Informatii obtinute din experimente economice

Experimentul economic permite obţinerea unor informaţii care să anticipeze rezultatul cu care se cheltuie anumite resurse. El este o metodă capabilă să ofere informaţii cu un nivel de încredere ridicat, obţinute pe baza unor costuri acceptabile.

În cadrul experimentului, informaţia este “provocată”, în sensul că prin intermediul anumitor tehnici, participanţii la “jocul” pieţei (întreprinderi, consumatori etc.) sunt determinaţi să răspundă la anumiţi stimuli manevraţi de cercetător, dând posibilitatea cunoaşterii relaţiilor cauzale dintre ei, precum şi anticipări ale comportamentului lor.

Indiferent de tipul informaţiilor ce urmează a fi obţinute, modelul conceptual al unui experiment cuprinde: cercetătorul (experimentatorul), unităţile de observare şi un set de variabile (independente şi dependente) din domeniul de unde se doresc informaţiile. Cercetătorul trebuie să aibă experienţă şi să cunoască foarte bine domeniul studiat, pentru că el este cel care selecţionează, manevrează şi controlează un anumit set de variabile.

Unitatea de observare reprezintă obiectul asupra căruia este direcţionat experimentul şi în acelaşi timp sursa din care se vor recolta informaţiile. Ea poate fi agentul economic, consumatorul (recepţionat ca o sumă de indivizi, familii sau gospodării), produse etc. Dintre variabilele cercetării, o primă categorie o reprezintă variabilele independente sau cauzale, şi ele se referă la factorii care influenţează variabilele dependente.

Dintre aceste variabile independente, una sau mai multe, numite şi factori  experimentali, se manevrează de către cercetător şi reprezintă de fapt factorii care determină modificarea variabilelor dependente. Celelalte variabile independente fie că sunt recunoscute drept factori cu o anumită influenţă în cadrul experimentului, dar fără posibilităţi de evaluare şi mai ales de menţinere sub control, fie că nu există posibilitatea de a fi identificate odată cu începerea experimentului. Variabilele dependente sunt acelea a căror modificare, reprezentând tocmai informaţiile căutate, este determinată de manevrarea factorilor experimentali. Există la ora actuală o tipologie destul de mare de experimente.

Acest lucru este determinat de modul în care se combină diversele elemente componente. Astfel, în funcţie de locul unde se desfăşoară experimentul, există experimente de laborator şi experimente de teren, iar în funcţie de complexitatea lor, se pot distinge experimente simple (unde se controlează o singură variabilă  independentă) si experimente complexe (în care se controlează două sau mai multe variabile independente).

Realizarea practică a experimentului se poate finaliza prin folosirea unor procedee şi tehnici diferite, selecţionate şi utilizate în funcţie de tipul informaţiilor necesare, dar ţinând întotdeauna cont şi de restricţiile organizatorice (timp avut la dispoziţie, fonduri băneşti alocate etc.).

Tehnicile ce pot fi folosite se pot grupa în trei mari tipuri:

• a) Experimente realizate pe bază de scheme simple, fără grupe de control;
• b) Experimente realizate pe bază de scheme ce folosesc grupe perechi;
• c) Experimente realizate pe bază de scheme complexe.

În cazul primelor categorii de scheme se disting, în funcţie de perioada de timp la care se referă informaţiile ce rezultă în urma experimentului, scheme de tipul:

Experimente realizate pe bază de scheme simple, fără grupe de control

• după, unde informaţiile se referă numai la variabila dependentă care se măsoară şi la intervalul de timp în care se realizează experimentul;
• înainte-după, unde informaţiile obţinute se referă nu numai la intervalul de timp în care se realizează experimentul ci şi la o perioadă anterioară experimentului.

A doua categorie de scheme presupune, în realizarea experimentului, în plus faţă de prima categorie, utilizarea alături de unitatea de observare (“grup experimental”) şi a unui “grup de control” (“grup martor”) sau a unor “grupuri de control”, cu rolul de a servi drept punct de reper în analiza informaţiilor rezultate din experiment. Introducerea acestui nou element determină delimitarea următoarelor tipuri de scheme:

Experimente realizate pe bază de scheme ce folosesc grupe perechi

• după, cu grup de control, unde informaţiile rezultă din compararea nivelului atins de variabila dependentă, în intervalul de timp necesar pentru realizarea experimentului, atât în grupul experimental cât şi în grupul de control;
• înainte-după, cu grup de control, unde informaţiile obţinute se referă atât la grupul experimental cât şi la grupul de control nu numai pentru intervalul de timp în care se realizează experimentul, ci şi la o perioadă anterioară experimentului;
• testul celor patru grupuri, cunoscută şi sub numele de “testul lui Solomon” după numele creatorului ei. Schema cuprinde un grup experimental şi trei grupuri de control, fiind aplicabilă în situaţia în care datele perioadei anterioare de comparaţie se obţin pe baza unor testări ce ar putea influenţa rezultatele experimentului (apariţia fenomenului de “învăţare”).

Ultima categorie cuprinde scheme mai apropiate de situaţiile economice reale. Dacă în cazul primelor două categorii de scheme, se realizează experimentarea fie a unei singure variabile independente, fie a unui singur nivel de variaţie a factorului experimental, schemele complexe permit experimentarea impactului mai multor factori sau a mai multor niveluri de variaţie ale factorului experimental.

Cele mai importante tipuri de experimente complexe sunt:

Experimente realizate pe bază de scheme complexe

a) proiectarea aleatoare cu un singur factor, unde informaţiile rezultă din experimentarea unei singure variabile care prezintă mai multe nivele de intensitate;

b) proiectarea multifactorială, presupune faţă de tipul anterior, posibilitatea utilizării mai multor variabile independente. Variabilele independente folosite pot toate să aibă niveluri diferite de intensitate, sau există posibilitatea ca doar una dintre variabile să fie utilizată cu niveluri de intensitate diferite, restul variabilelor având un nivel relativ constant;

c) pătratul latin, este o schemă experimentală care utilizează trei variabile independente, obţinerea informaţiilor fiind realizată prin măsurarea variaţiei uneia dintre variabile (factorul experimental), izolând şi măsurând simultan inclusiv acţiunea celorlalte două variabile. În cazul acestui tip de experiment, fiecare dintre cele trei variabile se prezintă într-un număr egal de variante, astfel încât schema de proiectare are forma unui pătrat, în interiorul căruia variantele factorului experimental sunt notate cu litere latine, de unde şi denumirea schemei;

d) pătratul greco-latin, diferă de pătratul latin prin faptul că se utilizează patru variabile independente, din care două au niveluri de intensitate diferite, având în acest fel, doi factori experimentali. Factorul nou introdus faţă de schema anterioară are tot acelaşi număr de variante ca şi ceilalţi trei factori, iar variantele lui sunt notate cu litere greceşti, de aici şi denumirea acestei scheme.