Studiul comportamentului agenţilor economici în viaţa economică, în condiţiile în care nevoile sunt nelimitate, iar resursele economice necesare producerii de bunuri au un caracter limitat, constituie unul din domeniile importante de abordare a ştiinţei economice.

Alocarea şi utilizarea resurselor economice se realizează prin deciziile luate de către agenţii economici - producători (vânzători) şi consumatori (cumpărători), din cadrul economiei. Aceste decizii presupun stabilirea relaţiilor cauzale dintre fluxul real şi cel monetar (bănesc), modelarea proceselor economice, folosirea unor procedee de analiză economică şi metode de cercetare specifice. De asemenea, problemele economice fundamentale impun folosirea metodelor decizionale, a analizei pozitive şi negative etc.

Baza satisfacerii nevoilor o reprezintă consumul de bunuri şi servicii de către membrii societăţii, care se manifestă în viaţa economică, înainte de toate, în calitate de consumatori. În această calitate, oamenii îşi manifestă anumite nevoi (trebuinţe), anumite preferinţe şi gusturi.

Ştiinţa economică defineşte consumatorul ca fiind prima categorie de agenţi economici. Prin urmare, consumatorul este individul şi unitatea economică sau administrativă care efectuează o operaţiune de consum.

În accepţiunea de mai sus, toţi agenţii economici desfăşoară activităţi de consum. De exemplu, întreprinderile industriale achiziţionează materii prime, combustibil etc. pe care le utilizează în procesul de producţie a altor bunuri economice. Acest consum are o destinaţie productivă şi de aceea i se spune consum productiv (intermediar).

Alături de consumul intermediar, există şi consumul final, care nu participă la crearea altor bunuri, ci la satisfacerea nevoilor directe ale gospodăriilor, ca de exemplu: consumul de alimente, de confort personal etc.

Atât consumul intermediar, cât şi cel final participă la satisfacerea nevoilor, care este influenţată de existenţa şi consumarea de resurse.

Sistemul nevoilor şI resurselor

Nevoile umane sunt cerinţe obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării la nivelul indivizilor, grupurilor sociale şi societăţii în ansamblul ei. Acestea reprezintă impulsul iniţial şi fundamental al activităţii economice, constituind forţa motrice a activităţii umane şi punctul de plecare al economiei ca sistem real şi ca ştiinţă .

Multitudinea şi continua diversificare a nevoilor impun clasificarea acestora după anumite criterii, şi anume:

  • după geneza lor, nevoile se clasifică astfel: nevoi primare (biologico-naturale), nevoi secundare (sociale) şi nevoi terţiare (spirituale);
  • după gradul de dezvoltare economică (de cultură şi civilizaţie), nevoile se grupează astfel: nevoi inferioare (de bază, elementare, fundamentale) şi nevoi superioare (elevate);
  • după nivelul la care se manifestă, nevoile sunt: individuale, de grup şi sociale;
  • după frecvenţa apariţiei lor, nevoile sunt: curente (zilnice), periodice (săptămânale) şi rare (lunare, anuale);
  • din punct de vedere al naturii bunurilor folosite, nevoile sunt: nevoi satisfăcute cu bunuri materiale (hrană, îmbrăcăminte etc.) şi nevoi care se satisfac cu ajutorul serviciilor.

Indiferent de modul de clasificare, nevoile alcătuiesc un sistem bine conturat, ce caracterizează nivelul de dezvoltare al fiecărui individ şi al societăţii la un moment dat.

Sistemul nevoilor este dinamic, nelimitat şi diversificat, aspecte aflate sub influenţa nivelului de dezvoltare a societăţii (condiţia obiectivă), precum şi de nivelul de dezvoltare a individului (condiţia subiectivă).

Nevoile economice constituie mobilul întregii activităţi economico-sociale. Ele reprezintă ansamblul necesităţilor de consum, productiv şi neproductiv, existente în societate într-o anumită perioadă de timp. De aceea, studiul economiei trebuie să înceapă cu înţelegerea acestora.

Nevoile constituie fundamentul vieţii economice, ele motivând toate fazele activităţii economice. Evoluţia nevoilor, în cursul istoriei, a avut loc sub influenţa mai multor factori, dintre care se detaşează:

  • dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socială;
  • cunoaşterea şi utilizarea crescândă a mediului natural;
  • perfecţionarea mediului social.

Forma de realizare conştientă a nevoilor, prin desfăşurarea unor activităţi adecvate, o reprezintă interesele economice. Varietatea nevoilor omului din epoca contemporană se reflectă, în mod conştient, în varietatea intereselor economice, care se structurează şi se realizează în cadrul comunităţii umane consacrate de istorie..

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi atrase şi utilizate pentru producerea bunurilor economice şi serviciilor.

Ele constituie suportul consumului şi se clasifică după mai multe criterii, şi anume:

  • după natura lor, resursele se grupează în: resurse materiale, resurse umane, resurse financiare, resurse informaţionale, resurse manageriale etc.;
  • după durata folosirii lor, resursele se grupează în: resurse neregenerabile (epuizabile), ca de exemplu: minereurile, combustibili fosili etc. şi resurse regenerabile, ca: apă, aer, forţă de muncă etc.
  • din punct de vedere al volumului, resursele exploatabile pot fi: abundente şi deficitare;
  • din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare din procesul de producţie şi consum, resursele sunt: recuperabile (materiile prime), parţial recuperabile (resursele biologice) şi nerecuperabile (resursele energetice).

Resursele economice reprezintă, aşadar, elementele naturale, umane, materiale şi financiare ce pot fi atrase şi utilizate în producţia de noi bunuri economice necesare societăţii.

Raritatea şI alegerea în economie

Multiplicarea şi diversificarea nevoilor umane, de-a lungul evoluţiei omenirii, a atras după sine şi sporirea volumului de resurse atrase şi folosite în economie. Dacă se analizează în paraleldinamica nevoilor şi resurselor economice, se constată un decalaj permanent, în sensul că volumul şi structura resurselor se modifică mai încet în raport cu volumul şi structura nevoilor.

Concluzia ce se desprinde este că resursele sunt limitate (restrictive, rare), atât absolut, cât şi relativ:

  • absolut , în sensul că sunt insuficiente în raport cu nevoile;
  • relativ , deoarece dinamica resurselor este inferioară dinamicii nevoilor.

Pe baza celor menţionate mai sus, ştiinţa economică a formulat legea rarităţii resurselor. Prin raritate se înţelege insuficienţa unei resurse în raport cu o nevoie bine delimitată.

Raritatea resurselor economice se manifestă ca o legitate, care constă în aceea că ritmul de modificare a resurselor şi bunurilor economice, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, este inferior volumului, structurii şi intensităţii nevoilor umane (resursele şi bunurile economice sunt relativ limitate în comparaţie cu nevoile umane).

Manifestarea legii rarităţii obligă oamenii la o activitate creatoare, adică alegerea dintre multiplele alternative de folosire a resurselor rare, pe cea care permite obţinerea de bunuri şi servicii într-o cantitate cât mai mare, o structură cât mai diversificată şi o calitate superioară, asigurându-se astfel satisfacerea la cel mai înalt grad a nevoilor umane. Problema rarităţii constă în a da răspuns la o serie de întrebări, care se constituie în probleme economice fundamentale:

  1. Ce trebuie produs? Este considerată premisa economică fundamentală în condiţiile resurselor limitate (rare), care impune alegerea. Costul alegerii unui bun sau serviciu, în defavoarea altora, reprezintă costul de oportunitate, care reflectă sacrificarea celorlalte alternative în favoarea producerii sau consumului bunului sau serviciului ales.
  2. Cât trebuie produs? Este o altă problemă care presupune: determinarea posibilităţilor de producţie şi a volumului resurselor economice disponibile; stabilirea raportului dintre volumul resurselor economice disponibile alocate pentru producţia curentă şi cel alocat pentru producţia viitoare.
  3. Cum trebuie produs? Răspunsul la această întrebare presupune a stabili: cine produce, unde se produce, şi când se va produce, cu ce resurse economice şi cu ce costuri de producţie.
  4. Cine este destinatarul produsului? Este un alt obiectiv ce trebuie stabilit, chiar înainte de execuţia produsului. Aceasta presupune: determinarea cantităţilor ce trebuie produse în prezent şi în viitor; stabilirea mijloacelor de distribuţie a bunurilor şi a pieţelor de comercializare etc..

Cele patru probleme menţionate se cer să fie soluţionate atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic. Aceasta presupune o activitate de cercetare economică laborioasă, urmărindu-se anumite scopuri, care pot fi de natură explicativă (teoretică) sau aplicativă. Dacă scopul cercetării şi analizei economice este explicativ, atunci avem de-a face cu o „economie pozitivă”, iar când scopul urmărit este aplicativ, avem de-a face cu o economie normativă.

Dacă „economia pozitivă” se caracterizează prin fixarea eficienţei activităţilor ca punct de pornire în opţiunile indivizilor şi sociogrupurile, cât şi în folosirea resurselor disponibile, „economia normativă” se defineşte prin aceea că buna folosire a resurselor rare se apreciază prin gradul de satisfacere a nevoilor.

Datorită rarităţii şi caracterului limitat al resurselor, agenţii economici (producători şi consumatori) sunt constrânşi să aleagă dintre alternativele ce li se oferă, pe cea mai raţională. De exemplu, atunci când se optează pentru construirea de locuinţe, această activitate consumă resurse ce ar putea fi folosite pentru şcoli, spitale sau invers. Deci, folosirea pentru producerea unui bun, reduce disponibilitatea acestora pentru alte bunuri. De aici rezultă o altă lege obiectivă a activităţii economice, şi anume: folosirea resurselor presupune întotdeauna un cost (nimic nu se obţine pe gratis) .

Acest cost are două forme principale de exprimare:

  • un cost monetar (bănesc) , prin care se înţelege suma de bani necesare pentru obţinerea unui bun sau serviciu;
  • un cost de oportunitate , care se formează în procesul alegerii unei variante din mai multe posibile, de utilizare a resurselor şi de satisfacere a trebuinţelor.

Costul de oportunitate (alternativ) reprezintă valoarea alternativă la care se renunţă sau care se sacrifică atunci când se alege o altă variantă de producere (procurare) a unui bun economic. În teoria alegerii, alternativa sacrificată este considerată cea mai bună alternativă disponibilă.

Prin urmare, resursele rare (limitate) impun oamenilor alegerea, problemă ce poate fi soluţionată prin modelare economică, procedee de analiză economică şi metode de cercetare economică.

a) Modelul economic este „standardul de judecată”, prin intermediul căruia se cercetează o anumită problemă economică (fenomen sau proces economic) şi se concluzionează soluţiile cele mai eficiente ce caracterizează relaţiile cauză-efect. După construirea modelului şi stabilirea relaţiilor de cauzalitate, se pune problema analizei economice a acestora, analiză care se realizează printr-o serie de procedee.

b) Procedeele de analiză economică sunt, ca şi modelele, extrem de diversificate. Dintre aceste procedee menţionăm următoarele: analiza marginală, are un rol deosebit în analiza economică, cu ajutorul ei urmărindu-se evoluţia cantităţii marginale a variabilei dependente care revine unei unităţi marginale a variabilei independente; analiza comparată, vizează diferite stări de echilibru (egalitate) între două variabile, care adesea se manifestă ca forţe contrare, opuse, cum sunt: cererea şi oferta, consumul şi economiile etc.; „caeteris paribus”, procedeu de analiză economică, conform căruia corelaţiile cauzale complexe trebuie să fie studiate într-o succesiune de relaţii cauzale de tipul „o singură cauză şi un singur efect”, celelalte cauze sau efecte fiind considerate constante.

c) Metodele de cercetare economică sunt indispensabile cercetării în domeniu. Dintre acestea putem enumera inducţia, deducţia, analiza, sinteza, abstracţia, experimentul economic ş.a.

Raţionalitatea în economie

Datorită rarităţii resurselor, activitatea economică, desfăşurată de oameni în scopul satisfacerii nevoilor, trebuie să aibă ca obiectiv major raţionalitatea utilizării resurselor, adică maximizarea rezultatelor ce se obţin într-o activitate cu minimizarea consumurilor de resurse.

Raţionalitatea economică reprezintă capacitatea activităţii economice de satisfacere cât mai bună a trebuinţelor umane, individuale şi sociale şi se măsoară prin eficienţa economică. Prin urmare, raţionalitatea resurselor presupune stabilirea unui raport optim între resurse – nevoi şi optimizarea continuă a acestui raport, ca o preocupare continuă a agenţilor economici.

În acest sens, economistul francez Raymond Barre, în lucrarea sa „Economie politiqe” afirma: „economia este ştiinţa resurselor rare; ea studiază formele comportamentului uman în utilizarea resurselor, analizând şi explicând modalităţile prin care individul şi societatea alocă resursele limitate pentru satisfacerea unor nevoi numeroase şi nelimitate”.

A fi raţional economic nu înseamnă eliminarea riscului ci adaptarea la risc. Activitatea economică implică atât incertitudinea, cât şi riscul.

Incertitudinea are la bază o acţiune economică considerată nesigură, atunci când este posibilă obţinerea mai multor rezultate de pe urma ei, fără a se cunoaşte probabilitatea apariţiei unui sau altuia dintre acestea.

Riscul poate fi definit, în termeni generali, ca un eveniment nesigur şi probabil, care poate cauza o pagubă, o pierdere etc. El se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate. În realitate, cele două noţiuni (risc şi probabilitate) se întâlnesc combinate în diverse proporţii. Riscul este o probabilitate. Atât riscul cât şi probabilitatea, ca de altfel şi incertitudinea, se pot interpreta obiectiv şi subiectiv.

Riscul obiectiv (sistematic sau nediferenţat), inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor probabile, este o variabilă independentă de individ, este un risc de piaţă, în timp ce riscul subiectiv (specific sau diferenţiat) este un risc nesistematic, individual, care este specific fiecărei acţiuni întreprinse de orice persoană fizică sau/şi juridică.

Una din problemele cheie ale economiei de piaţă este optimizarea corelaţiei dintre rentabilitate şi risc . În timp ce rentabilitatea este definită sub forma capacităţii unei acţiuni de a produce profit, riscul are mai multe accepţiuni: sacrificiul unui avantaj imediat în schimbul unor avantaje viitoare; pierderea unui avantaj cert şi imediat printr-o investiţie; incertitudinea asupra valorii unui bun financiar ce se va înregistra la o dată viitoare.

Teza fundamentală a teoriei neoclasice a riscului este: „pentru un profit scontat mai mare, întreprinzătorul este gata să accepte un risc mai mare”. Dacă riscul creşte, „preţul” asumării acestui risc creşte mai rapid – relaţie cunoscută sub denumirea de „lege a preţului crescând al riscului”.

Una din problemele importante pe care le implică riscul este previzionarea mărimii lui.

În acest sens, vom face referiri la câteva categorii de risc, şi anume:

  • Riscul de ţară, este legat de stabilitatea economică, politică şi socială a ţării respective. O abordare pragmatică a riscului de ţară ne conduce la cele cinci tipuri de economii: industrial-dezvoltate; nou industrializate („tigrii asiatici”); exportatoare de petrol şi alte produse primare; puternic îndatorate; fost (actual) comuniste – în curs de dezvoltare şi dezvoltate mediu.
  • Riscul întreprinderii trebuie abordat în legătură cu: riscul de exploatare (structura stocurilor, structura cheltuielilor etc.); riscul financiar (riscul îndatorării şi riscul de credit); riscul inovator (tehnic); riscul comercial; riscul de faliment.
  • Riscul investiţiilor materiale , se poate aprecia cu ajutorul teoriei probabilităţilor. O metodă cunoscută în acest sens este metoda speranţei matematice a câştigului, în care scop se foloseşte relaţia:
  • Riscul investiţiilor financiare se referă la cumpărarea de acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur şi alte titluri, precum şi la depunerea de bani la instituţiile financiare în scopul obţinerii unui venit (dobândă, dividend, chirie etc.) şi a unei creşteri de capital.

Back to Top