Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul este rezultatul multitudinii de opinii şi convingeri existente la un moment dat în societate. Raporturile în care indivizii se află relevă existenţa unui extrem de complex amalgam de informaţii obiective şi corecte, de raţionamente personale, dar şi de preferinţe şi opţiuni subiective, de percepte morale sau de diferite ierarhizări valorice.

Analiza corectă a situaţiei şi luarea deciziei de oportunitate nu poate însă lua în seamă multitudinea acestor poziţii. Pentru o analiză şi o decizie corectă se impune o distincţie netă între real şi ipotetic. Realul înseamnă ceea ce este, ipoteticul înseamnă ceea ce ar trebui sau ar putea să fie.

Realul înseamnă economia pozitivă care încearcă să explice lumea aşa cum este, ipoteticul înseamnă economia normativă care încearcă să explice cum ar trebui să fie lumea.

Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să analizeze modul în care exportul de armament contribuie la dinamica balanţei comerciale, în timp ce, economia normativă va recomanda renunţarea la exportul de armament deoarece nu este moral şi contravine eticii internaţionale.

Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o concluzie ştiinţifică deoarece nu ia în seamă nici un factor subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filozofice sau percepte morale. Economia pozitivă se rezumă în a emite ipoteze pentru explicarea fenomenelor.

Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi teoretizate, dacă nu le confirmă, se va renunţa la ele. Tocmai de aceea, economia pozitivă nu acceptă să claseze teoriile ca fiind corecte sau incorecte ci doar ipoteze care se verifică şi ipoteze care nu se verifică.

Distincţia între economia pozitivă şi economia normativă este esenţială în fundamentarea politicii economice. Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele economice şi sociale ale fiecărei epoci, politica economică este expresia unei anumite doctrine şi încearcă prin obiective determinate să corecteze situaţiile considerate contrare interesului general.

Politica economică este o expresie a “compromisului” între abordarea pozitivă şi normativă, rezultatele sale verificând în ce măsură acest compromis a satisfăcut mai mult problemele reale sau cele filozofice ale economiei. Astfel, economia pozitivă poate explica, de exemplu, efectele probabile ale diferitelor politici economice de luptă împotriva şomajului sau a inflaţiei dar nu poate spune dacă trebuie sau nu aplicate aceste politici sau care dintre cele două obiective: şomajul sau inflaţia, este prioritar la un moment dat.

Economia normativă poate însă să definească care ar fi obiectivele dorite şi în ce relaţie de prioritate ar trebui să fie. Analiza normativă se bazează însă pe judecăţi de valoare asupra cărora nu toţi indivizii sau agenţii economici sunt unanim de acord şi care pot fi oricând infirmate de realitate.

Trebuie subliniat că, economia - ca disciplină ştiinţifică ce-şi doreşte să înţeleagă lumea reală şi evoluţia ei - nu poate fi decât pozitivă. Acest lucru nu trebuie să-i împiedice pe economişti să utilizeze gândirea normativă pentru a-şi formula propria opinie asupra diverselor alternative pe care le poate cunoaşte decizia de politică economică.

Esenţial este însă ca opiniile personale să nu aibă pretenţia unei analize ştiinţifice dacă nu se bazează pe verificarea de către practică a ipotezelor de lucru. Opinia publică este deseori dezorientată prin modul în care economiştii prezintă problemele cu care ea se confruntă. Aceasta deoarece se absolutizează fie latura pozitivă, fie cea normativă a ştiinţei economice.

Unii economişti au faţă de fenomenul economic pe care îl studiază o detaşare neangajată, similară cu cea pe care astronomul o afişează în studiul eclipselor sau a constelaţiilor.

Alţii, din contră, tratează fenomenul economic mai mult cu temperament decât cu rigoare ştiinţifică devenind militanţi activi şi pasionali doar ai unor anumite criterii sau principii.

Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc.

Conştient de echilibrul pe care economistul trebuie să-l realizeze între latura pozitivă şi cea normativă a meseriei sale, marele economist J.M.Keynes obişnuia să-şi deschidă prelegerile în faţa studenţilor cu următoarea remarcă: „Economistul este ca dentistul. Aşa cum dentistul nu poate scoate măseaua prin telefon, nici economistul nu poate elimina şomajul printr-un studiu publicat în «Times». Măseaua stricată se scoate numai cu cleştele iar şomajul se elimină numai prin acţiuni ferme şi concrete”.

Back to Top