comerciale (întreprinzătorului individual). Art. 14 al legii nr. 845/1992 prevede că firma întreprinderii individuale, inclusiv abreviată, trebuie să includă cuvintele „întreprindere individuală” sau „I.I.”, precum şi numele cel puţin al unui posesor. Codul civil prevede pentru toate societăţile comerciale îmbinările de cuvinte care obligatoriu trebuie să fie incluse în denumire.

Termenul firmă are şi înţelesul de entitate comercială – întreprindere, societate etc., – fiind termenul general care desemnează societăţile comerciale.

Mai are înţelesul de suport material (placă, panou etc.) pe care este inscripţionată firma şi, dacă este cazul, emblema, suportul vizibil, pus la intrarea în magazin, restaurant, fabrică etc.

Cuvântul firmă are, deci, trei înţelesuri care pot apare chiar în aceeaşi formulare “când o firmă are o firmă atrăgătoare, este recomandabil să o folosească şi ca firmă luminoasă”. Aici cuvântul firmă are, în ordinea enunţată, conţinutul de întreprindere/societate, înţelesul tehnic-juridic (numele sau denumirea sub care se desfăşoară activitatea de întreprinzător), precum şi sensul de suport material.

Temeiul şi procedura de dobândire a dreptului subiectiv asupra denumirii de firmă nu are în Moldova o reglementare specială, acestea găsindu-şi expresia în procedura de înregistrare a societăţilor comerciale. Aceasta reiese din art. 66, Cod civil al R.M., care stipulează că persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumirea proprie, stabilită în actele de constituire şi înregistrată în modul corespunzător.

Acelaşi articol prevede că persoana juridică, a cărei firmă este înregistrată, are dreptul s-o utilizeze, iar dacă cineva foloseşte denumirea unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, să înceteze utilizarea denumirii şi să-i repare prejudiciul. Din aceste reglementări rezultă nu numai momentul din care societatea comercială obţine dreptul subiectiv asupra firmei, ci şi caracterul exclusiv al acestui drept, care se manifestă prin faptul că titularul acestui drept este împuternicit de a interzice oricărui alt subiect utilizarea firmei în cauză.

În literatura de specialitate se arată că dreptul la firmă este, în acelaşi timp, şi o obligaţie a societăţii comerciale. În sensul de obligaţie există numai obligaţia de obţinere a dreptului la firmă, fiindcă desfăşurarea activităţii de întreprinzător, cu excepţia activităţii pe bază de patentă, poate avea loc doar sub o denumire de firmă.

Dreptul asupra emblemei

Emblema este şi ea un atribut de identificare a întreprinzătorului, destinată să întregească şi să sporească forţa publicitară a firmei.

Legislaţia română prevede următoarea definiţie pentru emblemă: „Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o întreprindere de alta de acelaşi gen”. Într-adevăr, emblema nu se confundă cu firma, ele fiind noţiuni distincte. Această afirmaţie nu trebuie absolutizată, căci atunci când nu este însoţită de emblemă, firma identifică atât întreprinzătorul, cât şi întreprinderea sa.

Legea nr. 845/1992 prevede că firma poate fi utilizată şi în calitate de emblemă comercială. De aici şi concluzia că firma este un element obligatoriu de identificare a societăţii comerciale, iar emblema – unul facultativ. Legiuitorul moldav însă a modificat, prin legea nr. 183/1998, dispoziţia art. 24 din legea nr. 845/1992, stabilind că emblema va fi protejată numai dacă se înregistrează în modul stabilit de Legea privind mărcile şi denumirile de origine a produselor, anulându-se astfel deosebirea dintre marcă şi emblemă.

Dreptul asupra mărcilor de producţie şi de serviciu

Marca este semnul vizual care permite de a distinge un produs sau un serviciu al unui producător de produsul sau serviciul similar al altui producător. Domeniul mărcilor e destinat să identifice o gamă largă de bunuri, servicii, valori materiale, categorii de bunuri şi obiecte naturale, agricole, lichide, minerale etc.

În doctrina română mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii sunt definite ca fiind „semne distinctive folosite de întreprinderi pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi şi pentru a stimula îmbunătăţirea calităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor”.

Sub aspectul compunerii lor, mărcile sunt diferite semne materiale constituite din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, una sau mai multe culori (mărci figurative), forma produsului sau a ambalajului acestuia (mărcii descriptive), prezentarea sonoră, numele sau denumirea sub o formă deosebită (mărci nominale), sigiliile, reliefurile sau alte asemenea elemente.

Mai Vezi: Funcţiile mărcilor

Din punctul de vedere al destinaţie lor, mărcile se împart în :

mărci de fabrică
mărci de comerţ.

Mărcile de fabrică sunt mărcile aplicate pe mărfurile industriale, pe când mărcile de comerţ sunt mărcile aplicate pe mărfurile care se comercializează de către titularii acestor mărci.

Din punct de vedere al obiectului mărcile se împart în:

mărci de produse,
mărci de servicii.

În categoria mărcilor de produse intră mărcile de fabrică şi de comerţ, deoarece ele se referă la produse.

Mărcile de servicii se împart în două categorii :

mărci de servicii care se aplică pe produse, pentru a-l identifica pe autorul serviciului, al cărui obiect au fost aceste produse (de exemplu, „Nufărul” pentru curăţătorie), şi
mărcile de servicii „pure” care, sub forme diferite, sunt menite să identifice servicii care nu ţin de obiecte materiale (servicii bancare, organizări de spectacole, asigurări etc.).

Marca de servicii are menirea să distingă serviciile prestate de o anumită întreprindere de cele prestate de alte întreprinderi, de aceea semnul distinctiv trebuie să se aplice serviciilor, să existe un raport direct între marcă şi servicii. Acest raport poate îmbrăca forme diferite, în funcţie de natura serviciilor. În unele cazuri, natura serviciilor permite identificarea lor directă prin marcă (radio, televiziune).

Alteori, marca se aplică pe instrumentele folosite pentru prestarea serviciilor (de exemplu, taxiuri, camioane), pe lucrurile care reprezintă obiectul serviciilor (veselă, scaune) sau pe obiectele care sunt rezultatul serviciilor prestate (bilete furnizate de agenţiile de turism). În unele cazuri marca nu poate fi folosită decât în documentaţia legată de prestările de servicii, pe chitanţe sau facturi (în cazul băncilor, companiilor de asigurare) sau numai pe ambalajul produsului în legătură cu care se prestează serviciile.

În funcţie de titularul dreptului de marcă, avem :

mărci individuale,
mărci colective.

Marca este individuală atunci când titularul dreptului de marcă este o persoană fizică sau juridică determinată. Mărcile colective nu pot aparţine decât persoanelor juridice şi se caracterizează prin:

marca colectivă nu aparţine celor care o folosesc, ci unei persoane juridice care autorizează folosirea ei, întrucât nu exercită un comerţ sau o industrie;
folosirea mărcilor colective este reglementată;
mărcile colective sunt intransmisibile.

După numărul semnelor folosite, avem :

mărci simple,
mărci combinate.

Mărcile simple sunt alcătuite dintr-un singur semn: un nume, o denumire, o reprezentare grafică etc.

Mărcile combinate reprezintă compoziţii de diferite semne, susceptibile de protecţie.

După natura semnelor folosite :

mărci verbale – alcătuite din semne scrise, constând din nume, denumiri, cifre, sloganuri etc.;
mărci figurative – cuprind toate reprezentările grafice, susceptibile de protecţie, ca: embleme, desene, amprente, sigilii, etichete, culori etc.;
mărci sonore – constituite din sunete.

Pentru ca întreprinzătorul să fie protejat de lege contra utilizărilor ilegale a mărcii sale de către alte persoane, el trebuie să înregistreze marca în modul stabilit la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Înregistrarea respectivă produce efecte pentru o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii acestui termen cu încă 10 ani.

Desenele şi modelele industriale pot face parte din fondul de comerţ, cu condiţia să prezinte noutate. Aceasta rezultă din art. 4 al Legii nr. 691/1996 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, conform căruia poate fi protejat în calitate de desen sau model industrial al unei societăţi comerciale aspectul nou al unui produs, creat într-o manieră independentă, având o funcţie utilitară.

Drepturile privitoare la clientelă şi la vadul comercial

Prin clientelă se înţelege totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.

Clientela se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:

comercialitatea este trăsătura specifică majoră a comercianţilor şi se deosebeşte de clientela civilă a membrilor unor profesii liberale: avocaţi, notari etc.
caracterul personal al clientelei se găseşte în orice activitate comercială desfăşurată de un agent economic.
actualitatea clientelei este o condiţie sine qua non a fondului de comerţ. Clientela este elementul esenţial al fondului de comerţ şi fără el nu se poate vorbi de comerţ.

Clientela se află în strânsă legătură cu vadul comercial care este aptitudinea fondului de comerţ de a atrage consumatori datorită unor multipli factori care particularizează activitatea fiecărui întreprinzător. Aceşti factori sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor sau serviciilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comercianţi, comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale, influenţa modei etc.

Vadul comercial nu este un element distinct de clientelă, ci poate fi evaluat numai împreună cu ea. În doctrină nu există un punct de vedere unitar în ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial.

În concepţia clasică, clientela şi vadul comercial au înţelesuri diferite. Concepţia modernă consideră că distincţia dintre clientelă şi vadul comercial nu are consecinţe juridice. În ultimă analiză, clientela este mai degrabă scopul comerciantului, celelalte elemente ale fondului de comerţ fiind destinate ca mijloace pentru atingerea acestui scop.

Capitalul social

Funcţiile capitalului social

Există trăsături comune pentru toate societăţile comerciale, aşa cum există elemente specifice care funcţionează pentru fiecare tip de societate, pentru societăţile de persoane, de capital sau pentru societăţile cu răspundere limitată. Fiind persoană juridică, oricare societate comercială presupune existenţa celor trei elemente constitutive, respectiv:

Un patrimoniu propriu;
Organizare de sine stătătoare;
Un scop bine determinat.

În ceea ce priveşte patrimoniul – tot ceea ce se transmite de către asociaţi la capitalul social se consideră a intra în patrimoniul societăţii, societatea dispunând, de regulă, de un drept de proprietate asupra bunurilor aportate.

Capitalul social denumit şi capital nominal, este suma totală exprimată în monedă a valorii bunurilor şi a aporturilor în numerar, cu care părţile într-o societate participă la constituirea patrimoniului acesteia.

Este important faptul că acest capital social reprezintă o expresie valorică (bănească) a contribuţiilor asociaţilor societăţii şi nu este un ansamblu de bunuri, aşa cum se consideră uneori. Chiar dacă obiect al aportului a fost un bun mobil sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la momentul transmiterii.

Corelaţia aport - capital social - patrimoniu

Aportul nu trebuie confundat cu capitalul social. Acesta din urmă reprezintă, după cum s-a vorbit, expresia valorică a totalităţii contribuţiilor individuale ale asociaţilor.

Capitalul social „se exprimă în monedă şi reprezintă o cifră contractuală, care se stabileşte la înfiinţarea societăţii”.

Mărimea capitalului social variază în funcţie de tipul şi forma societăţii. Astfel, dacă în cazul societăţilor în nume colectiv şi al societăţilor în comandită nu se prevede o limită minimă de capital social, atunci pentru înfiinţarea societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni este stabilită limita minimă a capitalului social.

Astfel, societăţile cu răspundere limitată se constituie cu un capital de cel puţin 300 salarii minime, societăţile pe acţiuni de tip închis – cu un capital social de cel puţin 10.000 lei, iar societăţile pe acţiuni de tip deschis – cu cel puţin 20.000 lei. Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale, prin legi speciale, se stabilesc proporţii mult mai mari ale capitalului social.

Astfel, de exemplu:

pentru băncile comerciale pentru autorizaţia de categoria A – 50 milioane lei, pentru autorizaţia B – cel puţin 150 milioane lei, pentru autorizaţia de tip C – cel puţin 150 milioane lei;
casele de schimb valutar – cel puţin 500.000 lei;
companiile de asigurare – cel puţin 2 milioane lei depuşi sub formă de mijloace băneşti;
lombardul deschis în localităţi municipale trebuie să aibă capital minim de 25.000 dolari SUA, iar în localităţile rurale – cel puţin 15.000 dolari SUA.

Pentru societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită legislaţia în vigoare şi legislaţiile străine nu stabilesc un minim al capitalului social, deoarece asociaţii răspund nelimitat, solidar şi subsidiar.

Capitalul social nu trebuie identificat cu patrimoniul societăţii. Aşa cum s-a relatat deja, capitalul social reprezintă sumă totală a valorilor patrimoniale aduse de părţi cu titlu de aport social, iar ulterior se întregeşte prin prelevările sistematice din beneficiile obţinute de societate. Patrimoniul, în schimb, cuprinde ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic al societăţii.

El se reprezintă ca o totalitate de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o reunire a mai multor asemenea totalităţi, fiecare dintre ele având un anumit regim juridic. Aşadar, capitalul social reprezintă doar o componentă a patrimoniului societăţii, ansamblul distinct de bunuri, supus unui regim juridic aparte, în cadrul acestui patrimoniu, alături de alte elemente componente ale lui, printre care:

masa de obligaţii sau valori negative, garantate de societate prin totalitatea valorilor pozitive din componenţa capitalului social;
rezervele societăţii, formate din partea de beneficii nedistribuite asociaţilor;
partea de beneficii supusă distribuirii participanţilor la societate, care până la momentul când adunarea generală hotărăşte separarea ei din activul societăţii spre a fi împărţită asociaţilor sub formă de dividende constituie un element al activului patrimonial, iar după acest moment devine un element al pasivului patrimonial al societăţii.

În plus, spre deosebire de capitalul social, care are un caracter fix sau invariabil, neputând fi modificat decât cu respectarea procedurii prevăzute de lege, patrimoniul are structură şi valoare variabilă, dependentă de activitatea economică a societăţii.

Formarea capitalului social

Conform Codului civil al R.Moldova, fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie să contribuie, în mărimea şi în termenele stabilite de actul de constituire, la formarea capitalului social (art. 107, 116). Aporturile fondatorilor trebuie să fie exprimate în lei (art. 112 Cod civil al RM).

Poate constitui obiect al aportului mijloacele băneşti, orice bun ce se află în circuitul civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, care are o valoare economică şi prezintă utilitate pentru societatea în care urmează a fi adus.

Aportul în numerar

Aportul se va considera în bani, dacă actul de constituire nu prevede altfel. El se depune la un cont bancar provizoriu, deschis special pentru constituirea societăţii comerciale. Codul civil al R.M. (art. 113) prevede că, la data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris, dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.

Aportul în natură

Aportul în natură la capitalul social are ca obiect orice bunuri aflate în circuitul civil (art. 114 Cod civil al RM). Bunurile, transmise ca aport la capitalul social, pot fi transmise cu titlu de proprietate sau în folosinţă. Ele se consideră transmise cu titlu de proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Creanţele şi drepturile nepatrimoniale nu pot constitui aport la formarea capitalului social al societăţilor cu răspundere limitată şi al societăţilor pe acţiuni (art. 114).

Dacă a fost transmis cu drept de proprietate, bunul iese din patrimoniul fondatorului şi intră în cel al societăţii, care va purta riscul pieirii lui fortuite. La dizolvarea societăţii, asociatul nu poate avea dreptul să i se restituie bunul, decât valoarea lui.

Transmiterea bunurilor în folosinţă suportă un regim juridic deosebit. Valoarea lor nu intră în capitalul social, ultimul cuprinzând numai valoarea dreptului de folosinţă. Astfel, de exemplu, dreptul de folosinţă poate fi acordat societăţii pe baza unui contract de închiriere sau de împrumut, aportul asociatului constând în contravaloarea lipsei de folosinţă.

Aporturile în natură aduse de asociaţi la constituirea societăţii sunt supuse, conform Legii nr. 989/2002 cu privire la activitatea de evaluare, unei evaluări obligatorii.

Evaluarea este necesară pentru stabilirea întinderii dreptului fiecărui asociat la beneficii şi a participării la pierderi.

Modificarea capitalului social

După ce este format, capitalul social devine fix, având aceeaşi valoare pe tot parcursul activităţii societăţii. În actul de constituire se indică mărimea capitalului social care se înscrie şi în Registrul de stat al întreprinderilor.

În baza hotărârii fondatorilor sau a adunării generale a asociaţilor, capitalul social poate fi modificat prin majorare sau prin reducere.

Majorarea capitalului social este o operaţiune juridică prin care organul competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi cuantumului indicat anterior în actul de constituire.

Majorarea capitalului social se face prin:

Creşterea din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea capitalului social:

Majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii. În această situaţie adunarea generală decide încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social şi, respectiv, se va mări şi valoarea participaţiunilor fiecărui asociat.

Majorarea capitalului poate fi făcută şi printr-o reevaluare a patrimoniului societăţii, operaţiune ce intervine adeseori în cazurile când, între valoare nominală a acţiunii (a bunurilor) şi valoarea sa pe piaţă, există o mare diferenţă, cea din urmă bucurându-se de un curs mult mai ridicat, datorită înfloririi materiale a societăţii, al cărei patrimoniu real poate fi multiplu faţă de cel primitiv.

Majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea concomitentă a unor datorii. Această posibilitate de majorare este prevăzută de Legea nr. 1134/1997, art. 41, potrivit căreia drept aport la capitalul social pot fi considerate obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori, achitate cu active. În acest caz, are loc convertirea unei datorii a societăţii în acţiuni şi transformarea creditorului în acţionar.

Majorarea capitalului prin noi aporturi care pot fi depuse atât de către asociaţi, cât şi de terţi.

Reducerea capitalului social

Doar organul suprem al societăţii (şi doar în conformitate cu legislaţia) este în drept să reducă capitalul social al societăţii comerciale. Hotărârea de reducere a capitalului urmează să fie adusă la cunoştinţa fiecărui creditor, după care urmează a fi publicată în „Monitorul Oficial al R.M.”, dacă actul de constituire nu prevede publicarea informaţiei despre societatea comercială şi în alte mijloace de informare în masă (art. 105, Cod civil al RM). Reducerea capitalului social nu poate fi făcută până când nu sunt satisfăcute cerinţele creditorilor care se opun reducerii capitalului.

Reducerea capitalului se face prin:

Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care organul suprem consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sunt îndeajuns active mai mici decât cele care sunt şi ia o decizie de micşorare a capitalului social şi de împărţire a activelor neutilizate.

Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea nr. 1134/1997 prevede că dacă, la expirarea celui de-al doilea an financiar sau a oricărui an financiar ulterior, valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit bilanţului anual al societăţii, va fi mai mică decât mărimea capitalului social, adunarea generală anuală a acţionarilor este obligată să hotărască reducerea capitalului social şi/sau majorării valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare, în modul prevăzut de statutul societăţii, ori lichidarea societăţii.

Neîndeplinirea acestor dispoziţii duce la dizolvarea forţată a societăţii şi la lichidarea ei prin hotărâre judecătorească.